Eram un degetar de fetiță negruță și smiorcăită, de-ți venea să le dai toate pe una, doar ca să mai poți dormi un sfert de oră. Cred că la asta se gândeau ochii invadați de bucuria facerii ce mă priveau implorator: "taci, duduie, că avem timp berechet să ne cunoaștem, să ne spunem ofurile".
În acea dimineață de vară, două albăstrele: mamă și fiică, s-au prins într-o îmbrățișare de-au atins cununa cerului din care începuse să cadă flori albe de tei, din generozitatea lui Iunie, martor eminamente la însuflețirea lor binecuvântată.
...ce să vă spun? Când am văzut albastrul ochilor, de unde îmi luasem zborul, m-am îndrăgostit, cum nu credeam că am să pățesc vreodată. Am cuprins cu ființa mea durdulie tot muntele de fericire ce se revărsa din albastru perlelor veritabile şi am conştientizat că acest chip m-a mângâiat de atâtea ori în bolțile închipuirii mele şi-mi va rămâne supusă o eternitate.
În acea dimineață de vară, două albăstrele: mamă și fiică, s-au prins într-o îmbrățișare de-au atins cununa cerului din care începuse să cadă flori albe de tei, din generozitatea lui Iunie, martor eminamente la însuflețirea lor binecuvântată.
...ce să vă spun? Când am văzut albastrul ochilor, de unde îmi luasem zborul, m-am îndrăgostit, cum nu credeam că am să pățesc vreodată. Am cuprins cu ființa mea durdulie tot muntele de fericire ce se revărsa din albastru perlelor veritabile şi am conştientizat că acest chip m-a mângâiat de atâtea ori în bolțile închipuirii mele şi-mi va rămâne supusă o eternitate.
Era o copilă, o fecioară, măicuța mea, asta am înțeles-o imediat ce mi-a fost dat s-o cunosc. Chipul ei, oglindit la nesfârșit în ochii mei, părea flacără vie ce se aprinde în pletele livezii cu vişini, când se aşterne primăvara. Ochii ei, cerul în anotimpul naşterii mele; braţele ei, lanul cu spice, în plin treier, iar gura, gura ei, strop îmbălsămat de iubire. Acesta era chipul măicuţei mele în ziua naşterii mele şi astfel a rămas şi astăzi- pur şi cristalin aidoma izvorului la care ne-nchinăm ca la o tămăduire şi bem setoşi ori de câte ori ne întoarcem la sfârcuri.
Nu pot să evoc chipul ei, fără să pătrund în măreața-i lume în care a iubit şi-a pătimit- mai mult a pătimit, dar oceanul de iubire ce se scurgea din ochii copiilor ei, i-au fost dig de nestăvilit pe timpul celor mai torențiale ploi, şi au fost multe, mai mult decât putea duce un om, dar, ea, frumosul chip din oglinga sufletului meu, a reuşit. A reuşit să construiască cetăți de oameni, de vieți, prin cei trei copii şi şase nepoți, a săpat ţarina cu atâta însuflețire până a dat de izvoare cu apă vie, tămăduitoare pe timp de ciumă şi nu doar. A ridicat castele de nisip, care s-au dovedit a fi adevărate şantiere cu picior de Colos, dar nu s-a descumpănit, buna mea mămică, a luat-o de la capăt de fiecare dată mai puternică şi mai invincibilă. A iubit, dar şi a suferit din iubire, însă blândețea glasului şi brațele pline cu soare ne-au ținut aproape, învățându-ne cea mai de preț lecție: să ne iubim indiferent de vreme.
Azi, citind binecuvântarea din ochii ei, regret că nu am ştiut limbajul cititului printre rânduri atunci, pentru că acum, albăstrelele din ochii ei, caută a rugăciune fiecare undă de iubire, împărțită cu imensă maternitate atunci, în frageda-mi pruncie, invocând parcă timpurile în care ograda clocotea de vervă şi zbânțuială de pici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu