Azi, după atâta amar și chin, vreau să țip din toate încheieturile sufletului meu eliberat și să mă iau de piept cu tot răul care m-a chinuit nopți și nopți în șir, furându-mi dreptul la o viață proprie. Azi vreau să mă prind de piept cu întunericul și să-l gonesc dracului din umbra mea, altă dată fidelă, azi ademenită de o iluzie sincopată, purulentă.
De ce mă las chinuită, dominată de speranțe iluzorii? De ce mă las pradă aparențelor înșelătoare, doar știu că n-ai cum ieși învingătoare? De ce? De ce?
Acesta e șirul de deceuri pe care le tot frământ și mă frământă. Prizonieră în pânza păianjenului și fără sorți de izbândă mă împiedic de frustrări, de incertitudini și frici, inoculate într-un timp pe care nu-l stăpâneam și, cu regret constat, că nu-mi aparține nici azi. El , timpul se poate lua la goană cu oricine, chiar și cu vântul și cu gândul, asta am înțeles de când am început să mă sufoc în pielea propriilor mele fapte. Nimic mai tenebru decât sufocarea propriilor visuri. De aceea, azi îmi iau umbrela și mă dezleg de haina sufocantă a pânzei de păianjen și pornesc la pas prin ploaia de vise unde sunt așteptată de un munte de culoare, speranță și viață. Aleg să trăiesc cu mine împăcată, aleg să nu mă mai ignor atât, lăsând locul sorții unui suflet gol, înrobit și anxios. Gata, mă iau la braț prin ploaie și încep să zidesc punți de unde să privesc la viață cu optimism și iubire.
Cel mai important cu IUBIRE.
