Vindecare

         Imagine: pinterest.com

- Copile, pune-mi mâna pe creștet ca să mă conving că nu visez, că nu ești doar o arătare.

- Am venit, mamă, sunt fiul risipit prin lume ca cenușa mânată de vânt. Ți-am auzit ruga către Preacurată, ți-am văzut lacrimile care mă dor mai mult decât sarea din oase și am venit.

   Mă astepta cuminte pe același țolișor pe care am lăsat-o acum câțiva ani. Doar că atunci își ținea nepoții în poală și le șoptea la ureche cuvinte de alint. Credea că e doar un moft al nostru această plecare  în lumea mare și că ne vom întoarce de cum vom vedea că mai bine ca acasă nu e nicăieri. Dar n-a fost să se împlinească prorocirea ei. Am rămas acolo, în țara ciocolatei mulți ani. Ne-am așezat la casa noastră în neagra depărtare, uitând sau ignorând chemarea inimii și îndemnul măicuței de a veni acasă. Că și acasa, spunea ea, dacă muncești trăiești bine. 

Cu siguranță avea partea ei de dreptate atunci când frica de a rămâne singură era însoțită de teama că se va stinge într-o zi și nu va avea cine să-i închidă pleoapele. Se îngrijea de acest obștesc sfârșit încă de pe vremea când era în floarea vieții, punea în sofca, moștenită de la bunica, fel de fel de lucrușoare, ca să nu ne cheltuim noi, dacă, Doamne ferește, va veni doamna-secure pe nepusă masă. Că na, toți suntem datori cu o moarte, se consola ea.

     Azi, când am văzut-o în prag mică și smerită, am înțeles că poți fugi de toate pe lume, dar de ochii vii ai mamei n-ai cum. Nu poți și nu trebuie, pentru că din ei izvorăsc toate averile din lume. Din ei se revarsă cele mai puternice rugăciuni care se înalță apoi la cer, materializându-se în semințe dătătoare de rod. 

      Acești ochi sunt ai maicii mele, două focuri încă purpurii la care îmi încălzesc copilul care mai sunt în brațele ei. Îi ating anii cu brațul ferm și constat că n-am plecat nicăieri și că firele dalbe din creștet i-au apărut doar să o facă și mai suavă decât era. 

      Mama mea, mai ca toate mamele din lume, poate citi în stele, poate îmblânzi apa și poate vindeca răni pe care nici un vraci nu le-ar putea descoase. Nici o alifie nu poate ține piept la vorba de alint a mamei. Cum o face ea nimeni n-o mai face. E dumnezeiască starea pe care o trăiesc la sânul ei, chiar dacă brațele caută în pământ a sprijin.

      Buna mea e pură ca un Dumnezeu. E Fântână cu de toate, dar mai cu seamă, cu dor, din acela nemuritor ce ne zgâlțâie ori de câte ori fulgeră în viețile noastre. 

 Mama e pace. E vindecare.