Dimineți

   

     Îmi încep ziua cu un surâs de soare, care-mi gâdilă geana înnebunită de somn. Mă las mângâiată și-mi vine să strig de fericire, fiindcă acești zori nebuni mă surprind contemplând seninul mioritic. Mă bucur ca un copil de acest mister pueril. Luând la pași mici fiecare părticică din gura de rai, mă îmbăt cu stropul de fericire ce mi-a fost dat. Alerg mâncând pământul de teamă ca ar putea cineva să -mi ea această stare de pomină. Nimic nu se compară cu ce simt în momentul când soarele din lunca cu păpădie își aprinde felinarele pentru a ne lumina supărările ori, din contra, bucuriile din care ne înfruptăm zilnic.

     Privesc cu sufletul însetat priveliștea ce mi se intinde în față și mă mir că această fidelă revelație a rămas aceeași, surprinzător de maternă. M-a primit cu bucuria părintelui ce-și strânge la piept odorul risipit în lume. De dorul lui chipul îi e brăzdat în nuanța holdelor pârguite, iar zâmbetul îi e o mare sărbătoare. Astfel ne-am revăzut după lungi așteptări. Ambele plângeam. Eu după o viață a mea. Ea după toți copiii risipiți prin lume.

     Mă întreb, de câtă suferință e nevoie ca acest pământ să răsufle a implinire și împăcare? Cât tribut vom plăti an de an exodului care ne sărăceste tot mai mult de oameni, oameni buni, cuminți, care, în pofida acestei cumințenii uită să se mai întoarcă?

Ne e apretat pe suflet cu lacrimi că suntem poporul cel mai împovărat de grijle care ne-au împrăștiat, la rândul lor,  prin lume ca găina orbului. 

Eu încă aștept

   

Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 

     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.

    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.

   

    

Vreau să nu mă mai iubești

     

          Imagine: pinterest.com
Gândul că l-a facut să sufere, nu-i dă pace. Nu o parăsește nici pentru o clipă regretul că n-a reușit să-l facă să înțeleagă că separarea lor e cea mai înțeleaptă decizie de până acum. 

    Era evident acest sfârșit, prea erau diferiți în gânduri, trăiri, abordări. Fiecare avea propria concepție despre lucrurile pe care trebuiau să le facă sau le făcuseră deja. Mimau un joc făcut la întâmplare și atât.

     I-a spus atunci că tot ce-și dorește e să nu o fi iubit vreodată. Ar fi vrut să-l știe în siguranță o dată cu plecarea ei, de aceea a fost sinceră când i-a vorbit despre durerea ce o chinuie de ani alături de el. Dar parcă vorbele ei nu aveau viața, erau duse de un val al cărui ecou răsuna opac în surdina unui glas înăbușit de incoveniente. Tot ce voia el să audă e că vor fi împreună până la adânci bătrâneți, că vor prinde dalbe flori îmbrățișați de același anotimp. Iar, ea, tot ce-și dorea e să uite că a trecut prin viața lui.

     - Oare a fost iubire sau un miraj toată întâmplarea din viețile lor? se întreba mereu. Nu credea că li se întâmplase tocmai lor să calce pe aceeași greblă de zeci de ori. Și chiar și așa au rămar corigenți la lecția unei căsnicii fericite. Au ratat de fiecare dată sunetul clopoțelului ce-i anunța stringent că ar putea să fie prea târziu. Dar nu, ei aveau timp pentru câte în lună și-n stele, dar de ei nu. Uitau că sufletul e tot de ce trebuie să te îngrijești în viața asta. Acum sunt măcinați de întrebări, incertitudini, regrete fără rost. 

 I-a spus că pleacă și că tot ce-l imploră, e să n-o iubească. S-o lase să zboare silită de împrejurările obscure în care se bălăcea alianța lor. Avea o ultimă și insistentă dorința: să n-o iubească, pentru ca să poată strânge la piept un alt dor, care l-ar iubi așa cum este: cu păreri de rău sau nu prea, cu dureri sau din contra cu fericirea unei evadări adulate, sau măcar pentru simplu fapt că a învățat să investească sclipire în orice răsărit. 

     O fi ascultat-o nu știe că prea o durea durerea din ochii lui, dar nimic n-o putea opri din hotărârea pe care o luase. Era convinsă că-i va trece, văzându-se eliberat de obligațiile unei căsnicii ratate înainte să fi început. Era o decizie asumată. Grea și valoros de fermă.

     

Azi voi pleca

   

           imagine: pinterest.com

     Azi voi pleca din calea unui naufragiu, nu mai vreau să-mi las corăbiile în larg. Mai bine să-și găsească obșteasca liniște la mal decât să piară în colții avizi a unor rechini incapabili să-și aprecieze prada.

   Azi voi pleca doar pentru că nu -mi doresc să te expun disecării din larg și nici să fii pradă ușoară pentru vârcolacul în al cărui duhnitoare gușă e ferecată libertatea ta. Vreau să te simți pește în marea ta și să înoți spre lume cu ochii deschiși, optimiști. 

-E greu, dar nu imposibil, îți voi spune. Te voi încuraja să te iubești mai mult, să te îngrijești de zăbrelele inimii, de rugina dintre ele ca să poată înmuguri la nevoie și alte vise. 

    Azi voi pleca doar pentru o clipă, atât cât să ajung până la colț de stradă unde mă așteaptă apa neînceputa de la răspântia zilelelor cu roșu în calendar, să-mi dea vestea unui nou început. Apoi mă voi întoarce să te privesc pentru ultima oara, cu ochii împăiengeniți de oftat. Nu-ți voi cere socoteală pentru greul din brațe și nici pentru apusul din ochii mei, în schimb voi pleca, ca să-i las timpului să te vindece de tine, de angoasa impermiabilă în care te-ai îmbrăcat de la o vreme, sper doar să nu-ți sugrume plânsul care purifică de orice încercare și să-ți găsești imensa răbdare din care discern atâtea minunății. 

    Azi am să plec, pentru că nu mai vreau să te vad imponderabil și pesimist. Vreau să te păstrez în amintire ca pe ultimul incurabil de iubire. Un nebun obsesiv de sincer în materie de tandrețuri. Așa te vreau, așa îmi doresc să te las, semânând iubire pe unde te poartă pașii. De aceea astăzi plec, plec pentru totdeauna într-o iluzie firesc de ademinitoare, plec ca să-ți las spațiu pentru propria cină de taină unde proptit în capul mesei te vei gândi poate la iluzia care am fost și n-am vrut să mai fiu.

   Azi plec.

Plâns de noiembrie

     

             Imagine: pinterest.com
       Se duce cu viteza frunzei dogorâte de prima brumă și acest noiembrie, legat fedeleș la brațul toamnei din care a renascut. E plâns, iar de la atâta tristețe că pleacă, i-au intrat la apă si zilele. 

    Paradoxal, ar trebui s-o doară tristețea lui, dar ea, din contra, e fericită că zilele toamnei de aur au intrat în sacul timpului, alături de alte zile cu soare. Iar ea mai taie din calendarul cu zile încă una, încă una și gata. 

    Plânge acest noiembrie cu fulgi de iarnă, cu soare îmbobocit pe la ferești, cu stropi grei de ploaie, pentru a ne lăsa impresie, nouă celor nostalgici că nimic din împărăția peste care guvernează nu e mai de pomină ca el. Știe acest noiembrie să se retragă în scorbura anilor, ca să revină în forță când i-o veni vremea.

      Și ea stă îngândurată la geamul lumii imens și privește cum peste creștet i se aștern fulgi de nea, care mai târziu vor împânzi cerul ei cu vise și-l va transforma într-o imensă cetate de nea. Speră doar că nimic din ce și-ar fi dorit până atunci să nu rămână o simplă iluzie, o bulă din a cărui conținut să nu fi savurat întregul. 

     E tristă când o zăresc la hotarul acestui noiembrie, privește cu resemnare la tabloul efemerității și în clipa aceea mi-aș fi dorit să știu la ce se gândește, unde îi levitează privirea, la ce taine râvnește? Dar n-o deranjez, nu vreau să-i răpesc clipa de liniște, pentru că știu ce înseamnă cu adevărat această revelație a ei. O cuprind doar cu sufletul, o lipesc tandru de glasul inimii mele și o las să contemple la propriul paradis, unde toate sunt lustruite după voia ei.

     Cine știe, poate vreo dată va avea curaj să deschidă o nouă poarta către sine? Poate își va dori ca-n lumea ei de vrajă să existe un pajure cu drepturi depline, dar până atunci îl las pe acest noiembrie plâns să-și tragă pelerina peste veghea toamnei, făcând loc unui decembrie care -și va cântă ultimile acorduri ale unui an agasant și verosimil de greu.

      

Refugiu

     

                   imagine: pinterest.com
      Patru zile s-a tot frământat cum să le spună că-i este dor. Că ține cu tot dinadinsul să se facă pasăre, că vrea să survoleze bolta împăiengenită de plânsul ingenuu al toamnei fără teamă de căderi.

     Și, cât ai clipi din geană, avântul ei a luat calea celei mai călătoare păsări, refugiată pentru totdeauna într-un zbor al zămislirii de iubire. Și-a desfăcut aripile înnebunite după zbor încă când geana nopții străjuia sinistru peste imaginea lunii. Și-a pus în rucsac doar băsmăluța cu floricele pe care în ultima vreme a tot spălat-o, călcat-o, pentru că sarea amară a lacrimilor și-a cam lăsat  ciucurii la vedere și a pornit spre destiația unde o asteptau patru brațe bolnave de iubire. O așteptau cu îmbrățișări trăite și retrăite atâtea nopți, cu șoapte desenate pe paleta unei toamne enigmatice, mai speciale, cum era să o catalogheze mai târziu. 

      Hrăpărețul drumului de fier avea să mănânce într-o clipită distanța care i-a despărțit atâta amar de vreme și să le dea întâlnire într-o iluzie, dacă nu avea să aibă suficient curaj ca să o facă aievea. Dar a avut și acum e cel mai fericit refugiu de care s-a bucurat în ultima vreme. Brațele copiilor ei e tot de ce are nevoie pentru împlinire.           

      Plimbările sub soare, adevărat mied tămăduitor, le-au imortalizat în imagini din paleta fericirii, pentru mai târziu, când se va așterne din nou negura dorului.

      Au petrecut în declarații pasionale de tandrețe două zile, timp în care au încercat să mituiască timpul, să-l compromită, dar n-au reușit, pentru că el trăiește după propriile regiuli. Dar și așa, fericirea deplină le-a creionat pe chipuri cele mai veritabile trăiri. Erau împliniți. Fețele lor scăldau în lacrimi cele mai minunate raze de soare. Erau împreună, în sfârșit, după zile interminabile de încercări, se bucurau unii de alții. De trio perfect pe care l-au inveșnicit în iubire necondiționată. 

     Au luat la pași mici fiecare fărâmă de tristețe și au îmbălsămat-o cu mir din potirul sufletului, unde găzduiește Dumnezeul care le veghează păsul. Și astfel s-au izbăvit de tot ce-i rău, lăsând la vedere doar zâmbet, voie bună și pupici.

     Tot chinul, framântările sufletești, ca prin minune, au dispărut luate de valul frenetic al fericirii. S-au prins de mână și pierduti au fost în marea de lume care le găzduia bucuria.

    

   

    

     

     

     

     

     

Alegeri

     

     Era septembrie, zi caldă și pură ca apa neîncepută când a decis ferm să-și schimbe viața, renunțând la toate câte au făcut-o fericită sau nefericită în toti anii pe care i-a strâns la piept. A decis să-și pună în traista cu zile rămase toate amintirile și dusă a fost. Știa că a lăsat în urmă multe lucruri nespuse, nefăcute, dar asta nu mai conta în acele clipe. A plecat fără bilet de întoarcere într-o viață care nu i-a deschis brațele a amiciție nici după testul compatibilității, nici după confirmarea sentimentului sănatos de iubire.

           Azi, iat-o pe banca "stranierelor" ofilite de dorul de casă și copii, strângând la piept scrisoare vineție strecurată în valiză de doi ochi verzi, mari ca două sărbători. Și ori de câte ori i se face dor, ia in palme răvașul și se gândește la binecuvântarea pe care o poartă la piept.

      Își amintește ziua în care a ales să plece fără a privi în urmă, la amintirile peste care s-a așternut demult nemiloasa trădare. Era după o altă dezamăgire, una din miile de dezamăgiri care au secătuit-o de vlagă și voința de a mai lupta. Atunci și-a spus:

- Gata, nu mai pot să lupt cu nefericirea, cu durerea, cu trădarea. Nu mai vreau să fiu un simplu pion în tot jocul ista de șah. Vreau să fiu fericită, să privesc cu obsesie feciorelnică la zilele din traistă . Nu mai vreau să-mi fie rușine că mă mint. Asta a spus și a ales să plece.

    S-a trezit, în aceeasi zi, dintr-un om mare, unul mic, mic de tot. Umil și înfricoșat, cu ochii privind în gol la opulența ce a adoptat-o pentru un timp nedeterminat. I-a oferit tot de ce avea nevoie și a visat o viață întreagă și tot împânzită de regrete era.

        Abia peste câteva zile avea să-și dea seama că alegerea pe care a făcut-o o va stoarce și de puțina vlagă  pusă în torbă la plecare. Ochiul de vultur care o veghează zi și noapte îi pătrunde în oase, infiltrându-i teama că nu va izbândi să biruie norii tomnatici ce-și spânzură zilnic la geamurile lumii matasea fumurie a dorului.

     Așa au început nopțile ei albe, plâns în pernă și frica că ziua de mâine nu va mai veni. Dar se scurge, durut de șovăielnic, se prelinge prin arterele strangulate de demnitate și-i mai scade din timpul destinat așteptării. Știe că va trece, de aceea își înăbușă sub plapumă neputința și de cum încep zorii să se precipite la geamurile glisante, ce fac corp comun cu imaginea în care se bălăcește, o ia de la capăt până cade cortina peste spectacolul  în care cel mai ovaționat rol este al profesoarei care printr-o ironie a sorții a ajuns să țină lecții unui singur elev, așa cum a visat cândva.

   

     

O zi

     

         Imagine: pinterest.com
Iar e luni, o altă zi de luni în care încearcă să se adune din cioburi și să redevină cea de odinioară. Nu-i reușește, pentru că tot ce a ajuns e un ambalaj hâd, pe care și  oglinda îl respinge cu vehemență. Nici ei nu-i place arătarea ce a ajuns. O judecă pentru că cea pe care a cunoscut-o cândva era frumoasă, radioasă, iar chipul încercănat nu e decât degradarea iremediabilă a unui suflet suferind.

     Prima zi din săptămână a adus cu sine, de când se știe, încărcătura anxioasă a lui "a fi" la timpul trecut, dar azi e și mai dificilă povara. Nu o lasă nici să respire, darmite să se privească în oglindă. A uitat cum e să vezi dincolo de frumusețea ochilor, dincolo de chipul crispat de durere. A uitat cum e să se bucure de un început de zi, cu tot ce aduce el. 

    Zilnic trăiește cu speranța ca lumea ei nu se va risipi ca un castel de nisip în clipa următoare și că starea de angoasă e doar un moment nefericit ce urmează a fi depășit cu un alt moment fericit.

      Se încrede în forța miraculoasă a lui "poți" și Doamne, Doamne și atunci miracolul iminamente se întâmplă. Îi cântă sufletul, se îmburică tare când reușește să se înarmeze cu răbdare de zeu și-și promite că vă face orice ca să stea dârză, chiar și într-un picior, asemeni soldățelului de plumb. Pentru că i se cam înmoaie cele două picioare cum vin zorii, iar noapte așterne doar tăcere, așteptarea fiind ascunsă bine sub plapuma tomnatică a violetului.

    Azi e toată numai rouă, dar se sprijină în crenguța de brad la care visează că o va împodobi împreună cu cei de la care împrumută lumină pentru a eclipsa întunericul.

***

 

              Imagine: pinterest.com
   Când se lasa cortina peste spectacolul unei zile ea încă umblă ca un titirez de colo colo. Ici mai deretică, mai coase la horbotică, își calcă barizul și tot așa până cade și ultimul spectator. 

     E harnică foc Năstica. De când s-a mutat la casa ei, cu omul iubit, nu stă locului toata ziua. Pe toate vrea sa le facă cu mana ei, ca nu cumva să zică vreo vecină că Tudor n-ar fi de nasul ei. A învățat de la mama- sa că bărbatul are nevoie să i se poarte de grijă mai ceva ca unui copil. De aceea, când el pleaca la culcare, ea mai zăbovește un pic să vadă dacă toate în casa lor sunt orânduite cum trebuie. Apoi pleacă și ea să-și pună capul pe pieptul omului iubit și adoarme fără să se prindă că mâine e o altă zi. Lângă el, bărbatul care a cucerit-o în ciuda gurilor rele, uită de toate. Se pierde în brațele lui și nici că-i pasă de bezna din jur.

     Dimineața o prinde pe Nastica pe picioare, nici nu prinde de veste când soarele e sus pe creasta de deal, iar ea trebuie să-l suie cât nu s-a prelins pe toată bolta. E studentă, la Orhei, vrea să se facă învătătoare, cum a visat toată copilăria și trebuie să iasă la drumul central dacă nu vrea să rateze autobuzul care o va lăsa în fața Colegiului pedagogic, unde o asteapta un alt vis, visul de a-i invăța pe copii cum să stăpânească lumea magică a cărții. Tudor o ajută cu bagajul și-i sugerează să țină geanta mai aproape de piept ca să nu dea peste ea vreun hoț, că prin cartierele de oraș nu stau degeaba cei fără bani. I-a promis că așa va face și dusă a fost.

    Cât autobusul urcă și coboară serpentinele anevoioase, ea se lasă furată de ambianța pitorească din vehicul. Oameni sărmani, dichisiți cu ce au ei mai frumos și-au luat puținul de acasă pentru a-l duce la piață pentru un ban de cheltuială. Așa trăiesc de când se știu oamenii simpli, țărani din tată în fiu. Privirea lor caută în gol, a nevoi multe, doar fruntea semeață mai are putere să stea dreaptă așa cum le-a fost hărăzit- să trăiască: cu demnitate. 

     Asta e viața omului simplu, să se descurce cu puținul bătăturii și să rămână demn în fața lui, și-a zis Năstica. Acasă, la mama, a știut de nevoi și atunci și-a promis că orice ar fi va munci ca să schimbe viața oamenilor care înveșnicesc glia străbună. De aceea azi, cu inima deschisă de fericire merge mândră către visul ei.

    

Soare cu dinți

                imagine: pinterest.com

    Îmi încep călatoria într-un noiembrie aproape primăvaratic, condimentat încă subtil cu verdele crud al ierbii de april.

   E eternă această vrajă de când privesc cu nopți albe la tomnatica primăvară ce mi-a pus pe umeri dalbe încercări. E angelică chiar dacă apasă cu greutatea frunzelor mohorâte peste pământul în care îmi ascund privirea de teamă că aș putea întrerupe vraja de margean. Îmi sprijin sufletul cu aceeași mohorâtă stare de acest aur de noiembrie și-i promit să primesc cu lumină căldura care mi se prelinge printre gene. Chiar dacă mă gâdilă ca un copil sprințar, trezindu-mă din amorțeala vieții pe care o port ca melcul în spate, starea mea e inertă, aproape lipsită de simțuri.

      Vreau să-i raspund cu aceeași candoare, gând imaculat, acestor zile rare, dar umbra pe care o duc e de plumb. Se ține scai, intimidându-mi spațiul personal pe care, de la o vreme, oricât nu l-aș îngrădi îl calcă toți ca pe un fir de iarbă. 

    Noiembrie, acest june galant mi se culcă în poale și-mi acoperă genunchii cu sărutări de miere, mi-i mângâie de parcă ar ști că acest mir mă îndumnezeiește mai mult decât orice pe lume. Nu există grad de comparație pentru flerul nobil pe care îl revarsă peste umbra-mi. Eu fiind în acel moment o picătură din frunza, pe care briza tainică o răvășește pe colnic.

     E noiembrie prins încă la pălăria unui anotimp pe care toți îl îmbrățișează cu patos chiar dacă răspândește prin ponoare de suflet melancolia. Soarele lui cu dinți e cel mai nefericit și ciufut, trebuie să ciupească din toate pentru a rezista măcar cât acest Brumar nu și-a facut misiunea prin curțile îmbătrânite de așteptare.

un pic de bunătate, oameni buni!

   

            Pinterest.com
     Te-ai ciocnit nu o dată cu afirmații de tot felul care inculpa deseori comportamentul sau felul de a fi a celor din preajma ta. Li se aduceau acuze, injurii pentru păcate despre care nici ei nu știau. De asta te-ai convins un pic mai târziu, când ai prins la curaj și ai întors pe toate părțile cauza unui asemenea comportament. Și să vezi, cu stupoare constați că de fapt, cei mai demni de milă sunt tot cei care nedreptățesc oamenii din preajmă, descurajându-le intențiile înainte ca acestea să ia o formă.

     Am fost și eu martoră de multiple ori când trebuia să iau partea avocatului care-și apără cu vehemență clientul sau din contra, poziția juratului imparțial. Dar nici atunci și nici altădată nu am reușit decăt să ajung pe banca acuzaților doar pentru că am vrut să-i dau Cezarului ce e a lui: adevărul.

     Am pledat mereu pentru adevăr, l-am apărat cu ardoare ori de câte ori a fost întemnițat pe nedrept. E drept, apărând fermitatea unui gând, m-am ales, nu o dată și cu tot atâția bolovani pe cap, imensă și imponderabilă povară. Dar, conștientizez, doar așa mi-am putut păstra coloana vertebrală intactă, făcând față slăbiciunilor oacheșe ale adversarilor.

     E greu să schimbi oameni, intenția lor, modul de a percepe lucrurile în plinătatea lor dacă tu însuți te scalzi în două bălți. Pentru că oamenii deseori au nevoie de modele pentru a-și reseta prioritățile, nevoile. Iar poziția ta poate fi exemplu cel mai demn în astfel de situații. Tu poți influența viața celui de lângă tine, celui cu care te împrejmuiești, de aceea trebuie să te îngrijești de valoare gândului pe care îl transmiți, îl redirecționezi către sufletul înnegurat și-nstrăinat de valori.

     Tu poți alege să fii bun, semănând iubire ori să răspândești deznădejde și urgie pe unde treci.  Și una și cealaltă sunt lumi ale noastre în care noi alegem de partea cui să fim - a adevărului îngenunchiat pe la colț de stradă sau a minciunii fardate și risipită prin lume?

     

Nu-ți cer să mă ierți

              Imagine: pinterest.com
          Nu-ți cer să ma iubești o viață, pentru că sunt convinsă că iubirea e  asemeni valului de apă care se întoarce la mal cioburi dacă nu te-ai prins în vârtejul lui înainte de a îmbrățișa marea. 

     Nu-ți cer nici măcar să mă urăști pentru că această nedreptate te va secătui de seva dătătoare de viață, iar eu, tot ce vreau e să nu fiu vinovată de dezechilibrul tău moral. Cred că poți crește pe propriile picioare vâsle pentru barca care e gata să se scufunde și să renaști din valurile spumegânde ca un Adonis, gata de alte jertfe în numele Afroditei la care visezi. Nu-ți va fi ușor, dar impulsionat de dorința de a dărui iubire și de a primi mult râvnita bogăție, vei insista să fii fericit. Meriți, după ani de eșec, după nopți de zbucium să trăiești împlinirea într-o altă grădină. Fii sigur, că de data aceasta te vei îngriji cu iscusință de torța care ți-a luat timp să o aprinzi. 

  Acum nu-ți cer să mă ierți, poate mai târziu când voi fi dispusă să privesc cu ochi de amic la brațele care mi-au legănat nopțile, la ochii în care mi-am delectat cu noblețe sufletul ca o văpaie. Poate atunci da. Dar acum nu sunt pregătită să-ți cer să mă ierți.  Stiu, mai târziu când voi putea să împărtășesc cu tine din visurile mele, pentru care făcusei o obsesie, ți-o voi cere.Dar azi nu pot. 

    Azi vreau să zbor mai sus de cât cuprind cu privirea, mai sus decât pot visa și nimic nu ar putea să-mi împiedice acest dor de libertate. Vreau să nu-mi mai fie rușine să privesc la mine cu dorință, cu poftă de viață. Chiar nu mai am timp să mă războiesc cu mine, cea pe care am tot ignorat-o ani în șir. De aceea n-am să-ți cer nici măcar să mă ierți...

     

Promisiune

 

                 Imagine: pinterest.com
  De azi, în două zile, îl petrec pe acest octombrie zănatic cu nerăbdarea copilului de a-și îmbrățișa mama.

     De azi în colo, fiecare ticăit de ac îmi va confirma, iminamente, că nisipul din clepsidra timpului e un fir din Marele Tot, ce se prelinge lichefiat printre ieri și azi.

    De azi în colo, îmi promit să nu mai privesc în gol, căutând clipe efemere, ci să ochesc spre mâine cu abilitatea țintașului angrenat în lupta libertății. Vreau să privesc la ziua care vine cu încrederea că pot, că voi reuși să urnesc mașina timpului din loc. Și voi reuși să urc la bordul ei și ca un cârmaci iscusit ce sunt, o voi pune în mișcare, o voi îmblânzi ca să mi-o fac prietenă, pentru că tot ce îmi doresc este să mă las strânsă la pieptul prietenos al copiilor mei, de unde să nu mai plec niciodată. 

    De azi în colo, mă încred în el, Timpul, pe care încerc de ceva vreme să mi-l fac prieten, să-l las să-si facă treaba, de a se urni iar și iar, așa cum știe el mai bine spre mâine, punând în desagă amintiri cât să învăț a prețui clipa care mi-a fost dată azi ca o bucurie.

     De azi îmi promit să mă izbăvesc de ieri, amplasând tot ce mi-a adus bucurie într-un azi luminat de speranța că mâine mă va găsi stăpână peste tot acest legământ.

    Îmi declar să privesc doar înainte, doar voi descoperi astfel mult mai ușor secretul unui suflet eliberat de mrejele veninoase ale trecutului, care se ține ca un scaiete de cochilia pe care o port în spate ca un blestem de când peste altarul meu a coborât bezna agasantă a decepției.

    De azi mă purific, lăsând acest Octombrie să-și așeze prima brumă, cu o indiferență morocănoasă, peste creștetul deznădăjduit de frecvente frământări sufletești, pentru a-l determina să fie rațional și încredințat că privitul de la distanță, dar înainte înseamnă izbândă, înseamnă libertate, înseamnă să vețuiești într-o bulă de atemporal.

    Din acest moment îi dau timpului indispensabilul timp, pentru a revela în voie despre tot ce este praf din anticul Cronos, dar și despre nepieritoarea forță ce-l amplasează într-un Mare tot.

     

    

 

Puterea lui "hai că poți"

            Imagine: pinterest.com

    Te-am visat aseară erai răvășit de- a binelea, aveai cearcăne de nesomn când ți-am simțit chemarea. Ce era cu tine? Ce ți s-a întâmplat? De ce te plimbi prin vise străine, nu le mai ai pe ale tale? 

     Ți-am deschis ușa în miez de noapte, în speranța că te-ai detașat de banalități, de vorbe deșarte care ți-au asigurat multă vreme confortul unor urechi docile și credule. Voiam să aud ce-mi vei spune.

     Ți-am deschis doar ca să te convingi că sunt bine și eu și că supravețuiesc în siguranță chiar și cu un sfert de inimă pe care mi l-ai pus în palmă la plecare. Trebuie să știi că n-a fost ușor, cum credeam la început, dar m-am refăcut, reconstruind fiecare nerv arterial, iar la venirea ta nu mai scârțâie a durere nici măcar masa la care ne-am băut cafeaua două decenii. Toate te privesc cu răceala aisbergului pe care l-am ridicat între noi. Te privesc și mă întreb când am devenit doi străini sau  am fost mereu doi vecini pe baricade, biciuindu-ne constant cu veninul din grădina edenului. 

     Acum că te-am lăsat să intri vreau să știu ce ai de gând să facem cu prapastia ce stă căscată în centru universului nostru ca o gură de balaur flămând? Ai de gând să-ți pui umărul la bătaie și să cladim, din ce a mai rămas nespus, un pod prin care să se strecoare șoaptele noastre flămânde? Nu știu dacă te mai interesează puntea pe care ți-o întind ca pe un colac de salvare, dar cert e că de dragul semințelor semănate avem nevoie de ea. Știu sau intuiesc că vrei să-ți ceri iertare și aștepți să-ți răspund la fel. Dar, tot ce vreau acum, în minutul secund e să nu ne mințim, nu mai avem timp nici pentru  lamentari stupide, cum nu avem nici poteci care să ne plimbe în doi. Toate au rămas în umbra unui căpcăun care le-a înghițit înainte ca ele să ne fi plimbat cu adevărat. Acum rămâne doar podul, cel care ne va lega atâta timp cât vom ști ce-i punem la temelie: rugina unor suflete împărăgenite de păcat sau dragostea pentru florile ce au crescut din semințele bune, cea mai exemplară realizare a nostră.

    Te las să cugeți un pic, cât mi se răcește cafeaua, pentru că tu știi cel mai bine: eu nu beau cafea rece, de aceea trebuie să te grăbești ca să ai timp să mai rămâi. 

   Eu între timp îmi așez capul pe visul ce mi te-a adus în plină zi și îmi spun: "hai, draga mea, tu poți!" Tu vei putea îmblânzi și pietrele care ți-au răzgâiat tălpile de atâtea ori, vei putea invoca ploaia ca să te spele de durere, așa cum a făcut-o de multe ori. Tu doar insistă: poți! 

Cicatrici

   

               Imagine: pinterest.com
   Te salt pe vârfuri ca să-ți șoptesc stângaci cât de norocos sunt că te am. Ce fericire e să știu că și tu simți la fel. 

     Sunt gânduri fredonate la ceas de noapte când te caut în așternutul moale, din care nu aș mai vrea să ies niciodată, pentru că te-a  găzduit  pe tine, cel mai minunat om din lume. Cel mai albastru cer se ascunde în ochii tăi, pentru care am facut o slăbiciune din clipa când i-am văzut. Sunt dependent de tot ce spun ei, de tot ce trăiesc. 

      Sunt prizonierul capturat într-o primăvară, cu roșu  gravat în calendarul de pe peretele din sufragerie, alaturi de amintirea ce ai rămas.

  Nu pot să cred că asta ești acum, când tot ce vad eu în lume, în oameni sunt cei doi ochi albaștri de care n-am cum și nu vreau să mâ despart. Te caut nebun de dor peste unde de apă, în speranța că îți voi surprinde licărul luat de valul în care ți-ai oglindit chipul cândva. Apoi ridic brațele a rugă la cer și te vad pasăre, stăpână peste zări albastre, peste depărtări uitate, dar a mea. Te cuprind cu retina grea de ploaie și te las să survolezi râvnita libertate, pe care ai tot implorat-o. Iar eu, naivul, am tot insistat că locul tău e în atriul meu drept, unde nici un ochi de lumină nu-ți poate face rău. Credeam că pot să te am ținându-te captivă în pânza mea de păianjen. Dar am eșuat nebun de dor.

    Această nebunie e tot ce mi-a rămas.  Credeam că voi împărăți peste raiul ce ești o imensitate, dar m-am înșelat când ți-am văzut chipul plângând a toamnă. Erai nefericită. Erai o nălucă în palma mea când m-am descotorosit, într-un final, de extremul păcat. Dar era mult prea târziu. 

     Știu că ți-am tatuat pe chip cele mai hâde vremuri, lăsând cicatricile sângerânde la vedere. De asta n-am să mă iert nici chiar dacă voi cerși îndurare la nesfârșit și aș primi-o. N-am să- mi iert slăbiciunea unui păcat greu de dus, deoarece, orb ce eram, am trecut neobservată dezamăgirea ta. Am ignorat ideea că puteam să fiu bărbatul din viața ta care să contempleze la nesfârșit priveliștea din cei doi ochi albaștri. 

     

     

Vindecare

         Imagine: pinterest.com

- Copile, pune-mi mâna pe creștet ca să mă conving că nu visez, că nu ești doar o arătare.

- Am venit, mamă, sunt fiul risipit prin lume ca cenușa mânată de vânt. Ți-am auzit ruga către Preacurată, ți-am văzut lacrimile care mă dor mai mult decât sarea din oase și am venit.

   Mă astepta cuminte pe același țolișor pe care am lăsat-o acum câțiva ani. Doar că atunci își ținea nepoții în poală și le șoptea la ureche cuvinte de alint. Credea că e doar un moft al nostru această plecare  în lumea mare și că ne vom întoarce de cum vom vedea că mai bine ca acasă nu e nicăieri. Dar n-a fost să se împlinească prorocirea ei. Am rămas acolo, în țara ciocolatei mulți ani. Ne-am așezat la casa noastră în neagra depărtare, uitând sau ignorând chemarea inimii și îndemnul măicuței de a veni acasă. Că și acasa, spunea ea, dacă muncești trăiești bine. 

Cu siguranță avea partea ei de dreptate atunci când frica de a rămâne singură era însoțită de teama că se va stinge într-o zi și nu va avea cine să-i închidă pleoapele. Se îngrijea de acest obștesc sfârșit încă de pe vremea când era în floarea vieții, punea în sofca, moștenită de la bunica, fel de fel de lucrușoare, ca să nu ne cheltuim noi, dacă, Doamne ferește, va veni doamna-secure pe nepusă masă. Că na, toți suntem datori cu o moarte, se consola ea.

     Azi, când am văzut-o în prag mică și smerită, am înțeles că poți fugi de toate pe lume, dar de ochii vii ai mamei n-ai cum. Nu poți și nu trebuie, pentru că din ei izvorăsc toate averile din lume. Din ei se revarsă cele mai puternice rugăciuni care se înalță apoi la cer, materializându-se în semințe dătătoare de rod. 

      Acești ochi sunt ai maicii mele, două focuri încă purpurii la care îmi încălzesc copilul care mai sunt în brațele ei. Îi ating anii cu brațul ferm și constat că n-am plecat nicăieri și că firele dalbe din creștet i-au apărut doar să o facă și mai suavă decât era. 

      Mama mea, mai ca toate mamele din lume, poate citi în stele, poate îmblânzi apa și poate vindeca răni pe care nici un vraci nu le-ar putea descoase. Nici o alifie nu poate ține piept la vorba de alint a mamei. Cum o face ea nimeni n-o mai face. E dumnezeiască starea pe care o trăiesc la sânul ei, chiar dacă brațele caută în pământ a sprijin.

      Buna mea e pură ca un Dumnezeu. E Fântână cu de toate, dar mai cu seamă, cu dor, din acela nemuritor ce ne zgâlțâie ori de câte ori fulgeră în viețile noastre. 

 Mama e pace. E vindecare. 

     

Tot ce contează e aici și acum

     

        Imagine: pinterest.com
     Mestecenii ciupiți de soare stau ca doi străjeri, de-o parte și de alta a portiței cu răzor și freamătă cât e ziulica de mare că-i dor rădăcinile și că sclipirea frunzelor nu mai e un semn de bucurie ca altădată, ci din contra e o covârșitoare durere.

     Îi surprind sporovăind și ofticându-se din marea dimineață, când soarele abia de-și mai șterge geana de cer, cum că această toamnă este prea ciufută și le ciufulește și lor viețile. 

        Sunt doi falnici mesteceni sau au fost în vremi demult apuse. Sunt împovărați de cute brumării, cu umerii plecați de ani sărută pământul din a căror sevă se trag, amintindu-și de tinerețe lor și de sclipirea argintie de sub geană și se vaită ca doi bunei în a căror oase stă pitulită o ocă de sare. Nu-și mai ridică ochii din pământ decât ca să surprindă unghiul din care va bate vântul, că și el, zvăpăiatul este complice înrăit al acestui anotimp. 

   Cum vine dimineața, merg să le dau binețe și-i asigur că sarea din oase mă doare și pe mine. Că mi-e dor și mie de alte vremi, de vremi tinere în care lumea îmi aparține. Se întindea languroasă sub tălpile ca niște zvârlugi și așteapta să o cuceresc. Le mai spun că tânjesc și eu după acasă. Că la fel ca ei, am plecat silită de împrejurări, iar solul de unde mă trag e cel mai fertil dintre toate. Din el mi-am țesut cele mai temeinice ancore, cele mai năstrușnice povești, pe care azi le îngân ca să rezist acestor zile de toamnă, pe care nu pot spune că le iubesc, dar încerc să trec pe lângă ele cu fruntea sus, să mă bucur că sunt totuși în viața mea.

- Asta ar trebui să faceți și voi, cu atât mai mult că anii v-au pus în plete înțelepciunea care mie încă-mi lipsește. Eu încă o mai caut ca să-mi astâmpăr ecoul zvăpăiat din gândurile nocturne și cred, cu elanul de la douăzeci de ani, că în ea este pitit secretul fericirii. 

      Nu știu dacă pomii care au împânzit straturile de acasă mi-au ascultat îndemnul, dar cert e că s-au prins că secretul fericirii vine din zile trăite cu înțelepciune, fie într-un Brumărel sprințar ori din contra, într-o toamnă în care puterea lui "a fost odată" nu-și mai are rost. Tot ce contează "e aici și acum".

Prima dragoste

          Imagine: pinterest.com
- Îmi ești datoare cu un dans. Mi-ai promis. Sper că n-ai uitat?

    Așa încep mai toate poveștile de dragoste, povești din acelea cu zvâcniri de inimă, cu fluturi în stomac, nopți albe și pârpâlit sub plapumă. Așa a început și a mea.

    Eram un pui de om, un boboc de floare abia înmugurit când am auzit de unul Zburătorul ce frânge noaptea pe-nserat inimi nestricate de fiorul dragostei pătimașe. El le ademenește în pânza de cuceritor, le promite nopți cu stele fine și dimineți cu zurgălăi, dar de fapt se complace în propriul rol, delectându-se cu lacrimi și of-uri dosite sub plapumă de june fecioare.

    A venit și la mine, l-am tot așteptat, invocat în nopți albastre ca să mă conving de abilitatea cuceritorului din povești și a venit. A venit, așa cum îi stă bine în straie de cavaler, m-a curtat, mi-a adus flori și m-a invitat la dans. La unul din dansurile acelea de care n-ai vrea să te desprinzi niciodată. Cu aer bonom, cu frac și cravată mi-a promis că-n nopți cu lună plină îmi va pune sub cap tot Carul Mare, toată constelația aprinsă a bolții spre care privim, doar să-i dau o sărutare. 

    De la acea sărutare și până acum au trecut câteva decenii, timp în care, fiecare dintre noi și-a ales o stea, doar o stea ca să o urmeze, crezând că așa vor izbăvi de întunericul gros acest pământ pe care își plimbă razele soarele. 

     Era mai. Satul îmbrăcat în albul castanilor forfotea de lume, iar noi, doi tineri îndrăgostiți de acest miracol, am pornit să căutăm sub veghea pădurii tăcerea care să vorbească în locul nostru. Am găsit-o pitulită la umbra unui tei, doldora de așteptare. Am prins-o în hora noastră puierilă, aproape pudică și n-am mai lăsat-o să plece decât la apus, atunci când se lasase umbra peste noi.

    Eram doi copii, două gânduri ce fredonau la unison, nemuritorul cânt al veșniciei din care ne-am născut, cu tot cu fior.

    Azi ne purtăm pașii sărăciți de acel alean prin locuri megieșe de cândva. Admirăm cu aceeași liniște castanii beți de floare, teiul cu a lui mireasmă, doar că acum, la decenii distanță, nici floarea, nici parfumul nu mai pun în mișcare fluturii aghezmuiți de dulceața primului sărut. Au adormit ferecați în promisiunile frivole de cândva, dar măcar acum, cu părul nins de la atâtea flori de tei, strângem la piept misterul unei nopți în care două frunți plecate stau îmbrățișați, vegheați de acelaș Car Mare.

   

singura direcție e doar înainte

     

          Imagine: pinterest.com
     Zilele și-au luat carapacea în spate de la atâta mocirlă și se miscă cu viteza țestoasei spre nicăieri. Eu, ca și ieri, mi-am agățat speranța în gâtul lor și îmi confirm, a mia oară că singura direcție în care pot să merg acum e doar înainte. Chiar dacă semnul zodiacal face o antiteză perfectă cu afirmația, mă ambiționez să cred că mersul, fie și pe bandă îngustă, dar înainte, îmi face bine. 

    Azi mi-am agățat cei treizeci de arginți de brațul sfidător al sorții și la piept cu speranța mea pudică mă îndrept spre ziua de mâine, unde stă și mă așteaptă Duminica mea Mare. Mă așteaptă cozonacul aburind a soare și oameni, mama, cu tot ce înseamnă ea, dar și nuielușa din cui, care vibrează în van de când toți au plecat. S-a uscat asemeni nucului din poartă de la atâta așteptare, de la atâta privit în zare.

    Mă întorc pe cărarea bătătorită a câta oară și tot nu mă satur să-i admir minunile cu care a înzestrat-o Dumnezeu de sus. Cred că, dacă printr-o încrengătură a sorții, aș putea să revin la rădăcini, cu tot ce sunt acum, aș fi în stare să zidesc munți de oameni  doar să nu mai fie dor pe ulița cu porțită la colț. Sau să nu mai fie maicuțe îmbodolite de singurătate și tați orfani de aripi. I-aș readuce uliței, de la un cap la altul, zumzetul de odinioară, criptat în fețe de măicuțe  îmbătrânite. Tot ele odinioară cu fața strălucind de tinerețe ne petreceau în lume, ștergând cu colțul batistei, cu floricele, cele două amărăciuni înnodate sub barbă.

     În fața porții și azi mai poți vedea aceeași băsmăluță, tivită de sute de ori pe la colțuri, roasă de molima de timp, ce dă drumul pe unde apucă la fine brume. Dar n-o schimbă pe nimic în lume, că poate fiului rătăcitor i se face dor și doar batista cu floricele îl va face să-i bată la poartă.

    Asta e soarta mamelor care au luat de pe umerii zilelor carapacea dureros de grea și și-au întins-o pe propiile brațe asemeni unui șal verde, crezând că timpul le-a luat tot.

     ...Mă ciupesc totuși și revin la ceea ce simt. Simt că timpul petrecut  mai mult în dosul pleoapelor mă purifică. Mă lasă să văd în voie și pădurea, și copacii din care urmează să-mi cresc rădăcini fragile, dar noi.

cauta-ți muntele și urcă-l

   

           Imagine: pinterest.com
      E octombrie, iar eu abia azi m-am prins la gândul că acest Brumarel, legat de mijloc ca un vornicel, pornește să bată câmpii de bine ce se simte în pielea-i cărămizie. Ciufulește pomul din fața casei și-i aprinde în plete felinare cu gust dulce-acrișor, cu care mama  parfuma seara de Crăciun. O seară de basm, în care doar cei iubiți și încălziți de o sobă și un peretar aveau parte. 

     Azi mă încălzesc și eu la lumina felinarelor din fața casei și trăiesc cu ardoarea copilului nerăbdător Noaptea de Ajun. 

...și totuși acest Brumărel e mai blând, mă lasă să-mi sprijin brațele împovărate de mijlocul lui și toate în lume capătă un sens. Se aliniază ca la o solemnitate, iar eu, în rolul cenușăresei, care n-a mai fost la un bal, de pe vremea lui Păzvante le dichisește straiele, le piaptănă cocurile, doar se vor îndura să mă scoată în lume. Și se îndură, pentru că acest chipeș octombrel știe cel mai bine cum e să ți se fure din ce a fost mai întâi al tău și apoi a celorlalți și mă ia de braț, ca un veritabil prinț și ne pierdem în cel mai iluzoriu "vals, vals". Mă lasă  din piruiete abia spre seară, când luna nu mai are ochi pentru atâta dans, pe prispa din fața casei, unde mama, până dimineață, plămădește, frământă, adună cea mai pufabă pâine pe care îmi pun capul ostenit de la atâta dans.        

      Acolo mă prind zorii, iar prin geana lor o aud pe mama, abia șoptind: "caută-ti, draga mea, muntele și urcă-l, acolo e ascuns firicelul de noroc de care se sprijină destinul tău". 

    ...și iată-mă până azi urcând și coborând munți de griji, de încercări, de împliniri și neîmpliniri. Dar mai sper. 

      Eu încă mai sper că acest brumărel, deloc brumăriu să scoată la lumina felinarelor firul Ariadnei, pe care îl tot caut.

     

    

Fericirea are chipul tău

 

          Imagine: pinterest.com
        E dimineață. Soarele ca și mine a ieșit să-și scuture de rouă geana. E frumos și maiestuos acest astru matinal care știe cum să ne facă să ne simțim bine- ne inundă de lumină, căldură și ne prinde de obraji rosul fructului pârguit.

    Șapte dimineața e ora perfectă pentru a nu te împiedica de întuneric. E ora când orice gărgăriță vrea să-și încerce picioarele adormite de iarba înrourată pe care toamna și-a așezat fața. Și eu asemeni acestei misterioase insecte, de a căror servicii matrimoniale mă foloseam ca să-mi arate ursitul, în îndepărtate vremi puierile, calc prin firul de iarbă reavăn ca să simt că trăiesc, că  sunt vie și tot ce-i omenesc îmi aparține. 

   La opt dimineața nu mai e loc de copilării, e nevoie ca omul serios, din care sunt clădit să-și intre în rol: să pună, să alinieze ca de zi mare orice fir de tăcere, că doar gărgărița, cu roua pe degete, să nu rătăcească prea mult printre cioburile de ieri și azi.

    Când ornicul bate zece, toate și-au intrat în rol. Un Rowenta, de ultimă generație, umblă de amețește printre picioare statice, iar robotul de bucătărie stoarce, curăță, leagă, dezleagă până în lume se așterne pacea. Pacea aceea pe care o poți gusta, o poți pipăi cu sufletul satisfăcut că gura nu-ți mai lasă apă. Toate în momentul acela au nevoie de liniște, elimentara liniște care se și bea și are cel mai savuros gust dulce-amărui. E licoarea la care nu aș renunța nici pentru puiul de somn care ar trebui să mă prindă de cum se face paișpe.

   Și dacă e să trăiesc revelația unei zile împlinite, totuși aș alege s-o petrec în compania ta. De aceea, ora 15 mă surprinde cu  capul în nori, dar cu vârful degetelor, totuși de pământul țeapăn, de unde n-am voie să mă desprind. Trebuie să fiu lucidă, translucidă, pentru că gărgărița, cu frumusețea ei angelică, cuceritoare, îmi tot face cu ochiul, se vrea în centrul evenimentelor. Chiar și așa, gândul la tine ma umple de bine, de mine și vreau să-mi oglindesc privirea chiar și pentru o clipită în marea ta de vise.  Atât cât să mă îmbujorez. Să mă intimidez de ce-ar putea să se întâmple cu noi, dacă ne-am lăsa prinși în vârtej și să adorm.

      Îmi reușește pentru că fericirea mea are chipul tău. Iar această fericire, îmi e de ajuns ca să prind ora șaptesprezece, când greul e mai greu și să adorm în fapt de noapte când peste lume se așterne violetul, gândindu-mă că atâta soare, nu m-a inundat de pe vremea când rochița cu floricele purta cosite brune și fundițe gofrate.

     

Gând

     

          imagine: pinterest.com
        Ziua în care m-am nascut a fost o zi obișnuită. Nu că as fi putut pretinde ca ea să fi fost o zi mare, din aia cu sfinți, dar macar așa, cât de opac să se fi zărit o stea norocoasă pe strada mea. Dar n-a fost să fie. A fost o zi de pomină macar pentru părinții mei. Asta da satisfacție. Cică tata a ținut-o într-o petrecere o săptămână, de bucurie mare, iar biata mama era extrem de fericită că am măcar ochi albastri și da, că o să port nume de vedetă. 

      Ei, mama și tata,  au ales să-mi dea un nume de radio, de tv. Am zis vedetă, pentru că la ora aceea se perindau prin fața ecranului TV mai multe tizuri de ale mele: Corina Chiriac, Corina Fusu etc. Și părinții mei, cumva furați de candoarea și profesionalismul acestora mi-au dat și mie, pe lângă nume și ce au putut. Au avut din plin frumusețe, mi-au dat, au avut dragoste de împartășit, n-au așteptat și mi-au injectat-o cu tot cu nerv ca să nu mă pomenesc într-o zi că n-are de cine să-mi fie dor. Și uite așa: din dor în dor, am ajuns să mă pirpiresc la umbra lui ca o floare de nu-mă-uita. 

     Azi mă surprind citind în stele, în speranța că am și eu pe bolta dintre cer și pământ o stea, una care să mă deconspire, să-mi arate din deget atunci când calc prin străchini. Că na, mi se mai întâmplă și mie să mai dau prin gropi de la atâta căutat. Și deseori mă prind la gândul că visez la cai verzi pe pereți. Că lumea din care fac parte mă iubește, așa cum o iubesc și eu. Că oamenii pe care-i am aproape chiar îmi sunt aproape; că binele pe care l-am tot făcut, dezinteresat, se răsplătește cu bine; că florile pe care le-am crescut își vor deschide fața către mine, iar bărbatul pe care l-am iubit mă va iubi și el. 

    De toate mi-au pus în traistă mama și tata, dar totuși au uitat ceva, au uitat norocul pe masa din sufragerie. N-au vrut să-l deranjeze cică juca table cu vecinul de peste drum. Era tare nenorocit că acela îi luase un cal și atunci, li s-au făcut milă de el și l-au lăsat, în capul mesei să-și lingă rănile. Iar mie mi-au promis că mi-l dau pe urmă.  Și ce credeți? A doua zi, ia-l de unde nu-i.

      Și uite așa, cu de toate la purtător, dar norocul ia-l de unde nu e.

    Azi să mă plâng ar fi un mare pacat, pentru că părinții mei, mai ales mama, cea cu Dumnezeu în suflet, mi L-a dat pe El să mă ocrotească, să mă păzească de necaz și să-I plâng pe umăr atunci când îmi va fi greu. El are grijă de mine, dar și de cei cărora le-am dat bruma de noroc, ca să o pună la încolțit pentru a da rod nou. 

   

Bine nu se vede decât cu inima

       

          imagine: pinterest.com
       E dimineață, curtea școlii e împânzită de larmă de copii. Toți se grăbesc să ajungă înaintea clopoțelului și să-și ocupe locul în bănci, doar Doru își poartă pașii stângaci spre clasă. El a uitat să-i aducă doamnei învățătoare crizantemele ce și-au scos bobocii la soare ca să înflorească și să se pârguiască în lumina lui. Deși mama, i-a amintit cu noaptea-n cap, când a dat să plece la cules de struguri, el a uitat și gata.

Dar cum să nu uiți dacă nătăfleața de soră-sa vrea tocmai azi, de ziua tuturor învățătorilor, rochia în buline? 

      Tocmai azi și-a amintit că de prea multă vreme n-a condus-o la grădiniță și parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea, și-a mai uitat și păpușa acasă, așa că Dorul a mai tras o fugă să i-o aducă. Și, să vezi, toate treburile astea de oameni mari l-au făcut să uite de flori. 

      Trec in grabă pe lângă el, copii mai mari, mai mititei și toți, dar aproape toți au în mână buchete. Intră grăbiți pe ușa școlii, care  și ea a îmbrăcat rochie de gală, exact ca Mădălina, soră-sa. E imensă școala lui, o zi întreagă nu i-ar ajunge să -i cunoască toate ungherele, dar azi, e și mai mare cu brațele deschise. 

  - Oare ce va zice doamna învățătoare, se gândește Doru?  Va observa că astăzi nu i-a adus flori? 

     Mânat de acest gând Dorul pornește spre clasă și ticluiește un plan. La recreația mare, când toți ai lui vor fi furați de joc, el va trage o fugă până acasă, că nu locuiește decât peste două garduri de școală și-i va dărui bunei lui învățătoare, care astăzi e numai lumină, numai zâmbet, cel mai frumos braț de flori. Și când totul părea pregătit, iată că se aude strigat:

- Dorule, trezește-te, băiete, e timpul să-l lași pe moș Ene, că uite, te prinde clopoțelul pe drum. Dar vezi, nu uita, că azi toată școala e numai sărbătoare, ca de zi mare trebuie să fii gătit și tu.

- Atunci trebuie să -mi iau și florile, că toată noaptea le-am rătăcit prin vise. Vreau să o surprind pe doamna învățătoare cu cele mai boghete crizanteme, sare ca ars din pat Doru.

E tare fericit că toată aventura cu buchetul de flori, pregătit pentru un om important din viața lui, a fost doar un vis. E convins că doamna învățătoare se va bucura și-i va spune, așa cum le spune mereu:

- "Bine se vede doar cu inima, de aceea, dragii mei discipoli nu încetați să creșteți oameni buni, copii cuminți, îndrăgostiți de carte și atunci, dar numai atunci, inima voastră vă deschide ochii ca să privească blând la tot ce ați făurit voi " 

    Astfel ne răsplătește doamna profesoară  faptele noastre de oameni mari. E cea mai minunată ființă pe care am cunoscut-o după mama și soră-mea. 

       Dorul știe bine ce spune, pentru că, din banca-ntâi, unde stă el și Dumitrița, o colegă oacheșă, pe care o cunoaște încă de la grădiniță, ochii învățătoarei lui sunt cei mai superbi, cei mai radioși și nu doar pentru că el, Doru i-a adus flori, ci pentru că buna lui îndrumătoare a fost binecuvântată de o zână bună la naștere, să se facă învățătoare, să fie zâna tuturor copiilor care vor făuri destinul țării și al lor. Acest lucru l-a citit în ochii ei atunci când literele din abecedar păreau pentru el doar niște înscrisuri înșiruite la  întâmplare.

      Acum, că știe să citească și să scrie nu va înceta să-i mulțumească zânei care l-a învățat cum se scrie "mama", "pace", "soare".      ...Și tot de la ea a învățat că bine se vede doar cu inima îndrăgostită de tot și de toate.

   

Bună dimineața, ziuă nouă!

   

                    imag.pinterest.com

     Bună dimineața, ziuă nouă! Bună dimineața, rutină! Ce mai faci? Cum o mai duci?

    Așa începe o zi în care te pomenești că tot ce făceai ieri, s-a ruinat, iar azi e musai să o iei de la capat. E imperios necesar să te reinventezi, pentru ca zilele să nu se amestece ca culorile de pe pasarela Soarelui, ci să se distingă măcar prin stropul de brumă tomnatică. 

     Lumina unei zile mohorâte abia de se zărește când îmi crap geana grea de nesomn și mă încumet să cred că ea intenționat mi se așează pe pleoape doar, doar să simt și eu un punct de reper. 

    Lumina dimineții e punctul meu de reper, mă sprijin de ea ca să îmbrățișăm împreună apusul. Iar apusul aduce cu sine liniște și miracolul că "uite, a mai trecut o zi". Uit că calendarul, ca și ornicul e supărat pe timp și îți scade zile, ore, dar îți adaugă ani, ani peste care a trecut securea războinică a batrânului Cronos. Și, dintr-o dată, mă pomenesc că am uitat să mai fiu eu, că străina din oglindă nu-mi mai seamănă, iar ochii vii de odinioară, au rămas să privească în gol a așteptare. S-ar părea că tabloul e sumbru, dar nu e, e timorat un pic de incertitudinea ce o aduce deseori noua zi. Și nu catadicsește să se ia la bătaie cu timpul, că oricât de galeș n-ar fi, tot  hulpav și răzbunător rămâne.

 Știu asta,  de aceea, tot ce-mi rămâne, este să-l salut de la fereastra zilelor mele albe, fluturând același gând: 

     "Astăzi e o nouă zi". 

 

     

     

    

Autoexilare

     

           Imag: facebook.com
  Stau între patru pereți departe de lume și mi-e aproape imposibil să mă gândesc că ușa s-ar putea deschide și, ca printr-o minune, ar intra soarele. E mai mult o iluzie această viziune a mea, pentru că în realitate ușile de la ospiciu sunt ferecate bine, prin ele nu intră decât halatul în dungi și camașa de forță. 

     M-am autoexilat dintr-o părere, am ales drumul cel mai scurt de a fugi de probleme, așa cred acum când cheia de la broasca inimii mi-a ferecat toate trăirile vii. Simt că mi-e străină cămara asta, cu pereți desenați în alb, cu cercuri jucăușe, cu lumini artificile de unde doar fluturii nopții pot zâmbi transigent. Mi-e frică de ei, dar și mai frică mi-e de vârtejul de lumină ce-mi scaldă retina împovărată de roua expulzării. Mi-e teamă că ar putea într-o zi să erupă secătuită de tot și de toate și atunci ce rost acest exil, doar cu bilet-dus. 

Mă întreb atunci, ce rost au toate astea dacă cămașa de forță pe care ai îmbrăcat-o benevol e cu dus-întors, cu fericiri de moment și dureri interminabile? De ce oamenii se răstignesc pe propria cruce, de ce se complac în această moarte latentă? Probabil, ca și mine au ales să traiască experiența emigrantului, cu plâns sub plapumă, cu capul plecat, dar cu mai mulți amărâți de bani în buzunar. Paradoxal, dar banii nu aduc fericirea, ei te secătuiesc de fericire. Și atunci ce rost acest surghiunt?

    Stau între patru pereți, am timp și nu am timp să mă lamentez, să mă las dus de valul emigrantului cu bani, pentru că de fapt există zilnic un clopoțel, un clinhet minuscul care mă ademenește să-mi încep ziua cu bucurie, ca și cum ar fi ultima zi de exil.

    

    

Eu încă învăț

     

       Mi-e gândul la ce s-ar întâmpla dacă aș intoarce timpul înapoi. Cum ar fi toate? Cum ar evolua viața fără tine în toată ființa mea? Nu știu, prefer să nu dau în bobi și să constat că ziua în care ai decis să vii pe lume mi-a schimbat soarta vefement. Mi-a aprins lumina speranței la veșnicie, mi-a inundat ființa cu tot ce înseamnă maternitate. Deși, trebuie să confirm că sentimentul îmi era familiar, dar incomplet fără  tine. Acum că suntem un trio perfect, mă alimentez cu nectarul vostru tineresc și parcă prind și eu la avânt. Am o forță inepuizabilă de a pune umarul la tot ce veți făuri de acum în colo. Vreau să cred că ținându-ne  de mâini suntem mai puternici, mai ambițioși și cu mult mai multă stofă de învingători.

    ...gândul că ziua de azi ar fi putut fi altfel e de-a dreptul ispititoare. Închid ochii și te văd pictând pe cerul tău chipul meu fericit, pentru a-l înveșnici, iar eu îți aduc torta ta preferată  și te rog să sufli în visuri, nu pentru a le alunga, ci din contra, pentru a le aprinde și mai mult. Exact ca și scânteia, cu cât sufli în ea cu atât mai mult își ia avânt. De fapt, îți pui o dorință pentru fiecare fir de lumină, astfel că fiecare an îți adaugă în traistă dorințe, care ulterior se transformă în adevărate perle. Acest joc mi-aș fi dorit să aibă loc la nesfârșit, dar sunt conștientă că orice munte escaladat înseamnă multe pietre și genunchi zdreliți. Și cum tu ai tot suflat după dorințe,  mă retrag în tăcerea mea de mamă și supraveghez temerar potecile dorului pe care n-ai cum să le ocolești dacă intenționezi să te descoperi cu adevărat. 

    Azi ți-am făcut un tort din așteptare, e trăirea mamei care și-a dar frâu liber brațelor, pentru ca copilul ei iubit să fie fericit.

     Azi încă învăț cum să te fac fericit, pentru că la școala mamelor nu există vacanță, există doar sărbători.

    

    

     

      

   

    

O altă duminică

   

         Imag.pinterest.com
     E duminică, o nouă duminică, dar eu constat de ani buni că detest duminicile. Nu-mi plac și gata. Nu pentru că trebuie să îmbrac haine de sărbătoare, și n-aș vrea, și nici pentru că trebuie să fiu drăguță în fața unor musafiri nepoftiți, dar iminamente pentru că ele, duminicile îmi amintesc de mama, de casa în care am copilărit și mi-am plimbat dorurile prin colbul uliței, copil fiind. Iar azi lipsa lor mă doare. Mă doare și le detest în același timp, pentru că azi nu mai am toate acestea, au luat drumul prafului purtat de vânt și s-au cuibărit în alt suflet îndrăgostit de duminici. 

     E duminică și mama, ca-n fiecare duminică își pune catrința de sărbătoare, pregătește mămăligă cu lapte, îndemnându-ne să ne dăm cu rouă la ochisori pentru a alunga puii de somn care ne împiedică să primim lumina soarelui în suflet. E magică acest sfârșit de săptâmnă pentru că mama ne lasă mereu în voia uliței și prafului din care ridicăm ambuscade după care ne ascundem de rău și pleacă să vadă cum a înflorit grădina. 

      E miraculoasă duminica în care mama își oglindește chipul de zână în grădina cu flori, și-și spune rugăciunea. O rugăciune cântată, trăită, adorată.

 Așa era mama mea atunci, în vremea când șturlubaticul din mine uita să dea pe acasă de frică să nu risipească magia jocului ce răsuna pe geana uliței dis-de-dimineață. Așa este și acum- o Marie, în gradina ei cu trandafiri.

     Aceste duminici eu le ador. Îmi place să le trăiesc cu suspine, s-o privesc pe mama și să mă luminez de limpezimea ochilor ei aprinși după sfințenia zilelor cu catrință și sânzâiene uscate la peretar. Mama ne îndemna și pe noi să ne lăsăm pătrunși de parfumul florilor din peretar pentru a fi privați de boli și alte dureri cronice. Dar n-a fost să fie, durerele au venit și ele chiar înainte de a declara război duminicilor.

Si, uite-mă azi, supărată pe toate duminicile grele, împovărate de griji și interminabil de lungi.

       

Ecou

   

        Imagine: pinterest.com
      Știi ce înseamnă singurătatea? Cu siguranță știi. E cea mai anostă și insensibilă stare. E suficient să-i faci pe plac o dată și te pomenești cu ea pe cap de parcă e coloana infinitului, atât de țanțoșă și rece stă. Nici că-i pasă pe a cui creștet s-a cocoțat: unul feroce sau unul fragil. Important să se simtă ea bine. 

    Așa-i cu singurătatea, te curtează până când îi deschizi brațele, se lingusește și nu vrea să mai plece. Tu te frămânți, regreți momentul șovăielnic când ai decis s-o găzduiești doar pentru a-ți ține de cald, și, uite, azi te-ai pomenit că fără ea ai fi și mai singur. De aceea, promenada în sihăstrie nu te mai sperie ca la început, pentru că na, nu mai ești singur cum păreai odată. Ești înconjurată de tot atâtea stari cum e  singurătatea diluată cu "mâine e o altă zi".

   Te-ai simțit vreodată singur deși nu erai? Desigur, momentele de sihăstrie vin din prea multă zarvă în juru-ți, că, la început, vrei doar un pic să fugi de larma din exterior și te pomenești că nu mai poți să te descotorosești de cea din interior. Nasoală treabă! Chiar gravă aș zice eu, te năvălește ca o avalanșă de nisip în deșert și încearcă de scapă. Ești prinsă în propria pânză de păianjen, pe care ai învățat să o zămislești din gânduri și voci care nu vor fi auzite decât de propriul ecou. Ecou pe care doar tu îl auzi în surdina inimii tale rănită din prea multă singurătate, deși speră, crede că această stare e doar o filă din propriul calendar, pe care, în goana după ecou, ai uitat să o întorci.

   Va fi bine, șoptește Ea! Trebuie să fie bine îi răspund eu! Știu că într-o zi voi învăța să convețuiesc armonios cu toate emoțiile din care suntem cu toții clădiți. Eu am pus prima piatră de temelie. Tu ce mai aștepți?

    

    

     

    

     

Reverberații

     

                 imag. pinterest.com
          E toamnă. E toamnă din aia cu dinți, peste care ploaia vine ca să-i îmblânzească suferințele ce se ascund prin coclauri de veacuri. E sumbră și tăcută durerea ei, iar eu, ca și altădată, mă feresc să o întâlnesc îmbrăcată în iluzii. Mi-e teamă că această doamnă împăiată cu mii de stări ar putea să mă oblige să mă las ninsă de curcubeul ei. Și, atunci, de frică să nu fiu deconspirată, îi zâmbesc, ferindu-mi privirea împânzită de dor. E mult prea insistentă și băgăcioasă această toamnă că mi s-a infiltrat în ADN și nu vrea să coboare nici în ruptul capului. Mă ia la descusut până mă dezbrac de galbenul frunzelor căzute din pădurea din care mă trag și norii gri îmi inundă retina și așa strepezită de ploi. 

 ...și las ploaia să mă spele de mine, te tine, de noi.

    E toamnă. E o toamnă din aceea în care nici curcubeul ei de culori nu-ți mai împacă tristețile. E grea, dar extrem de tămăduitoare dacă încerci totuși să-i admiri sărbătorile din care ea-și face felinare pentru bezna trupului și a sufletului celui încețoșat de dor, intraductibilul nostru DOR. Acest dor de care nu ai cum să scapi, nici dacă ai fugi mâncând pământul. El vine, te filează obsesiv și se ține nebun de rădăcini, care de la un timp prind să te doară, apoi constați că fără El nu mai e nimic cum era. Și-l cauți, îl chemi, poate -poate se învrednicește și nu mai pleacă. Dar pleacă, vine și iar pleacă, și iar vine, că aceasta e menirea lui să umble hai-hui prin suflete bântuindu-le neîncetat.

     E toamnă, o toamnă a mea și a ta. O toamnă în care noi s-a transformat în eu, un eu firav, dar ferm convins că asemenea anotimpuri ni se trimit nu în zadar, ci ca să nu ne lăsăm spălați de ploile ciobănești pe care le aduce cu sine fiecare toamnă din viețile noastre.

...și iar las ploaia să mă spele de mine, de tine, de noi. 

    

Oameni și oameni

 

   A fost odată ca niciodată. Astfel încep toate poveștile în care un făt-frumos și o zână bună luptă să schimbe lumea în care trăiesc. Făt- Frumos cu buzduganul fermecat, iar zâna bună cu poțiuni și baghete magice. S-ar parea că la câți balauri, zmei a executat voinicul nostru, n-ar mai fi trebuit să iasă din poveste nici o pacoste, nici un cap de balaur. Și totuși lumea în care ne ducem zilele, povara anilor sau, din contra, deșărtăciunea lor, e împânzită de dinți ascuțiti și minți scurte.

       E obsesiv și cronic acest tărâm al răului din care își trag rădacinile. E plâns curat că nu-și recunosc propriile păcate, dar se cred capabili să calce cu tot cu încălțări chiar și  pe creștete abia înmugurite, darmite pe cele care ar putea, la un moment dat, să le spargă bula de gheață unde își păstrează treaz tot veninul sufletului. Da. Unii oameni chiar din asta sunt făcuți: din veninul lipsei de iubire, din veninul lipsei de moralitate, dar  și din lipsa dragostei față de sine. Nu am nimic cu asemenea oameni, bântuiți încontinuu de inceritudini, frustrări personale și impotență, cu tot arsenalul ei la pachet, dar ajung să cred că ei mereu au ceva cu toți. 

    ...și totuși, într-o bună zi, nimic nu va ma fi la fel. Tot ce ne durea cândva, nu ne va mai durea, asta spun poveștile, asta tind să cred și eu. Sunt convinsă că în viața noastră întâlnim Oameni și oameni, iar Oamenii, puțini, pe care viața mi i-a scos în cale, sunt, mai mult decât de ajuns ca să supravețuiesc invaziei din ultima vreme. Ei sunt și aceasta imponderabilă prezență mă îndumnezeiește, făcându-mă vigilentă și extrem de puternică. Iar povestea cu "a fost odată" va rămâne proiectată într-un timp ezoteric, știut doar de mine și Dumnezeul în care mă spovedesc.

   

    

    

Jurnalul unui învățător fără catedră

   

    Ornicul din perete a început a pupăi: pup-pup! Asta face de câteva decenii- anunță ieșirea primelor raze de soare și cu ele că ziua mea de profesor începe. 

    Mă trezesc grăbită, iau frontal vreo câteva obiecte ce mi se aruncă în brațe în fiecare dimineață, iar eu, ca și altă dată, le dau la o parte și sar în statutul de profesoară ca un adevărat echilibrist. Îmi reușește, pentru că s-au tot perindat clipe, ani, iar toată suflarea din mine știe ce are de făcut ca să ajungă înaintea clopoțelului  la catedră, acolo de unde își începe destinul fiecare zi din viața unui profesor. E dumnezeiesc sentimentul de apartenență, dependență dacă te raportezi la menirea ta. Da! Toți ne-am născut pentru ceva. Unii să iubească marea cu tot cu valuri, alții să fie doar simpli corăbieri, care-și conduc destinele pe mare, având grijă continuu ca lumina efervescentă să nu-i ademenească în trombă. E aprigă și-nverșunată această zăbavă, a vâslitului mereu, dar o dată intrată sub piele te urmărește până la delir.

    Astăzi ornicul meu tace, tace și pupăza din poveste. Tac toate în jur de la atâta toamnă. Până și cerul și-a înnodat sub barbă lacrimile și a încetat să mai picure. Toamna asta are mulți complici și toți și-au aliniat artileria spre punctul meu de reper. Și-a aruncat în obrajii mei, tot roșul pădurii și mă obligă să recunosc că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Oare?! Acum când cetatea mea este asediată, iar sufletul umblă hai-hui prin noianul de oameni și caută clinchetul care i-ar aduna la „lecția independenței”, ce aș putea să-i mai învăț? Și totuși mă aud îndemnându-i să nu plece de la rădăcini dacă nu vor să trăiască sentimentul copacilor fără pădure. Frumos paradox, nu?

    Dis-de-dimineață un profesor fără catedră își cheamă elevii la clasă, le explică diferența dintre subiect și predicat, uitând să insiste pe relația de inerență ce le ține împreună. Uită să insiste pe ideea relațiilor de gen, dar în schimb îi îndeamnă să se iubească. Să fie umani și vizionari. Dar de unde toate acestea dacă sunetul stingher al unui clopoțelului nu reușește să -i țină conectați la toate valorile deodată?

    În plină zi, un profesor  își face din brațe leagăn și dorul se mai potolește. Spre seară se mai potolesc și valurile zbuciumate cu care s-a luptat întreaga zi și umbra nopții își așterne geana de lumină opacă peste catedra care va continua să țese visuri.

    

    

Toți avem un loc sub soare

                       pinterest.com

        Azi sunt la răspântie de drum. Tot acolo am fost și ieri, de aceea învolburarea și clocotul mării din mine e colosal. E exorbitantă și exagerat de firav această învolburare că fac să se clatine toate așteptările mele asemeni spicului în fața coasei.

Știu că toate răspântiile, cu valuri sau fără sunt făcute ca să ne facă mai puternici și, totuși, eu nu-s deloc puternică în acest război. Ci, din contra, arma mea feroce a cazut la datorie o dată cu soldatul din mine.

       Am avut impresia toată viața că am ajuns întâmplător să mă cunosc și să fac parte din viața mea. O viață pe care am tot încercat să o iubesc, să o prețuiesc. Am înțeles că pot face asta abia acum când răspântia drumului spre care mă îndrept mi s-a întins languroasă la picioare și mi-a cerut să aleg: o viață a ta sau o viață a tuturora. Grea alegere. Eu, cea, care mereu am trăit  cu credința că e firesc să împac și capra și varza, azi am constatat că nu mai vreau să fiu varză în  viața mea. Vreau să fiu cea care trăiește pe deplin sentimentul apartenenței sănătoase și are grijă ca nevoiele ei fundamentale să nu mai fie ignorate chiar de ea și apoi de ceilalți.

      Azi, când sunt la cotitura vieții mele, mă identific cu miile de vieți care au trăit cândva acest greu sentiment. Povara lui e imensă, e plumb curat în desaga unui suflet plăpând și dezarmat. Dar suratele mele și ele femei, și ele mame, au reușit. Mă ambiționez și eu să cred că voi reuși, pentru că în desagă nu mi-am luat decât sufletul de mamă și iubirea pentru ce aș fi putut fi, dar n-am fost. Sper să fie de ajuns aceste bogății într-o "lume a tuturor posibilităților", sper să nu mai am rascruci care să mă pună să aleg între capră și varză. Sper să inving frica prejudecăților cu care ne naștem și care nu iartă pe nimeni, indiferent cât de mult te-au iubit și urât unii. 

      Azi, aflându-mă în fața unei răzvrătiri personale, constat că nici o luptă nu-i mai grea decât cu sine. Da, pe tine nu te poți minți, dar nici abandona. De aceea, am trecut de partea mea, cu certitudinea că "toți avem un loc sub soare".

     

Azi mă identific cu mama

    

     Azi mă identific cu cea care mi-a dat viață mai mult decât am făcut-o ieri sau vreodată.       Azi îi înțeleg mai mult zbuciumul când îmi spunea că-și făcea griji atunci când trebuia să plec undeva. Era ca la o veghe tot acest timp, corvoadă ce nu se sfârșea decât după ce primea confirmarea că sunt bine. Astăzi mi se întâmplă să calc tot mai mult pe acceași bătătură, dureroasă și fragilă, pe care mai calcă și azi mămica mea.  Copiii mei pleacă în lume, iar eu la vârsta de aur a tinereții mă pomenesc că umerii grei și ploile cetoase sunt doar o scuză a propriilor mele nevoi de bază-teama de a nu fi singură. 

    Azi mă identific cu mămica mea. Mă identific prin moștenirea valoroasă pe care mi-a semănat-o: copiii trebuie să-și ia zborul, să-și urmeze propria legendă pentru ca ambele părți: și mamă, și fii să trăiască deplina fericire. E greu, e anevoios de greu să recunoști că ai tăi copii sunt ditamai fată și flăcău, dar mă încred în ochii lor satisfăcuți de zborul ce li se perindă prin față și în forța unului Dumnezeu, că tot ce-i mai impozant, valoros abia urmează să  se întâmple. Mă consolez.

    Azi mă identific cu omul miraculoas din viața mea care deține în brațe cele mai miraculoase poțiuni, fiecare din ele e leac indispensabil pentru retrăirile din copilărie, pentru umerii plecați de povara grijilor, dar și pentru sarea din oase care capătă greutate cu fiecare lacrimă venită cu voie sau fără de voie. 

     Azi o înțeleg mai bine pe mămica mea, că fiecare grijă îți adaugă ani și că fiecare bucurie îți adaugă aripi. Astfel că te pomenești într-o zi mult mai bătrână decât erai ieri și mai fericită decât ai fost azi. Și datorită forței izbânde a aripilor uiți de ani și te pui iar pe așteptat, trăit și retrăit fiecare moment. 

    Azi gândul îmi zboară la mămica mea, cea fără de care nu ași fi reușit să fiu o mamă bună pentru copii mei, fără de care înțelepciunea din brațe n-ar mai sta atât de feroce. Această valoare mă determină să cred cu răbdare și încredere că am niște copii fericiți, capabili să distingă alergatul după vis, de munca pentru vis.

   Asta cred azi, pentru că  mă identific cu mama mea...