Visul cu tine

 

      Aseară te-am văzut abătut şi trist.Erai răvăşit de povara anilor ce- ți apasă umerii neîncetat, dar erai viu, erai aievea, erai aici strângându-mi brațul în semn de bun- venit. Erai fericit să mă vezi, deşi o umbră pală şi imprevizibilă îţi urmărea privirea din care se revărsa licărul de bucurie şi te simțeai stingherit. Ne-am strâns în brațe, cu forța unor titani mânați în luptă de credința mistuitoare a învingătorului, recuperând distanțele lipsă ce s-au lăsat peste amintirea ta, de când ai plecat.
    Eram încă un copil ca să-mi dau seama că plecarea ta mă va răvăşi peste ani, mă va lăsa fără de aripi şi mă va abandona în brațele unui stigmat al orfanului răzvrătit. Abia azi înțeleg că plecarea ta ne-a costat scump pe amândoi: tu un tată fără copii şi eu o fiică cu copii, dar fără bunicul copiilor mei ce ar fi putut să cunoască toată iubirea din lume,  dacă-i avea.

    Apariția ta în noaptea mea albă, mi-a risipit credința că ai plecat şi m-ai uitat. Azi nu te mai judec, nu te mai condamn, pentru că te văd greu încercat de sechelele trecutului,  regreți amarnic pornirile tinereşti ghidate de instincte neortodoxe şi cerşeşti îndurarea care ți-ar aduce linişte în cavoul în care te-ai ferecat purtat de impulsuri tinereşti.. Te iert, dar nu te compătimesc, doar pentru că nepăsarea ta m-a deposedat de un bun ce-mi aparținea pe drept- tatăl meu, iar recuperarea e cu mult mai anevoioasă cu cât anii mi-au pus în plete înțelepciune de nea.

     Am înțeles că rana deschisă s-a tămăduit doar pentru că te-am iertat încă atunci, în copilărie, când credeam că florile din obrajii mămicăi sunt de la tine, dar nu erau, tu i-ai pus, ca şi mie, pecetea viciului neîmplinirii. 

...şi totuşi, noaptea mea albă era fericită la venirea ta. Stăteau pe aceeaşi stea de boltă: un tată şi o fiică, două destine condamnate să se caute în lumi paralele.