Strigăt

      Auuuu! Auuuuu! Te chem, te strig, te implor, deși ecoul glasului tău stă impregnat într-o galeșă moloșeală, aproape inertă, eu îți receptez frivolitatea glasului, dus de zborul unui cocor, revenit parcă la baștină și caută de nebun cuibul, deşi acesta  nu mai e din vara în care a plecat fără a întoarce capul spre gazdele primitoare, care simțindu-se trădate, l-au dat în chirie unor grauri, mult mai statornici și sentimentali.
   Și totuși glasul inimii mele te cheamă, indiferent de blestemul pus în fața destinului ca o prăpastie, te vrea despovărat de griji, de ani, de supărări, pentru a trăi visul unei nopți de vară, departe de ochii treji ai sufletului, care tot mormăie ceva de zile bune. Știu, el se simte cel mai trădat, pe el l-a durut cel mai tare plecare ta,  nu-ți poate ierta infidelitatea ta jovială, purtată de dorul de ducă. El știe doar una: în dragoste, nu e ca la război, unde e permis orice, ci din contra, o iubire  are nevoie de hrană, are nevoie de doi. E nevoie de angajamente sub clar de lună, dar tu ai uitat că jurământul poate avea  doar o patrie, mai ales dacă aceasta a fost martor la dezgolirea ta de păcat.

   Ai ignorat chemarea, zburând ca o nălucă în alte plete zbuciumate de visuri şi trăiri răzlețe, desconsiderând îndemnul meu de-a zăbovi sub Carul Nou, pe motiv că Venus e tot ce te interesează la moment, şi te-ai lăsat purtată de unduirile ei  ca un înger din serile cu poveşti la gura sobei, ignorând că la venirea zorilor, Venus a ta, se va risipi în vid, iar tu va trebui să o ia-i de la capăt. 

   Asta vei face, tinerețe, vei căuta fără încetare satisfacția îmbobocită a unui bulb de floare, neştiind că floare pe care o cauți creşte din semința iubirii vigilente, ce se naşte sub lumina lunii şi apune în umbra unor vise utopice, dacă nu o plantezi în gràdina inimii tale mari.

   Vei trăi deziluzia unei realităţi asemeni mie, care credea în tine şi-n eternitatea ta iluzorie, eram sigură că odată venită, aveai nevoie de iubire şi ți-am dat-o pe toată, doar- doar te vei pitula la umbra inimii mele şi vei savura răcoarea mea feciorelnică ce-mi spăla fața, dar nu, tu ai ales nemurirea, trăită de fiecare dată în alți şi alți ochi.

   

Nepotrivire

       Recunosc, nu m-am mai uitat în oglindă de patru săptămână. Ba nu, de ani buni nu m-am mai primenit într-o oglindă adevărată - toate de până acum cântau aceeași melodie: ” cât de frumoasă ești”, lăsând la vedere doar urmele unor retuşuri la modă, dosind cutele nepotrivirii ambițios de galant.
      De ani buni, nu zic câți, nu am  facut-o cu toată impetuozitatea unui extrovert ce sunt, m-am limitat doar la a da cu ruj: pe ici, pe colo cercănele unor zile ”fericite”  și gata, chipul dichisit ca de paradă, iese din tristețea infernală la care este condamnat. Gata și-a pus mască unui zâmbet străin, contaminând cu indolența sarcastică și nepăsare toată fericirea lumii.
     Dar azi, recunosc, am reușit să surprind în oglinda unui ochi de apă neîncepută, chipul ofilit al unei umbre radioase încă: semn că plinătatea unui chip vine din străfundurile unei umbre vii, care, în pofida aparențelor, iubește viață. M-am speriat? Nu, din contra, mi-am scăldat fața în roua ochiului de apă și ca o tămadă peste trup, mi-am trecut valul de căldură primăvăratică, amintindu-mi că lumina globulețelor din priviri, vine și din  splendoarea oferită cu tot paradisul de anotimpul în care mi-am îmbăiat prorocirea unor nopți de vară, cu lună şi lan de romaniță, pe care le mai surprind alergând pe costişa de deal, după care tânjeşte imaginea din oglindă.

     N-ai ce-i face, când dintr-o ecuație lipsesc mai mulți termeni: iubire, iubire, iubire, toate iau forma unui "x" care adunate şi scăzute vor fi egali cu o imperceptibilă nepotrivire.

 

Izvorul cu nestemate

                 foto: facebook.com

 ...cum v-am mai spus: am venit pe lume odată cu cântatul cocoșilor, tocmai când zorii răzgâiați trăgeau din geana lui moș Ene, ca să-și anunțe venirea.

       Eram un degetar de fetiță negruță și  smiorcăită, de-ți venea să le dai toate pe una, doar ca să mai poți dormi un sfert de oră. Cred că la asta se gândeau ochii invadați de bucuria facerii ce mă priveau implorator: "taci, duduie, că avem timp berechet să ne cunoaștem, să ne spunem ofurile".
     În acea dimineață de vară, două albăstrele: mamă și fiică,  s-au prins într-o îmbrățișare de-au atins cununa cerului din care începuse să cadă flori albe de tei, din generozitatea lui Iunie, martor eminamente la însuflețirea lor binecuvântată.
  ...ce să vă spun? Când am văzut albastrul ochilor, de unde îmi luasem zborul, m-am îndrăgostit, cum nu credeam că am să pățesc vreodată. Am cuprins cu ființa mea durdulie tot muntele de fericire ce se revărsa din albastru perlelor veritabile şi am conştientizat că acest chip m-a mângâiat de atâtea ori în bolțile închipuirii mele şi-mi va rămâne supusă o eternitate.

     Era o copilă, o fecioară, măicuța mea, asta am înțeles-o imediat ce mi-a fost dat s-o cunosc. Chipul ei, oglindit la nesfârșit în ochii mei, părea flacără vie ce se aprinde în pletele livezii cu vişini, când se aşterne primăvara. Ochii ei, cerul în anotimpul naşterii mele; braţele ei, lanul cu spice, în plin treier, iar gura, gura ei, strop îmbălsămat de iubire. Acesta era chipul măicuţei mele în ziua naşterii mele şi astfel a rămas şi astăzi- pur şi cristalin aidoma izvorului la care ne-nchinăm ca la o tămăduire şi bem setoşi ori de câte ori ne întoarcem la sfârcuri.

   Nu pot să evoc chipul ei, fără să pătrund în măreața-i lume în care a iubit şi-a pătimit- mai mult a pătimit, dar oceanul de iubire ce se scurgea din ochii copiilor ei, i-au fost dig de nestăvilit pe timpul celor mai torențiale ploi, şi au fost multe, mai mult decât putea duce un om, dar, ea, frumosul chip din oglinga sufletului meu, a reuşit. A reuşit să construiască cetăți de oameni, de vieți, prin cei trei copii şi şase nepoți, a săpat ţarina cu atâta însuflețire până a dat de izvoare cu apă vie, tămăduitoare pe timp de ciumă şi nu doar. A ridicat castele de nisip, care s-au dovedit a fi adevărate şantiere cu picior de Colos, dar nu s-a descumpănit,  buna mea mămică, a luat-o de la capăt de fiecare dată mai puternică şi mai invincibilă. A iubit, dar şi a suferit din iubire, însă blândețea glasului şi brațele pline cu soare ne-au ținut aproape, învățându-ne cea mai de preț lecție: să ne iubim indiferent de vreme.

     Azi, citind binecuvântarea din ochii ei, regret că nu am ştiut limbajul cititului printre rânduri atunci, pentru că acum, albăstrelele din ochii ei, caută a rugăciune fiecare undă de iubire, împărțită cu imensă maternitate atunci, în frageda-mi pruncie, invocând parcă timpurile în care ograda clocotea de vervă şi zbânțuială de pici.

Biserica din mine

          Sunt o cetate asediată de propriile mele gânduri, port un conflict permanent  cu mine și cu balaurii din mine.
        Sunt prizoniera vălului de singurătate ce-mi acoperă capul ca o rugăciune, simt că dacă aș încerca s-o demanschez, m-ar ataca, devorându-mi orice urmă de speranță. Așa că o las în pace. O las să se descotorosească de angoasa unor zile mai proste și în acele momente devin BISERICĂ, devin altar de închinăciune și prorocire trupească, devin păstorul sufletului în care îmi port rugăciunea neîntinată și suavă asemeni ramului ce dă în bob.

                                               

Imn

     Doru s-a întors din vacanță, a petrecut în Italia mai bine de  două luni, timp în care a reuşit să se obişnuiască cu clima de acolo, cu oamenii de acolo şi chiar cu bucătăria italienilor, pe care a ignorat-o multă vreme, nu pentru că ar fi fost dezagreabilă, dar, pentru că a vrut să profite de prezența mamei. A rugat-o să-i gătească bucatele lui preferate, aşa cum o făcea în copilărie, pentru că trecuse atâta amar de vreme de când nu mai mâncase o ciorbă roşie sau plăcințelele poale-n brâu, aproape că le uitase gustul.
    Alături de mama se simțea puternic, avea siguranța că nu-l paşte nici un pericol, de aceea s-a lăsat purtat de  valul noilor experiențe pe care i le oferea Italia. A călătorit mult, aproape zilnic mergea să viziteze un obiectiv turistic, un loc despre care doar din cărţi aflase. Ştia că Italia e țara tuturor posibilităților, odată ce pleacă toate mamele, surorile şi mai nou, bunicile.

 E țară în care şi-au găsit alinare zeci de mii de moldoveni, ea le-a oferit tot de ce aveau nevoie pentru un trai frumos: casă cu mansardă, maşină la scară, vilă cu piscină, răpindu-le în schimb anii în care le-au crescut copiii,  le-au privat de sentimentul matern trăit pe viu, le-au luat  fără întoarcere părinții, plecând la cele veşnice cu dorul iubirii de copii strâns în pumn.

 Asta a făcut străinătatea şi din mama lui, a lăsat-o orfană de tată, de mamă, de țara în care şi-a trăit prima dragoste şi de copiii, care s-au obişnuit să trăiască fără dânsa, dar nu întotdeauna a fost aşa. Cândva, în vremea copilăriei lui, trăiau modest, dar erau fericiți în doi. 

   Doru,  îşi aminteşte şi acum, ziua-n care mama l-a anunțat că pleacă. A plâns atunci necontenit mai multe zile la rând, poate o va determina pe mama să rămână, dar ea, buna de ea, abia de mai putea respira de necunoscutul ce-i apărea în cale, iar lacrimile lui Doru o necăjeau şi mai mult.
I-a spus-o chiar atunci că va încerca să revină cât mai curând, dacă el va fi cuminte şi va asculta de bunica. 
   Retrăieşte amintirea acelei zile, când o mamă răvăşită de durerea trădării propriului copil pleacă, lăsând două umbre, cu lacrimi cât bobul de mazăre, ca să-i spună rugăciunea pe care o va invoca mereu şi care o va ajuta să depăşească anii de singurătate agasantă şi dor continuu.

    Astăzi, întors dintr-o vacanță pe care mulți copii de vârsta lui nici nu îndrăznesc să o viseze, Doru nu se poate bucura cu toată inima lui de adolescent, el acceptă, cu greu, că toate aceste bucurii trecătoare sunt tot de ce are nevoie un copil, are toată convingerea că dacă ar fi să aleagă între iphone-ul de ultimă generație, zidul din piatră de Cosăuți sau hoveboord-ul din camera lui, ar alege fără şovăială- mama, pentru că acest imn nemuritor ține în brațe toate nestematele acestei lumi.

Destin

"Când m-am născut, pe frunte eu

Aveam coroană-mpărătească:

A mamei mână părintească,

A mamei mână pãrintească".

              (G.Vieru)

   De când am venit pe lume mi-a fost hărăzit să mă scald în oceanul iubirii de oamenii, să-mi îmblânzesc spiritul, sorbind cu nesaț din seva bucuriii de viață, să împletesc, fără saț, coronițe din lauri, pe care să le pun ulterior cuceritorilor de cetăți, cuceritorilor de suflete, de vieți perene. 

    Am venit într-o zi de luni, când cocoşul zburătăit de zori, a început a-şi zice cântecul, eram ochioasă şi bucălată asemeni cozonacului de Înviere. Acest lucru mi-a fost confirmat mai târziu când am înțeles că rochița verişoarei mele îmi venea pe-o singură aripă, dar nu m-am întristat, am început a umbla oacheşă şi cochetă după visuri până l-am prins de cingătoare pe cel de care mă ţin şi azi, visul omului îndrăgostit de cuvântul slovei materne. 

    E visul care mi-a venit ca o arătare în nopțile cu lună plină, mi-a furat nopți şi zile de-a rândul, mi-a vorbit neîncetat şi cu patos despre cum poți prinde la aripi însuflețind arătarea din vis. 

   Cu lecția învățată şi cu dragostea pentru visul meu, am pornit în lume să cuceresc cetăți - a fost plin cu angoase drumul evoluției mele, am tras de timp ca să mă lase să-mi însuşesc lecția, am urcat, dar am şi coborât, deseori  chiar fără să fi urcat, dar zbuciumul din piept mi-a amintit de harul însuflețirii pe care l-am primit la naştere şi am renăscut asemeni Păsării Pheonix din propria-mi cenuşă, dând o şansă prorocirilor de la naştere, dar iluziilor himerice conturate în nopțile nepieritoare de altă dată.

   Azi împart şi eu visuri, ajut la însuflețirea lor şi, deseori, mă  surprind alergând vrăjită după propria-mi arătare, pusă în palmă, pe cap, pe suflet, în vremea naşterii mele. AZI SUNT PROFESOR.

    

     

Satul meu

                                                                 "Satul meu, scăldat de-o apă vioară".

                                                                                                              ( G. Vieru)

      Astăzi, când masca deznădejdii îmi acoperă fața, cea a sufletului pură şi candidă o ia la goană printre hlujanii de porumb de pe coasta de câmpie, pe unde mi-am purtat dorul încă din frageda pruncie. Aleargă nebuneşte şi se opune cu vehemență măştilor  ce seamănă în lume violetul, refuźă  întemnițarea, pe motiv că n-a interacționat decât cu efemeritatea dorului de absolut.

  Aşa este sufletul meu, extrovert şi  pus mereu pe şotii,  nu ştie el de carantinã, a luat-o la goană prin cele mai dosite cărăruşi, a băut apă neîncepută de la trei izvoare şi  cu spiritul purificat de indolență, a luat la măsurat fiecare pietricică din sat care i se putea opune tălpii lui flămânde de aventură.
   A ajuns la poarta unui gospodar, care îşi hrănea din palmă porumbeii, şi tare s-a mai bucurat când păsările gureşe au început a-i ciuguli şi lui  din palmă, era un adevărat miraj al heruvimilor, parcă veniți în dreapta Tatălui să-i acompanieze ieşirea în lumea ce-i aparține. 

    Era basm, era aievea tot acest joc, nu știu, dar ştiu, că dintr-odată, sufletul meu a pornit a bate cărările satului neumblate, călare pe un ştiulete, cică ar fi în şaua celui mai arătos armasar, şi vedea toată pudoarea, dar şi trufaşa eleganță a unor gospodari baricadați după ziduri înălțate parcă în ciuda modestiei care înveşniceşte satul basarabean. Şi atunci sufletul copilăriei mele şi-a zis: "Omului îi e mai uşor să facă ziduri decât poduri". Tare s-a mai ofticat constatând că "masca" unora reflectă lumea lor îngustă, frivolă şi poate că supărarea sufletului meu ar fi fost înveşnicită de deziluzia priveliştii, dacă, două poteci mai la deal, pe ulița lui Pricochi,  nu şi-ar fi întâlnit tovarăşul de joacă cu care a împărțit acelaș colb de pe uliță, aceleași ofuri care glăsuiau ca un clocot în gâlgâirile adolescentine de atunci.
    Și, iată, imaginea lui și alintul blajin din glas care nu i se schimbase în pofida timpului care i-a mai prins pe ici- colo fire de argint. Ne-am îmbrățișat voinicește, ca atunci când toată întinderea luncii era a noastră, iar nemurirea clipei de altă dată a învăluit trecutul și prezentul ce încearcă două vieți plecate cu chipul în oglinda deșucheată a timpului.

Din iubire

   Iubire, cea mai înaripată virtute umană, ea te înalță, te subjugă şi chiar te condamnă. Te condamnă la ardere mistuitoare, devoratoare de trup şi suflet, sau din potrivă, la îmbobocire dureros de dulce.

    Iubirea e pilonul de forță pe care se ține imensitatea ancestrală a Universului. Ea înmagazinează pulsul în zbatere frivolă a dorului de dragoste, dar şi cumințenia absolută, venită din sacralitatea valorică a unor gesturi şi fapte mărețe. 

    Deşi, pretindem că  cunoaştem misterul celei ce "mişcă sori şi stele"( D. Alighieri), suntem inhibați de incertitudini şi căutări frecvente, tindem să cunoaştem taine ce sunt de nestăvilit, iar  îngrădirea  şi ocrotirea de ochii destructivi ai curiosului este indispensabilă.

    Ce ar fi trupul meu, al tău fără iubire? Ce ar fi gânguritul pruncului fără flacăra de iubire din care se naşte?  Ce ar fi umbrele din care porneşte seminţia de viață dacă nu ar fi iubire? Cu siguranță: şi eu şi tu, şi pruncul din leagăn, şi umbrele de viață, toate s-ar topi în neant., fără ea, leoaica tânără, pe care o tot îmblânzim, din iubire pentru a cunoaşte cu adevărat iubirea.

Paradox

   E luna martie, e luna în care suntem ispitiți de imaginile mirifice de după geam. E anotimpul firului de iarbă reavăn ce-și înalță curajos fruntea de sub tăriile pământului, nu tocmai amicale în această primăvară. E cea mai profetică ieșire, căzută peste umerii  osteniți, e ca o binecuvântare, venită din scripturi, pentru că îndrăzneala firului de iarbă nu e afectată nici de virusul invidiei și al lăcomiei, dar nici de virusul devorator de vieți omenești.

  Azi, stând în casă, mă încearcă un sentiment contradictoriu: ba mă bucur pentru firul verde de mătase, ba mi-e milă de el că nu are parte de  admiratorii de odinioară și nici de tălpile pufabe și moi, ce-i mângâiau creștetul despuiat ori de câte ori se ivea cu  un surâs primăvăratic.

       Mi-e milă şi de inima mea suferindă şi-ntemniţată, de trei sąptămâni şi mai bine, într-un cavou tuciuriu,  în care trăirile duhovniceşti sunt la mare căutare. Aceste vibrații sufleteşti sunt tot ce mi-au mai rămas, ele avându-şi originea din seva dulce a amintirilor gustate aievea, printre zdrențe mânate de vicii şi rutină. Şi, totuşi, zdrențele  rutinei este ceea ce-mi lipseşte acum, paradoxal, dar adevărat.    Sufletul întemnițat îşi cere dreptul la libertate, el are nevoie să interacționeze cu cotidianul, pentru a înflori spectaculos şi neprihănit.
       El tânăr şi dezgolit de păcat, îşi cere dreptul la  paradoxala supravețuire, se vrea din nou înconjurat de râsete inocente şi voci curioase de copii. Se vrea din nou stăpân peste zarea fumurie, a timpurilor dificile în care trăiește.

Despre iubire

         

  ” Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.” 

    

     Odată ce lumina a pogorât peste sufletul vraiște, de la atâta alergat, toată suflarea omenească și-a luat un răgaz pentru a-și aminti de ce  venise pe lumea  asta mirobolantă, magnifică și superioară. Uitaseră cu toții că, după ce Dumnezeu le-a adus  ziua și noaptea, în prima zi, abia în ziua a șasea, le- a  dat chipul și asemănarea Sa. Oare de ce? 
El a poruncit  ca toate viețuitoarele pământului să trăiască în armonie, fără nici o excepție, făcând din viața pe pământ un altar, în care iubirea pentru tot ce-i viu să dăinuie întru cele sfinte. 

    Omul şi-a însuşit imediat rolul care i s-a dat, uitând de fapt că Atotputernicul nu i-a oferit şi nemurirea trupului. Tot ce trebuia să ştie acesta, e că Dumnezeu i-a oferit totuşi posibilitatea de-a descoperi nemurirea faptelor şi gândurilor sale. Dar nu, omul nu s-a mulțumit cu atâta, fiind de felul lui aprig la mânie, lacom până la avariție, a început să punã stăpânire pe toată zarea, sfidând astfel legile supremației absolute. A început să asfixieze oraşe, făcând din ele adevărate port-țigarete; a dărâmat poduri şi-a ridicat ziduri; a săpat prăpăstii sfidătoare cerului, înecând lanuri şi câmpuri de mătase; a ruinat mai mult decât a construit, neglijându-şi astfel şederea cu folos, aici pe pământ.

    Omul a uitat de IUBIRE, a uitat de cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce-a învățat în această şedere temporară, se asociază cu banul, rata bancară, impozite plătite statului pe care tot el îl guvernează, scăpând din vedere şi achitarea impozitului de şedere aici, pe pământ şi onorarea plăților elimentare: să-şi iubească aproapele ca pe el însuşi, să înveşnicească momentul de iubire pe oriunde ar  trece, făcând din acest scurt popas Rai. 

     Şi totuşi, de ceTatăl Ceresc, a hotărât să-i dea viață omului abia în a şasea zi? 

    Ştiu, şi-a dorit să creeze o fire sensibilă, ce va împărți emoții sănătoase fiecărui gând descumpănit sau deznădăjduit, iar pentru toate astea omul avea  nevoie de LUMINĂ şi Dumnezeu a făcut lumină, iar pentru ca gândul sănătos să ajungă necurmat la cer, avea nevoie de odihnă şi atunci El a făcut noaptea, abia după toate cele trebuincioase titirezului cu ochi de Dumnezeu, i-au dat drumul pe pământ, uitând  să-i pună în desaga cu bunuri IUBIRE, multă, multă iubire. Abia mai târziu, dar foarte târziu, omul a aflat că fără ea-iubirea e doar praf de stele într-un Univers ce nu-i aparține.

   

  

Scrisoare

           De două săptămâni stau în casă de frica ta, mi-e groază că ai putea să dai târcoale casei mele, oamenilor pe care îi iubesc, mai mult decât ai putea tu iubi vreodată.
Știu că ți-e străin acest sentiment, dar ai putea să-l înveți, pentru că ai întâlnit în calea ta și oameni care știu cu  ce se mănâncă iubirea, nu doar cum se mănâncă din iubire.
     Cu siguranță, ai înțeles, dar nu bați în retragere, nu vrei să recunoști că răul pe care-l semeni pe pământul ăsta blestemat, pe care, și fără tine, s-au tot perindat războaie, molime fel de fel, mai există dragoste de viață. Toți te blesteamă, te condamnă, îți vor moartea, pentru că ai intrat în viețile lor, în rutina lor zilnică, prin ușa din spate, cu nonșalanță obraznică și te-ai vârât sub cea mai caldă plapumă, sufocând vieți, care, și așa au îndurat multe, până să vii tu.
       Nu crezi că a venit timpul să-ți strângi țepii otrăviți și să naufragiezi cuminte pe un golf nepopulat, până mințile noastre luminate, care se presupune că te-au creat, să-ți găsească ac de cojoc. Trebuie să existe o pilulă-minune care te-ar face să renunți la a mai face rău atâtor oameni buni. Știu, și nu vreau să cred că ai putea să ne mai ții sechestrați în propriile case, suflete, că mă sufoc de dorul plimbărilor neprogramate, de șoapta pomilor înfloriți, mi-e dor de prospețimea veritabilă din ochii copiilor mei, dar și de rutina de odinioară tare mi-e dor.
      Te conjur, pleacă, am înțeles lecția pe care ne-ai dat-o: trebuie să ne îngrijim mai mult de pământul pe care trăim, de oamenii noștrii, de visuri și de propria noastră viață. Asta vom face după plecarea ta: vom îmbrățișa și frunză, și pom, și floare, declarându-le dragoste eternă. Vom iubi din nou răsăritul de soare și umbra zilei nu ne va mai speria, doar pleacă!

Secretul lui Zânel

     E sâmbătă. E dimineața unei zile de fericire latentă. E sâmbăta în care toată suflarea omenească își  va lasă umbra pașilor de dragoste pe asfaltul  unei zile de odihnă, pentru a înveșnici miracolul unor clipe petrecute în declarații de dragoste pătimașe și îmbrățișări infantile.
    E dimineața perfectă, când Zânel nu trebuie s-o împartă pe mama cu zecile de voci dezagrezbile, așa le spune el copiilor care-i fură toată diminețile și după-amiezile mamei lui, nu-l place nici pe unul, dar azi e mai indulgent, pentru că nu mai trebuie să meargă la școala şi de asta le tolerează apucăturile din cursul săptămânii. Cât despre şcoală, ce poate să spună,  a reușit să n-o mai aibă la inimă din ziua când au început toate problemele celea de matematică foarte  complicate, nici azi nu are idee, cum poate un măr să fie împărțit la trei fără să supere pe cineva? Nu înțelege, de ce învățătoarea vrea numaidecât să-l convingă că matematica lui nu se pupă deloc cu a ei şi că dacă vrea să treacă în clasa a doua va trebui să facă matematica pe care o vrea ea şi nu el. Ce să mai, bătăi mare de cap îi face matematica, ieri  chiar era tare supărat din cauza asta, dar azi lucrurile sunt cu totul altele - mama îi aparține cu toată ființa azi și tata la fel. I-au promis că vor fi împreună la sfârşit de săptămână şi să mai aibă nițică răbdare. Vor merge toți trei într-o expediție de zile mari, unde şi cum nu i-au spus, dar el nu era pretențios- putea fi oriunde doar să se bucure de atenția părinților, care obişnuiau să muncească deseori peste program, iar el era nevoit să stea la bunici. De asta, azi e aşa bucuros că, ar putea să strige de fericire,  dar îi e frică că l-ar auzi Veruța, prietena lui şi ar crede cine ştie ce despre el. Ea n-are cum să ştie  că el  pleacă într-o misiune secretă, poate îi va spune altă dată când va avea mai mult timp liber, pentru că acum e tare ocupat cu plecarea.
      Dis-de -dimineața, cocoșul încă nu cântase, dar Zânel era deja echipat cum se cuvine în asemenea cazuri. Şi-a pus în  rucsac puține lucruri, dar toate trebuincioase   într-o expediție ca a lor: un binoclu mai vechi, un ochi de busolă pe care l-a găsit-o în garajul bunicului, o funie, dacă va trebui să urce stâncile abrupte și, desigur, poza bunicii, că ar putea să o pățească și de data aceasta, ca atunci când a mers la circ, la  Chișinău, cu clasa: i se făcuse așa un dor de bunica, încât nu mai vrea s-o pățească din  nou. 

Fără să știe nimeni, a pus poza bunicuței  în buzunărelul costumului de alpinist, că nu e grea defel, și acum când toate sunt aranjate stă și așteaptă comanda conducătorului, pe tata.  Dar tata nu se grăbește să dea comanda, nici mama nu e la bucătărie, acolo unde o găsește în fiecare zi de sâmbătă, toate în casă sunt răvășite de parcă a trecut în grabă un accelerat cu tot arsenalul de fiare și fum, călcând și firul de praf ce danseză săltăreț, făcându-i cărare. Nu înțelege copilul de unde vine acestă tăcere și dezordine, dar înțelege perfect că tot planul lor de o săptămâna a fost dus odată cu liniștea casei. A început să plângă, s-o cheme pe mama, pe tata insistent, dar din ușa bucătăriei i-a zâmbit nimeni alta decât bunica lui, cea pe care a vrut s-o ia în expediție azi. Bunica l-a mângâiat pe creștet, blând, cum știe ea s-o facă, spunându-i că mama și tata chiar au plecat într-o expediție, fără el, dar când se vor întoarce îi vor aduce cel mai frumos cadou.
- Nu vreau cadouri, nu vreau nimic din tot ce văd aici, îi vreau pe mama și tata, am nevoie să fie aici! Cheamă-i te rog!
- Știu, dragul meu. Uite, ai aici un bilețel de la ei doi, dacă nici asta nu te liniștește, va trebui să-i aducem cumva, i-a promis bunica.
 Înfuriat Zânel a pus mâna pe bilețel, pe care îl semna tata și nu mama cum se obișnuise el deja, dar pe măsură ce citea, fața lui  se umplea de roșul bucuriei și al mândriei: va fi frate mai mare, asta scrie tata în scrisoare.  

A înțeles el foarte bine ce însemnă avionul cela cu telecomandă, despre care tata spune ca a decolat la ei pe terasă, aducându-le vestea cea mare.
 Știe el, că e băiat mare, de unde vin surioarele, de aceea și-a șters lacrimile supărării, a uitat de expediția care de fapt putea să mai aștepte, nu era ea mai importantă decât surioara lui, și-apoi puteau merge într-o zi la munte în patru sau pur și simplu în parc, acolo unde iese toată lumea în zi de duminică și ar putea afla toți că el  poarta în palme cel mai scump cadou- pe surioara lui, venită în acestă lume într-o misiune secretă: să-i facă fericiți!

 

Rugăciune

 

     
                 
       Măi omule: domn, cerșetor sau bogat, ar fi cazul să-ți recunoști înfrângerea, neputința, e  nedrept să te dai mare, când defapt ești cel mai fragil și neputincios în fața unei sorți ”pecetluite” încă de la naștere. Inutilă e revolta inimii tale, îndrăgostite de viață, dacă în momente de restriște nu ai puterea să ridici capul din umbra pământului, pe care tot ai alergat de nebun, ca să aduni palate, spre adevărata putere de mântuire. Acolo e salvarea și forța sacră de care ai nevoie acum, când inima ta plânge și imploră vremuri cu curcubeu. De aceea, hai să înălțăm rugi de slavă și să ne încredem în adevărata putere dumnezeiască, care cu adevărat face minuni și indubitabil- înalță curcubeie.
      De azi, omule, te așezi smerit în fața Atotputernicului, pentru discuția restanță: te revolți, plângi, zâmbești, dar trebuie să ajungi la o înțelegere cu Creatorul tău și al meu, El trebuie să știe despre suferința ta, care este și glasul ”Golgotei” pe care îți duci viața.  Revoltat îi vei spune:
- Crezi, Doamne, că ai putea să mă  ierți, după ce seară de seară ți-am ignorat îndemnul:

 - Roagă-te, fătul meu!? 

- Crezi că mai sunt vrednic de mila și mântuirea Ta? Crezi că pacea sufletului meu se va înturna din potopul acestei lumi la mine? Crezi că mai sunt demn de fericirea asta pământească pe care ai zămislit-o, jertfindu-Ți fiul? 

       Cu lacrimi în ochi îi vei spune: 

- Dacă mai crezi în mine, în noi, eliberează-ne sufletul de umbra neputinței, oferă -ne şansa să Te slujim aşa cum ai făcut-o Tu, fără prihană, fără interese meschine.  Îi vei spune că nu-i  nimic mai urâcios şi monoton decât fața lumii în această primăvară, iar toatã jertfa creației Lui este zadarnică dacă lipsește zbenguiala puerilă a unor voci curioase, gata altădată  să răstoarne Coloana Infinitului, doar  să redea tinerețe și viață câmpiei cu floricele.

Trebuie să știe Doamne-Doamne, că tabloul Creației Lui  n-are nici un admirator pe mal, toți și-au ascuns capetele sub umbra tăcerii și a fricii: fricii de oameni și pentru oameni.
 Ce folos de tabloul natural pe care L-a creat pentru ochii flămânzi de rai, dacă azi sufletul acesta hulpav  este ferecat în bezna unui anotimp străin lui ?
 Ce folos de toate frumusețile plaiului  de rai, dacă ochii măicuței  sunt ascunși de geană înlăcrimată a unui destin plâns.
Asta îi vei spune, implorând iertare și îndurare, după care sufletul tău tânăr, cu fața spre soare se va cufunda într-un somn de prunc, îngânând: #totul va fi bine!

Pacea din suflet

     

  E dificil de incorect și aberant să crezi că toate în  lumea asta ar trebui să meargă cum vrei tu și să îngenuncheze în fața ta, măi omule.
 Aproape inuman să știi că poți schimba fiecare zi, oră, secundă din viața ta și să nu o faci. E inadmisibil să te crezi un super erou azi când toți eroii sunt la datorie ca să te încurajeze și salveze  pe tine. De ce? Pentru că tu să poți și-n continuare să te dai mare și forțos pe facebook, sau și mai iresponsabil, în stradă.
  E jale lume, e un fiasco jertfa eroilor noștrii de azi, dacă noi, nu vrem să fim eroii lor de mâine. Zadarnică arderea în numele lui Hipocrate fără aportul Dumnezeului din noi. Fiecare, indiferent de cum simțim: românește, italienește, nemțește, nu zic moldovenește, că ar putea să nu ne simțim deloc, trebuie să ne unim într-un singur crez- cel de a salva omenirea de la păcatul autodistrugerii.
     Este curajos și înțelept gândul credinciosului, care înalță slavă Celui de Sus, în numele tuturor, dar și mai înțelept e aportul nostru, al fiecăruia, de-a uni acestea două și, cât timp ”stăm acasă”, să ne îngrijim de grăuntele speranței care nu moare atât timp cât ne încredem în ea. 
Și da, Ei, ucenicii lui Hipocrate, vor instaura pacea în sufletele noastre, pentru că ei pot, dar nu fără noi și fără Dumnezeul din noi.

Primăvara mea

 
   E primăvară. E anotimpul când visele ies din ”tainicul” sufletului amorțit și se mută în rochița cu floricele, care și-a așteptat cumințică ieșirea din dulap, după o lungă și hidoasă hibernare.
   Acum privește suspect la imaginea lumii ca la o arătare deluzorie și nu știe, dacă supărarea ei, și creții de pe față, au fost  declanșate de apariția ei primăvaratică sau de degetul nervos al Babei Odochia, care le irită  sufletul și așa suferind:
- Voi veni și anul acesta când te aștepți mai puțin. Nu uita, zilele babei nu le-a mâncat  încă lupul.
 N-are ea ce-i face babei, nu vrea nici într-un chip să se pună cu ea la harță. Știe, rochița mea cu floricele, că zilele babei, cât de înverșunată și arțăgoasă n-ar fi, tot se sfârșesc  când puterea soarelui devine infinită.
 Iubește, draga de ea și soarele, și florile, și  Baba, dar și pe oameni, deși e conștientă că starea asta a lumii vine tot din greșelile lor, a oamenilor. Dar ce poate să facă ea, o simplă rochiță? Poate doar să își scoată la plimbare stăpâna, care devine o epopee când o îmbracă, o adevărată zeiță a frumuseții.
Dar, azi, nici stăpâna rochiței, nici oamenii, care o admirau odinioară, nu-și mai întâlnesc privirea, nu-și mai strâng mâna în jurul unui dor cu floricele, toți sunt gârboviți de un of, de o supărare mai veche, inexplicabilă pentru o modestă rochiță de batist. Și când te gândești că au fost timpuri frumoase pentru ea, dar și pentru stăpâna ei, veșnic radioasă și zglobie, atunci când o îmbrăca. O însoțea oriunde o îndemna să meargă și nu erau două fericiri mai mari: ea și rochița. Dar, azi, chipul pe care l-a luat primăvara acestei lumi nu poartă rochița de batist și nici măcar floricele, dar declarativ și protector și-a prins mască pe fiecare mugur de primăvară.
Două frumuseți zvăpăiate își scoteau la plimbare primăvara, fără mască, dar cu multe, multe floricele pe fire de batist.

Grădina cu trandafiri

   Era stăpână peste grădina din fața casei. Stăpânea, defapt, un regat împânzit de mireasma și sclipirea anotimpului care răspândește pe pământ: verdele crud, verdele copt, florile parfumate de  iasomie, de bujori și narciși. Toate împreună formau un buchet cromatic inestimabil, luând forma și forța celei care le-au purtat de grijă.

 Toate florile erau speciale, având și un rol deosebit pentru stăpâna acestui ținut, dar cel mai măreț și de preț din acest buchet, erau trandafirii. Tufele mai mari și mai pitice, obraznic de jucăușe se întindeau pe toată suprafața grădinii, luând drumul pribegiei când soarele se înălța de două verste pe bolta senină, atunci ele se înălțau la cer în semn de mulțumire și așa rămâneau să-și verse corola de minuni,  îmbobocită până la căderea serii, își plecau timid fruntea spre umărul nopții și-n liniștea profundă așteptau o altă dimineață. 

   Și uite așa, spectacolul lor, de o valoare incomensurabilă, pentru ochii reginei, ținea din primăvară până la căderea  fulgilor de nea. Nu erau ochi să nu fi trecut prin fața porții și să nu tras cu privirea la tufele de trandafiri, care răspândeau și o mirească adormitoare. Toate florile din regat  erau eclipsate  de florile dragostei, așa cum mai erau numiți trandafirii. Nimeni nu mai aveau ochi și pentru alte flori, chiar dacă și ele trăiau într-o grădină de basm.

    Era un adevărat sejur, o adevărată delectare sufletească când ochii reginei se opreau asupra unui trandafir parcă oficiind un ritual de convertire a florii în tânără copilă și, tot atunci, brațele fluide ale reginei, cuprindeau la piept  tot întinsul grădinei de trandafiri metamorfozând-o. Jocul minunilor lua forța cea mai aprinsă a grădinei de mărgean, transformând și sufletul de om în tufe vibrante de trandafiri.

    Toată întinderea cu trandafiri multicolori luau forma unei simfonii de Vivaldi sau Bethoven, când regina intra în povestea pe care o făurise cu propriile mâini. Ea cerceta fiecare petală, fiecare frunză întrebând-o de sănătate și abia după aceea se ocupa de fiecare puiet în parte. Avea ea, o manieră familiară de a se ocupa de fiecare buton, pentru ca acesta să crească cele mai frumoase și rotate flori. Le cunoștea pe fiecare pe nume, avea grijă ca umbra vreo unui  ochi rău să nu le ia din culoare. De aceea, grădina padadisului era prima grijă a reginei. Toți oaspeții, veniți de pe multe cărări, se opreau să-i fure din secret, dar nimeni și nicicând n-a aflat cum își îngrijea stăpâna acest mic colț de rai. Tot ce trebuiau ei să știe le era oferit gratis. 
   Drept recompensă, pentru expresia vie de uimire, când grădina era împânzită de un văl cromatic, care se așeza pe fața nemuritoare a primăverii, le oferea un spectacol împânzit de mireasma  balzamică a propriului paradis.

Rapsodia iubirii

 

   S-a născut dintr-un fior, din dorința arzătoare a unui zburător şturlubatic şi aventurier, care fură fără să întrebe inimi tinere, virgine. Le sechestrează în găoacea propriului suflet, lăsându-le pradă unui foc, care nu cunoaşte mântuire decât atunci când două inimi sortite vor arde într-o flacără a împlinirii şi iubirii absolute.

   S-a ciocnit la colț de stradă cu Zburătorul. Era o zi de mai, atunci când macii îmbobociți îşi deschid sufletul pentru a fi admirați de toată suflarea, darămite, de un boboc de fată care este în aşteptarea  unui zburãtor, despre care a auzit cã fură în noapte inimi pure, ce n-au gustat din savoarea iubirii adevărate.

 "Era un tânăr voievod, cu pãr de aur moale", la vederea lui i-a venit imediat în minte acest vers, care confirma că există feți-fumoşi şi-n viața reală nu doar în basme. A simțit atunci, când l-a văzut, un dulce fior, o zbatere interioară de valuri ce se unduiau într-un superb dans al fluturaşilor din stomac. L-a urmat cu privirea până hãt în depărtare, până când umbra zburătorului-nălucă s-a risipit în mii stropi de lumină, pe care tânăra copilă urma să le adune asemeni unui puzzle într-o rapsodie a iubirii.

  Era clar, inima candidă, a devenit jertfă pe altarul iubirii, care, deşi arde într-o pălălaie veşnică, va cristaliza fiecare particulă într-o feciorelnică dorință - împlinirea prin visul iubirii. 

   Odată cu venirea nopții, îi apărea în fața ochilor, tânărul cu păr de aur şi fața smeadă de la atâtea căutări. Chipul lăptos îi era luminat de doi aştri jucăuşi, pe semne arma cea mai feroce a aventurierului, şi-a zis fata, dar şi de două buze cărnoase, în care se ascundeau toate tainele lumii, ce se voiau  cât mai grabnic desluşite. N-o deranja, că despre el, vrăjitorul inimii sale, se auzeau tot mai multe poveşti: ba, că a ademenit  o tânără copilă în câmpul cu ciulini, ba că o fată mare a pornit de nebună să-şi caute ursitul, după ce în miez de noapte i-a fost răpită lumina ochilor. Şirul putea continua, dacă Năstica n-ar fi ştiut că tânărul de la colț de stradă îi era predestinat, îi era soarta pe care i-au hărăzit-o la naştere zânele bune. Ele i-au promis că va fi fericită doar dacă iubirea vieții ei va lua chipul tânărului din basm - şi uite, hoțul inimii ei, era chiar desprins din basm. I-a promis atunci că integritatea unui vis va capata forţe ascentrale, dacă îşi vor construi propriul vis de iubire. Visul, in  care ei, îndrăgostiții crează propria rapsodie.

Dor călător

     Mi-e dor de o duminică de acasă, cu oameni deschiși la cătătură și cu sufletul asemeni unei rugăciuni, ridicate în altarul veșniciei.
Mi-e dor de oamenii îndrăgostiți de alți oameni, la fel de buni și mărinimoși ca fața straielor ce le țin de cald și onoare.
Tânjesc după bunătatea lor sinceră, prinsă mereu în colțul gurii, atunci când diminețile mele se anunță noroase. Și cum să nu tânjești după astfel de oameni, când știi că drumurile înfundate de noroi, până-n gât,  au fost îmblânzite de aceleași tălpi zgârâiate: când într-o petricică de pe alee bătătorită, când într-un un bolovan ieșit în cale să te salute arogant?
 Mi-e dor de ei, oamenii în care am crezut ca în Dumnezeu, de limpezimea sufletului lor învolburat de greutăți, de zilele de sărbătoare, anunțate trufaș de un clopot, ce se întindea sonor peste toate ulițile satului, de ele mi-e dor.
Mi-e sufletul dor când mă gândesc la duminica de acasă, unde o soră mai mare, împletește două cosițe de sărbătoare unui boboc de soră mai mic și toată ulița copilăriei căpăta forța unui vulcan în clocot când cele două își anunțau ieșirea pe podium.
Era sărbătoare. Era sărbătoarea lor- a celor două surori îndrăgostite de aceleași rădăcini neaoșe, de aceleași dumnezeiești izvoare din care mustește cu nesaț seva dragostei de oameni.
Două sărbători erau prinse în jocul cadențat al lumii, pornind copilărește să cunoască satul din vale, cu tot cu oameni și viețile lor.
Asa a ponit, într-o duminică, călătoria lor prin lume. Au descoperit cărărușe întinse pe care nu mai călcase picior curios, le-au uns cu alifie, dându-le strălucire și viață. Au făcut bătături în palme de la atâta spoială, dar dorul de casa părintească le-au alinat rănile din palmă, făcându-le zid  în fața greutăților.
Marele lor noroc, am uitat să vă spun,  era fratele mai mare, care știa cum să lupte cu răul, dacă s-ar abate într-o zi asupra lor. Fiecare crispare, umbră de supărare  era alinată de dorul fratelui mai mare și, atunci, chiar nimic sub soare n-ar fi putut să le facă vreun rău. Erau în siguranță când bătaia inimii lui se așeza în cap de masă spunându-le ”va fi bine”! Și așa era, toate gurile rele, se închideau în găoacea tăcerii, pentru că el, fratele mai mare era atotputernic când venea vorba de surioarele lui.
Mi-e dor. De asta mi-e dor: de izvorul cu uluci, unde ne bălăceam pe arșița cea mai mare. Că trebuie să știți, pe vremea copilăriei mele, soarele prăjea tot ce-i ieșea în cale, și noi, copiii satului, ne dădeam întâlnire la uluci, pentru a ne curăța de colbul uliței, imaginându-ne că s-a mutat Marea Neagra la noi în mahala.
Eram șturlubatici și nevinovați când ne întorceam seara, pe aceeași cărare, din drumețiile noastre. Toate în jurul nostru căpătau formă și culoare, toate aveau un rost când ne adunam în jurul măsuței, cu trei picioare, și aproape în genunchi înfulecam bunătățile aburinde, pregătite cu dragoste de mămica noastră. Draga de ea, era o gospodină desăvârșită, știa să ne alinte, nu doar în zilele de sărbătoare, cu cele mai apetisante bucate, dar și atunci când vremea lucrului e în toi- astfel ne răsfăța  ea, răsplătindu-ne cumva efortul de a o ajuta la munca câmpului: cu plăcințele- poale-n brâu, cu alivancă, zeamă cu borș de casă și multe alte bunătăți pe care doar în casele boierești le mai găseai. Așa ne îndemna să mâncăm atunci când ne alintam: Numai boierii mănâncă  gustoșenii din astea și voi. Și avea dreptate, pentru că, cutreierând prin lume, nu mi-a fost dat să mănânc nimic mai dumnezeiesc decât ciorba și plăcintele măicuței mele.
De toate astea și încă de multe altele îmi va fi dor mereu!

Ieșirea din uitare

 

 ”Fiecare zi trăită e o mică viață. O viață în  care ne naștem odată cu zorii zilei și, trăim, simțim, dăm naștere unor visuri, renunțăm la visuri, iubim, iertăm, învățăm, uităm, murim...Da, murim  odată cu apusul soarelui, odată cu somnul care vine să ne cuprindă, odihnitor în brațe. Dar noi nu disperăm. Mâine, odată cu răsăritul soarelui, va începe o nouă mică viață. Oare cum va fi ea?”.

                    ( Ion Anton ,”Ieșirea din uitare”)

  Oare cum va fi ea, acea mică viață, pe care avem puterea și dreptul s-o zămislim așa cum credem noi că-i șade bine unei mici vieți?
  O întrebare existențială, o adevărată frământare pentru omul călător prin ea, Viața. Ea, care își are legile ei,  ne lasă să credem că vivacitatea ei depinde de modul nostru de a o prețui și însuși. Și poate așa ar fi, dacă nu ar trebui să facem neîncetat pocloane și jertfă unei aglomerații hâde și nerușinate, care are tupeul a se supramări, numindu-se viață.
 Toată această alergătură a noastră, nu este decât o competiție de sine, o schimonosire a Paradisului, primit la naștere-VIAȚĂ.
  Viața, fie ea, mică sau mai măricică, este armonia sinelui cu sine. Este compatibilitatea perfectă dintre trup și suflet. Este Edenul în care heruvinii dansează în jurul bucuriei de vață. Este explozie de sentiment și grație pătimașă.
  Astfel arată un răsărit în care viața ne învață că  iubirea se naște din lumina unei zile în care ai reușit să-i surprinzi strălucirea, iar iubirea și iertarea vin  din intensitatea trăirilor care ne-au adus acel răsărit.
Dacă ai reușit să-i înțelegi tainele adâncului, glasul inimii, atunci când îți vorbește, ai descoperit formula chimică perfectă pentru a-i hrăni rădăcinile, care vor căuta să sape cât mai adânc, dând de potirul cu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Copălărie - păpădie

     

google.com

        Lanul cu flori de albăstrele, fragii mustind de dorul tălpilor goale, frunzele de potbal aşternute peste lunca copilăriei mele şi imaginea mamei îndrăgostite,  sunt privelişti pe care le-am luat cu mine în lume şi le port de la o vreme, bine cuibărite între două doruri.

Mă pomenesc într-o zi, la uşa gândului meu  cu cineva: o nălucă, o umbră venită dintr-o depărtare infailibilă, acea depărtare venită dintr-un timp puerilic, perfect, în care şi eu, şi tu, şi noi, eram egali înaintea unui soare dogorâtor, dar şi înaintea sorții răsfățate. O surprind chemându-mă s-o urmez într-un vis de cândva, unde noi două eram copilițele legate de acelaş crez al destinului, cel de a copilări, iar în jurul nostru  e multă pace şi voie bună şi toate se transformă în sărbătoare când pe  chipul mamei se aprind beculețele unor obraji plini de iubire. Atunci toate supărările sufletului de copil neînțeles, forțat să se maturizeze, capătă intensitatea fulgerului, se risipesc aşa cum au venit- iute. 

    Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar extrem de nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

...Şi a venit timidă şi inocentă, m-a invitat să colindăm împrejurimile de cândva, să vedem de nu cumva au părăsit malurile şi s-au mutat şi ele la oraş, unde se grăbesc toți zvăpăiații pe care i-a găzduit până le-au crescut aripi.

  Auzise ea  că crescuse nişte fragi mustoşi, pe lunca din spatele casei şi n-are cine să-i mănânce. Apoi, ca să mă convingă de adevărul spuselor ei, mi-a întins  un ciucure roşu-vinețiu de toată frumusețea, ademenindu-mi simțurile cu aroma fragului absorbit de dorul buzelor pârguite de un  sărut feciorelnic. 

Am urmat-o desculță, pe cărăruşa şarpelui îmblânzit de lipsa mea şi ne-am urcat pe creasta dealului, ca să dăm mâna cu orizontul ce-şi revărsa fața peste lunca cu fragi. Ochii mei au trăit un adevărat spectacol viu. Orizontul mut îşi aplecă privirea ruşinat, din pricina slăbiciunii de care a dat dovadã la vederea pomițelor, n-a putut rezista ispitei şi s-a înfruptat din dulceața lanului, iar acum îşi revărsa timid strălucirea peste bobițele fragile, aşteptând să capete din nou grația copilelor cu bujori în obrăjori.

      Mă pomenesc la ușa sufletului meu cu ea, copilăria mea!

   Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și lunca de acasă nu a fost decât un pas. 

     ...și totuși m-am prins în mirajul efervescent, constatând că inocența și naivitatea fac din copilărie  o lume fericită, înconjurată de bine și apărată de puritatea şi candoarea unui suflet neîntinat. Asta știam și eu, dar nu voia să înțeleagă și copilăria mea că eu, cea de odinioară, am crescut, m-am emancipat prin școala vieții, dar am păstrat  amintirea vie  a copilăriei și ori de câte ori îmi va fi dor, voi reveni la lungile căutări de cândva. O voi descoperi în rochița cu floricele și sandalele de răchită, ce mi-au ținut de răcoare în verile toride. O voi găsi pe o bancă în fața școlii, acolo, unde i-au rămas primele cosițe ciufulite cumva de primul vânt al fiorului și o voi scoate la plimbare prin lunca cu fragi și bobocei. Vom face împreună ocolul satului și obosite ne vom răsfăța tălpile aprinse de arșița verii, modelând lampaci pentu casa cocorelor, așezati de ani buni pe stâlpul din fața porții. 

Eu - omul de azi

 

  A fost odată...

    Am pornit în lume tare timidă. Am luat-o la paşi mici şi tot am reuşit sã-mi scrijelesc genunchii. Ba chiar, am suferit ditamai rană, dar m-am tămăduit privind la spectacolul de afară. Am înțeles că acolo, în lumea mare, n-ai ce cãuta cu genunchii întregi. Trebuie să existe măcar o singură dovadă că ți-ai făcut intrarea cum se cuvine.
   Venită din satul cu privighetori, era indispensabil să pot cânta şi eu. Trebuia îmblânzită conița viațã, dacă doream să fie cea urzitã în visurile mele. I-am cântat aşa cum am învățat de la bunicul, cu sufletul plin de patimă şi dor. I-am tot cântat în strună, lăsându-mă totodată condusă, când în pas cadențat, când în paşi de vals, şi tot nu mi-a reuşit s-o ademenesc, să-mi dea viață de vedetă. Ba din contra, mi-a reproşat că alta e menirea mea.
    A luat şi m-a făcut învățătoare. Şi iată-mă-s învățătoare în satul copiilor mei.
  E  locul perfect pentru o mamă-învățătoare, mi-am spus atunci şi am început să ridic Paradisul aici, pe pământ. A fost tare greu să-L trad la indigo. Eu, un copil crescut din dragoste cu o singură aripă, am reuşit asemeni lui Manole, să-mi zidesc visurile şi dragostea pentru ele între cărămizi. Dar, gata cu ziditul. 

   Azi, mă tot surprind zugrăvind, pe ici- colo, adăugând culoare sorții şi înțeleg că tot asta i-aş cere și azi: să mă facă învățătoare în satul copiilor mei.
  Zilnic pornesc spre școală, îmbrățișez aceeași uliță de ani și nu mă obosesc să-i admir oamenii, pe care-i poartă când la deal, când la vale. Văd diminețile arzânde a fiecărui trecător și mă macină acestă grabă a lor: Oare unde se duc toți cu zorii? Apoi, îmi dau seama că sunt și ei purtați de un vis, visul de a -și trăi  propria legendă.
      Seara sunt așteptată la poarta școlii de aceeași ulicioară, care se întinde copilărește  la picioarele fiecărui trecător. Dar șuieratul pașilor nu se mai bucură de unduirea ei,  nu mai prind sprinteneala din zori, în schimb, fiecare  duce cu el, spre propriul paradis,  o parte din ”legenda” personală.
    Îmi port și eu harul pe aceeași ulicioară, și ajungând în clasă, îmi dau seama că atât de nobilă și spirituală e munca pe care o zidesc zi de zi și atât de dragă și sfântă e, că aș fi în stare să mă iau la harță cu timpul, doar ca să mă țină integră și veșnic îndrăgostită de frumosul și sublimul de la catedră.
    Da, așa este! Eu, omul de azi, la școală trăiesc necuprinsul cerului, îl ating nestingherit și mă transform în pasărea albă a veșniciei. Aici îmi recapăt libertatea de a explora necunoscutul paradisului propriu. Și da, aici îmi hrănesc aripile fragile uneori.
  Printre copiii lumii, visul hărăzit în tinerețe se materializează, căpătând forțe nebănuite. Prinde intensitate când ochii curioși se ridică de pe smartphoane, confirmându-ți că asta e menirea ta. 

  

    

Două mărțișoare

                               

                                                   01 martie 2020

   ”Fiecare bătaie de inimă să vă fie iubire”.
                                         ( Irina Binder)

Dis-de -dimineață mi-am prins în piept cele două mărțișoare. De fapt, m-am asigurat că stau acolo unde le-am agățat de ceva ani, cele mai firave, dar în același timp, protectoare mărțișoare-copiii mei. Apoi am ieșit să admir albul suav al vestitorilor care și-au anunțat venirea fără acordul Babei.
        Erau frumoși, țanțoși, chiar galanți, salutând politicos venirea musafirilor. Băteau mătănii primăvăratice, în asonanță perfectă  cu gândul meu înălțat în altarul iubirii de viață. Le-am admirat curajul și dorința de a renaște iar și iar și m-am prins în hora unei zile de duminică și de leneveală, cu ” Frunze de dor” în brațe și ciucuri alb-roșu la sânu-mi de mamă.
...și a trecut cea mai primăvăratică zi. A trecut ca multe altele, dar mărțișoarele de la inimă rămân acolo, indiferent de anotimpul ce se lasă purtat de timp.

Poezia ca stare

"Poezia e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să  ne simțim eterni".

                 (Marin Preda, ” Viața ca o pradă”)

   Poezia e o stare de spirit care ne ține în priză, făcându-ne visători şi empatici cu aproapele. E forma de existență umanã care ține într-un clocot continuu sufletul contaminat de efemeritatea existențialistă. E o expresie minuțioasă  asupra relatiei dintre suflet, vis și cuget. Ea oferă momente de revelație și momente umbrite de goliciunea lumii celui îndrăgostit de ea, creatorului gata să renunțe la sine, un veritabil consumator de spectacol existențial. El arde ca un pajure în întunericul umbrei, luminează bezna urii și a deznădejdii. El este o veritabilă sursă de frumos, nu un devastator! Prin cuvântul lui sufletul din vers prinde opulență și substrat, ia drumul peregrinarii și nu se prește decât dacă e stapânit de oniricul clipei. Această senzație ne este indusă conștient și forțat, dar asta este ea, POEZIA.

 Creatorul va descoperi forța imensă a poeziei doar consumându-se pe sine, va crea lumi paralele descotorosindu-se de păcatul vital - propria viață și vă evada himeric într-o galaxie de mult uitată, îmbrătișat de heruvini și  arhangheli. Abia atunci Poezia îl va ademeni în mrejele ei, făcând din el un

 incurabil prizonier. Un prizonier model.
    Poezia va construi modelul artistului după chipul și asemănarea sa, și nicidecum invers. Îl va determina să se dezgolească de tot ce are de prisos: sentimente, trăiri, frici sau iluzii. Îl va îmbrăca în haina adevărului, făcându-l stăpân peste baricade. Din acel moment poezia devine armă împotriva fărădelegilor acestei lumi. Din acel moment, ea stăpânește lumea lui nemărginită, devine  marele Tot.

Cununa de spice

     E vară toridă. Soarele stă cocoțat pe muchia de deal dis-de-dimineață şi trimite suliți fierbinți peste sat, peste lanul de grâu pârguit, dar şi peste sufletul chinuit al țăranului cu dor de pământ. Şi e fălos tare că e stăpân peste zarea incendiată. Aproape că a uitat de misiunea ce o are- de-a scoate copiii din casă, că doar de vacanța mare, toate ulițele din sat ar trebui scăldate în  glas  zglobiu şi ademenitor de copil. 
    Totuşi, la un moment dat, dinspre lanul auriu s-a răspândit o larmă jucăuşă de copii. Erau ele, Elele, venite să-şi scalde cosițele în galbenul câmpului, întins parcă într-adins la picioarele lor. Erau  tinere şi nevinovate, iar chipul alb şi suav asemeni florii de cireş, era încununat de grația cosânzenelor în aşteptarea ursitului. Veselia şi tinerețea lor a pus repede stăpânire peste colina incendiată de galbenul auriu, răspândindu-se până hăt, în largul zării. Zarea albastră se minuna de dansul felelor, venite din  basm. La fel şi copiii, care, auzind de nişte copile zvăpăiate, ce fac baie de soare în largul lanului de grâu, au pornit într-acolo, poate prind şi ei concertul din luncă. Pentru ca de ele, Elele, n-au auzit decât de la un bătrân sihastru, aşezat demult pe aceste ținuturi. Ştiau că pot fura inima şi celui mai mândru flăcău, dar de văzut, în carne şi oase, nu le-au mai văzut. 
   În doar două sferturi, satul din vale s-a mutat pe muchia dealului, unde dădeau un spectacol cele mai grațioase mlădițe cu spicele cerului în brațe. Fetele eclipsau totul în jur. De aceea, oamenii adunați de spectacol, nici n-au prins de veste când corul s-a mutat în crâng. Din crâng în Valea Uitată, apoi lumina orbitoare le-a însoțit în înaltul cerului și duse au fost. S-au risipit aproape cum au venit, pe neobservate, lăsând cu fața spre cer toți spectatorii. Așa au stat așa până au înțeles că fetele au venit să-și împletească coronițe pentru a-și apăra creștetul de ploaia ce avea să vină. Pentru că deodată au început a cădea din înaltul cerului stropi de rouă argintie, semn că baia din lan era prevestitoarea unei ploițe, care o dată venită, ar scăpa lumea, dar și lanul cu spice  de la pârjol.
   - Să mergem să ne bălăcim, a strigat unul dintre copii, martor la mirarea oamenilor. El nu înțelegea cum niște oameni maturi, pot crede că o ploaie de vară nu poate veni  fără a fi chemată de spiritul unor ritualuri. 
     Așa credeau de fapt toți copiii mânați de curiozitatea unor zvonuri. Pentru ei, ce s-a întâmplat, acolo sus pe deal, n-a fost decât un motiv de-a privi la spectacolul lumii din vale, care de altfel era cel mai banal spectacol. Case părăsite, curți dezlănțuite, bătrâni neajutorați și copii mici ce duc povara mare a unor adulți aflați în deznădejde. Asta au văzut ei și nu Elele care au adus ploaia.
-Să mergem să ne împletim și noi coronițe, dacă tot am urcat până aici, striga indignată o pitulice de fată, cumva supărată că a fost scoasă din casă, acolo unde o aștepta nerăbdător jocul pe calculator. 
- Să ne facem sărbătoare din galbenul lor și să ne bucurăm de ploaia asta minunată, a mai răsunat o voce. 
Și uite așa, într-o zi de vară, un soare și un lan de grâu a reușit să aducă pe cerul torid nori de fluturi care priviți de la distanță păreau niște Cosânzene venite dintr-un basm, în care fluturii trăiesc o veșnicie în armonie cu omul și spicele de grâu.
  
     

    

Povestea unei mlădițe

 

 Era luna macilor când a venit pe lume, luna cireşelor abia pârguite când ea s-a înverşunat, cu tot dinadinsul, să se nască. 

    Era primăvara, luna macilor înfloriți, luna când fetița cu ochi cãprui a decis că e timpul să-şi supună un întreg regat. Şi a venit într-o zi de luni, la început de săptămânã, când toate pe lumea asta încep să se pună în mişcare şi a contramandat toate planurile celor care o iubeau deja. Dar n-aveai cum să n-o iubeşti? Era sclipitoare ca roua spicului de grâu. Fața rumeoară asemeni fructului copt, iar gurița bobocului de fată, era  toatã scăldată într-un zâmbet molipsitor, care repede a trecut de la fată la mamă; de la mamă la tată. Si uite aşa, până-n seară un sat întreg era părtaş la bucuria lor...

   Am uitat să vă spun că această binecuvântare venea în neamul lor după o lungă şi apăsătoare umbră de durere. Ea a venit în casa ca o predestinare, a adus clinchet de clopoțel în ograda bunicilor, care nu-şi încăpeau în maluri de la atâta fericire. Zilnic îi auzeai mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru nepoțica, care tot mai mult lua chipul bunicăi. 

  Anii au trecut, iar dragostea părinților şi a bunicilor i-a ținut mereu de cald. Iar când a trebuit să plece de acasã şi-a luat cu ea dorul, şi dusă a fost. Ce-i drept mai vine câteodată acolo unde şi-a lăsat prima dragoste, dar deja elanul descoperirilor tinereşti îşi cere tribut. Timpul i-a furat rouã  din obraji, inocența naivă de cândva, dar n-a putut să-i ia sclipirea ochilor îndrăgostiți de curtea casei părinteşti şi satul care o aşteaptă ca pe o binecuvântare.

    

Ani de școală, ani de liceu

                                       
...nu există loc mai sfânt și mai drag decât satul de unde vii,  la fel cum nu există amintiri mai zbuciumate decât cele care-ți amintesc de școala și colegii, cu care te-ai însoțit la drum în anii de
liceu.

    Am revăzut-o azi după lungi căutări. Era ursuză și pământie de supărare. Era indignată că n-a reușit să-și îmbrace hainele de sărbătoare, pentru a mă întâmpina impozantă și plină de sine, așa cum am lăsat-o. I-am văzut tristețe ochilor de sticlă, înrămate în termopan și am înțeles că nici o mare  bogăție nu te poate salva de la o tristețe personală, cum e a ei. Își plângea copiii risipiți prin lume, care odată plecați au uitat să mai revină la stup. Au plecat cu toții să cucerească alte cetăți, mult mai  mărețe și atrăgătoare.
- Da. Dar ar putea să mai dea pe acasă, măcar din când în când? se vaită ea.
- Ce să-i faci, omul e călător, iar călătorului îi șade bine cu drumul, cine nu știe asta? am încercat eu  s-o mângâi.
   O știa prea bine și școala mea, dar nu le putea ierta anii de absență, care i-a brăzdat obrazul, iar aripa stângă i-au frânt-o păgânii, văzând-o fără apărare.
    Și, iată, stă acum țanțoșă, elegantă, cu termopane de import, dar aripa așa și nu i-a mai crescut. Crede, naiva, că dacă printr-o minune, i s-ar întoarce toți copiii din lumea mare, ar prinde din nou la viață. Și poate are dreptate!
Sigur ar reuși să transforme curtea posacă într- un adevărat tărâm de basm, dacă fiecare generație, trecută stingher prin coridoarele ei ar aduce câte un fir de nisip la temelia ei, la sigur ar reuși să-și dureze cea mai trainică aripă. Știe ea prea bine, a auzit de prin vecini, că fiecare al doilea elev, crescut aici, a ridicat în cinstea ei o cetate acolo unde l-o prins vremea și acum e timpul să-i împrumute și ei din vlaga și vigoarea lor, că doar n-or lăsa-o să piară?
       ...și s-au găsit vreo doi să-i plătească tribut, dar ea fiind o cetate, a  rezistat ispitelor  și nu-i pare rău. A reușit să adune, așa cu o aripă frântă, alți temerari ai dorului de carte și nu a stat la mila nimănui chiar dacă a cunoscut vremi triste de la plecarea noastră. Și iat-o acum, cu cele câteva bănci jucăușe în curte, cu zăvoare de import, care se deschid doar la comandă, cu galbenul caiselor în obraji și geamuri fumurii,  fără licărul de odinioară, dar dreaptă.
      E tristă și așa va fi, atâta timp cât călătorul nu va înțelege  că pentru a parcurge distanțe mari, are nevoie de momentul de respiro, pe care, la sigur, îl găsești pe banca din fața școlii.
 

Cărările de acasă

           Două zile de rai. Două zile de freamăt copilăresc și cărărușe jucăușe. Două zile cât o ceașcă de cafea, atât a durat evadarea în copilăria mea.
          M-am trezit zgâlțâită de un soare zâmbăreț, gătit special pentru ca să mă ademenească în magia jocului de pe toloacă.
- Nu, nu, nu, m-am opus eu! Am nevoie de puțină apă și săpun, după mai vedem dacă ne mai este a joacă.
- Nu, te rog, nu ai nevoie decât de rochița cu floricele și cosițele rebele, prinse colac după ceafă, mi-a șoptit și m-a condus în curte unde erau aliniați gălăgios cei 20 de bobocei. Nu m-am mai opus, alintându-mă ca Smărăndița popii, dar mi-am luat nuielușa și fuga pe toloacă. Vai ce feerie și zbenguială era acolo! Toată mahalaua erau aliniați ca la paradă- care cu un cârd de boboci, care cu un
cârd de gâște, care pur și simplu, au venit ademeniți de același complice-soarele cocoțat ca un stăpân peste dealul copilăriei mele. Nu pot să vă redau bucuria boboceilor mei la vederea rochiței cu floricele, au început a face gură în jurul meu, cătând să-i hrănesc din palmă. O dată, ritualul epuizat ne-am întins la soare pe muchia de deal, ce ni se întindea la picioare aidoma unui cățel alintat. Cât era de inocent și familiar acest chisc? Era venit din timpurile în care vocile gălăgioase nu conteneau decât în noapte. De aceea, tăcea chitic, ca nu cumva gloata de gălăgioși să se mute în vale, acolo unde au plecat într-o bună zi și nu s-au mai întors. Cât a mai suferit atunci, cât a suspinat îngânat la tot pasul de vântul șturlubatic, numai el știe. Atunci, noroc că era primăvara, și câmpul inundat de violete și margarete i-au spălat rănile cu flori de potbal și romaniță, dar altfel era să fie dus și el tocmai în centrul satului, acolo unde erau duși de ploaie digurile și dunele de nisip. Dar, acum era fericit, nu-și încăpea în maluri de bine ce-i era. Și eu eram fericită când vedeam atâta armonie și pace în jurul meu. Mi-am luat cartea cu povești la umbră și am început a le înșirui copiilor de seama mea, că tare îmi mai place să fiu învățătoare, mi-am spus. Sper să reușesc vreodată să mă fac învățătoare, că doar așa, visul din copilărie se poate transforma în cea mai frumoasă poveste de viață. Știam că viața unui om matur poate fi o copilărie continuă, dacă a avut o muchie de deal, pe care și-a depănat năzuințele, o uliță tainică și tămăduitoare, care îi petrecea dorul ori de câte ori pleca de acasă. Asta știam atunci și de aceea, trăiam fiecare clipă de bucurie împreună cu aceste averi, transformându-le în coronițe cu flori. La pauza mare, mi-am adunat boboceii la umbră pentru apelul de zi. Au venit toți bucuroși, implorându-mă să-i iau și pe ei în clasa cu clopoțel, clar, n-am putut să-i refuz, le-am promis o perioadă de probă. Tare guralivi erau, dar mi-au promis că doar în pauză vor conduce corul pe toloacă, iar la ore vor tăcea chitic. Le-am dat o șansă, deși, recunosc,  n-am mai văzut printre școlari boboci. Poate doar la Druță.

-Oare nu de la atâtea povești, bobocilor mei, li s-a urcat cartea în cap, mi-am spus?
Prea  deochiată această rugăminte a lor. Dar, de, n-ai ce-i face, asta mi-e chemarea: trebuie să mă fac învățătoare, iar la școală, cine nu știe, că sunt copii fel de fel- și mai buni, și mai puțin buni. De aceea, hotărât: mă fac învățătoare în satul meu! Voi fi stăpână pe aceste dealuri, văi, pe ulița copilăriii mele o veșnicie. Voi răscoli în rădăcini pentru a vedea de unde se trage neamul meu, cel nedreptățit de manualele școlare și ars pe rug în hambarele de chimicale.
     Gata. Hotărât lucru, mă fac învățătoare. Așa se hotărăște soarta omului, mi-am zis atunci și fuga cu tot cu cârd acasă până nu mi-a pierit elanul de-a mă face soră de destin cu Domnu Trandafir, cu Creangă cel din Humulești, care mi-a hrănit acest vis cu prăjiturele vorbitoare. Ce credeți?  Acasă mă aștepta o mamă de harapnic, pentru că atunci când am ieșit doar în rochița cu floricele, am uitat să închid portița de la grădina cu zarzavat și toate orătăniile hulpave au ras  de pe fața pământului  tot ce era comestibil în grădina casei. Așa că dorul de a mă face învățătoare l-am mai amânat până-i trece supărarea mămicăi mele, care de altfel era cea mai bună și protectoare mamă. Știam că are să mă asculte și are să-mi susțină visul, că îmi spusese mămuca că era și visul ei neîmplinit.
   Probabil n-a avut, ca și mine, o muchie de deal care să o alinte și nici o uliță răbdătoare care să  o aștepte. Ea n-a reușit, dar eu am să reușesc, pentru că le am pe toate astea. O mai am și pe ea, mămica mea muncitoare ca o albinuță. Știu că pentru visul meu va scoate din piatră seacă sevă aducătoare de noroc. Alții nu, dar ea știe cum să îmblânzescă piatra ca să-i cadă moale în brațe, împlinind ritualul destinului. Aşa este ea, o îmblânzitoare de vise când vine vorba de copiii ei.

    Îmi aduc aminte, odată, când eram mai mică, visam să am o soră  şi n-a trecut mult după ce i-am împărtăşit din dorința mea, că Violeta, cu bucle în păr şi strungăreață, avea să-mi țină de soră mai mică. Tare eram fericită atunci când mămica mi-a adus-o acasă dint-o varză. De unde o fi luat varză la vreme aceea, nu știu?  Dar de la atâta fericire n-am mai stat s-o întreb. Se zvonea pe atunci că ar fi, în Țara Soarelui-Răsare, fel de fel de minunății, dar la noi, prima dată auzeam.
  Aşa sau altfel, dar eu eram atunci, în plină iarnă, cea mai fudulă soră mai mare. Acum i-au crescut dinții de lapte şi nu se lasă dusă în brațe ca atunci, o face pe fata cea mare şi are cumva dreptate. Buclele inele îi stau cocoțate până-n creştet şi fug de pieptene ca dracul de tămâie. Pielea albă de ghiocel este luminată feroce de doi ochi albaştri, încât ai impresia că toată ulița s-ar aprinde de la seninul lor dacă i-ar zâmbi o dată...

    - Hai, gata cu visele, mergem să salvăm grădina de zarzavat, m-a ghiontit mămica cu un îndemn.

    - De ce eu trebuie să le fac pe toate, oare nu mai sunt şi alții în ograda asta? am reuşit să îngân, când deodatã, asemeni fetei de împărat, m-am trezit. Am deschis ochii într-un alt basm, tot în ograda copilăriei mele, doar cã în locul fetiței cu funde şi rochiță înflorată era o mamă-învățătoare, cu două flori la piept- visul tinereții ei.

   

Luptă contra cronometru

               Timpul. Ce este timpul? Un hoț de vieți? Un uliu răpitor, sau pur și simplu un singuratic incorigibil? Timpul  e fir de nisip, care are nevoie de un căuș bine ferecat, ca să nu se prelingă printre cutele din podul palmei, brăzdate și ele de ani mulți. Odată ce ți-a scăpat, s-a prelins, ești predestinat, ba nu, condamnat să cauți mereu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
             Iată, mă pomenesc că stau eu la sfat cu copiii mei și când mi-e lumea mai dragă, mă prind singurică așteptându-i să le spun povestea. Abia atunci afli că ei nu mai vin, nu mai sunt interesați de poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, n-au  timp să-l aștepte pe viteaz să prindă curaj sau pe cosânzeana să dezlege nodul misterului, ei au de luptat cu timpul, cel mai aprig și nemilos tovarăș, care poate fi doar ademenit într-un miraj al tumultului din lumea exterioară, dar ei asta încă nu știu. Au plecat grăbiți în lume pentru a cuceri cetățile asediate de timp. Și ce credeți, au reușit? N-au reușit să-l dea la pământ, în schimb au înțeles că poți da cu el oricând de pământ, dacă cumva s-ar opune crezului tău. Au înțeles, copiii mei, că tipmul este incoruptibil, pentru că am uitat să vă spun, i-au dat acadele, cuburi de zahăr, chiar bani lungi, dar el nu a cedat, ba din contra, le-a aninat două cute în colțul ochilor și dus a fost. Acum s-au întors de unde au plecat, s-au așezat pe acceași bancă, de unde au pornit înaripați și feți-frumoși și ilene cosânzene, și s-au pus pe depănat povești. Oare pentru cât timp?