Anule, care-ai trecut...

Anule care- ai trecut...

     

   

  Îmi place să mă gândesc la anul care a trecut cu bucurie, chiar dacă tot ce am trăit n-a fost o constantă emoție pozitivă. Au fost de toate. N-a fost ușor, nu vreau să mint, dar instinctul de supraviețuire mi-a șoptit mereu: hai, tu poți! Și am reușit.

     Am reușit în acest an să mă cunosc mai mult. Să mă privesc în oglindă cu ochi de învingător. Până acum doar am jonglat că aș fi în stare de așa ceva. Astfel, în 2022, am avut treabă cu "descurcatul" ițelor. Poți, când vrei, mi-am spus și am reușit.

     Am reușit să descopăr oameni frumoși, pentru care verbul "a inspira" înseamnă, în toată plinătatea sa: devotament, pasiune și dragoste. 

     Am reușit să-mi înving teama de a fi singura. Ori, singuri suntem mereu, dacă ne pierdem pe noi, mi-am zis? Astfel griul a intrat în garderoba mea pe ușa din față. Eu l-am poftit.

     În acest an, am înțeles că singurătatea poate fi strigăt, dar și tăcere; stihie, dar și pace. Poate fi o clipă de răgaz, o pauză cu tine. O invitație romantică la "masa tăcerii". Dar mai presus de toate, am înțeles că singurătatea e RUGĂCIUNE. Un altar în care sufletul tău e cel mai de preț dar.

   În acest an, am învățat să mă iubesc și să iubesc. Mi-am învățat lecția. 

  Tot în acest an, m-am descotorosit de sechelele trecutului- frica de necunoscut, care- mi sufla în ceafă constant, ca adierea unui blestem. Tu nu poți! Nu vei reuși! Unde te bagi, nu vezi că nu-i de nasul tău? etc.

     Astăzi nu-mi mai este frica de toate astea, pentru că din oglindă zilnic îmi surâde un alt om- EU. 

   #crâmpeiedejurnal

Crăciunul acasă

   

E seara de Ajun. Seara care vestește Nașterea Fiului din Betleem. Copiii, toți laolaltă își fac loc lângă sobă încinsă, în poală mamei, care și- a găsit într- un final astâmpăr.

    E pace în căsuța din vârful dealului. E feerie pe la ferești. Iar cei trei perechi de ochi bulbucați așteaptà însetați povestea Mântuitorului, născut într- o iesle. Mama povestește și lăcrimează, cum Cel venit pe pământ să ne salveze, a fost răstignit chiar de cei pe care îi salvaseră.

   Fiind prea mici, cele trei ghemotoace nu prea înțelegeau rostul vorbelor murmurate cu atâta grijà. Abia, într- un târziu, când au început colindele pe la ferestre, glasul mamei a prins greutate. A început să- l ovaționeze prin colind și cântece de stea pe cel ce urma să se nască.

Apoi, dintr-o  dată, casa și- a deschis perdelele a bucurie, a mister și liniște. Colindele nu mai conteneau. Cetele de tineri și bătrâni au împânzit satul. Toți binedispuși aduceau aceeași veste: "Astăzi s- a născut Hristos". Cei mici, dosiți pe după uși așteptau înțepeniți să se împlinească cele scrise. Dar, cel mai mult, își așteptau rândul la bunătățile pe care mama le scotea din Casa Mare, în această zi sfântă.

    Poveștile cu miez continuau toată noaptea.

    Și, totuși, pe la miez de noapte, când lătratul câinilor din mahala se mai "ostoia", copiii, fermecați de magia ce urma să prindă glas până dimineață, adormeau legănați de "Flori dalbe flori" și străjuiți de "Cei trei Crai de la răsărit", care au pornit în lume să anunțe o mare bucurie. Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos.

   

Recviem pentru iubire

 

Ne-am reîntâlnit dupa două decenii. Eu bărbat în toată firea, cu aer de superioritate, mă uit la femeia din fața mea. Caut adolescenta timidă pe care o cunoscusem cândva. O întrezăresc abia- abia. Îi văd ochii. Sunt ai ei. 

... și totuși, femeia din fața mea e sclipitoare,  mult mai sclipitoare că acum mulți ani, doar că deja ochii ei azurii nu mai au același efect balsamic asupra ființei mele.

      Chiar dacă  căut să mă agăț de frumusețea lor, nu reușesc să mă pierd în ei, cum am crezut că aș fi putut- o face. Îi spus că mi- a fost dor, că m- am gândit toți anii iștea la ea, pentru că am înțeles că asta voia să audă. Doar eu știam adevărul, dar n- avea cum să i- l spun, pentru că astfel aș fi stins într- o clipită lumina din ochii ei mari, care era jar de pus la rană.

     ...  dar îmi pasă de cum mă privește. Îndrăgostită și toată o sclipire. Mi se topește în brațele, care încă păstrează lustrul stratului de gheață în care mi- am ferecat libertatea. E flămândă de iubire, nu știu acum cu exactitate dacă și de mine. Dar aflu mai târziu. Nu e musai acum.

-Ei, cum să- ți spun? E un sentiment plăcut chimia ce ia amploare. Nu neapărat și unduirea trupului. Aici, e neîndemânatică. Neștiutoare. Nu- mi plac astfel de femei.

Cu ea am încercat să- mi calc peste acest principiu. Trupul ei aproape perfect mă dorește cu toată ființa. Chiar  încearcă să mă atragă într- un joc de hazard, dar i-a scăpat un lucru: eu stăpânesc împărăția în care am lăsat- o să intre. Se supără când aude atâta adevăr. Zice că ar fi preferat minciuna. Dar n- am cum, i- o spun pe șleau. Adoarme suparată,  doar până când  trupurile flămânde se întâlnesc în plină noapte. E  nevinovată și inocentă, chiar dacă demult nu mai e o copilă. Iubește. Vrea să trăiască lângă mine acest sentiment. Să mă împlinească. 

     A trebuit, într- un final, să- i spun adevărul. Că n- o iubesc și că nu-i i pot oferi ce- și dorește. Că sufletul meu e prins într- o altă vrajă. Una cu ochi de caramel și privire aristocratică. Iar eu încă ador gustul fin de cramel. 

     A plâns mult. Dar m- a lăsat într- un final să plec fără să- mi asum un rol în viața ei. Cu ochi de rouă, mi-a promis să mă iubească chiar și atunci când nu mă va iubi nimeni și chiar când banii nu vor mai fi o prioritate în viața mea. 

   Ce să zic? Timpul le va așeza pe toate. E sloganul pe care îl urăște cel mai mult. Mi-a  spus într- o zi că e o crimă să ne lăsam sentimentele în voia timpului. O fi, încă nu știu...

   

   

Vibrații

 

                     imagine: pinterest.com

 

        Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.

   E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.

Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă. 

    Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire. 

    Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a  întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați. 

     Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.

- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...

I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite,  mai plutea peste întuneric.

   E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață. 

       Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?

    Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar. 

     ( Va urma)

   

    

     

La Roma plouă

       

                       imagine: pinterest.com

    

       La Roma plouă...

     Aici, în capitală, plouă de două zile și va mai plouă încă alte două, dacă e să ne luăm după prognoza meteo. Natura se răzvrătește, își linge cutele lăsate de indiferență și neghiobie umană( ea există peste tot). Și-a scos la atac tot arsenalul natural. Ne face din deget. Ba nu, din pumn, poate, poate ne vom solidariza cu ea. Dar nu e despre asta neapărat...

    E despre natura firească a omului, care în asemenea zile, deloc gri, își scoate la plimbare sufletul și-l lăsă în grija ploii, în grija boabelor de rouă, tămâduitoare că un balsam.

    Ca orice îndrăgostit de viață, îmi iau la braț ploaia din geam, cu tot cu fulgere și trăsnete și încep a-mi fredona colindul de "leru-i, Doamne, ler", că doar sufletul asta cere- Sărbătoare. Iar eu de fire sunt o mare de emoție( m-a inspirat priveliștea pe care promit să v-o aduc cât de curând😘), de aceea îl las să- și învețe colindul, dacă asta își dorește. 

     M- am trezit de dimineață cu sentimentul copilului căruia i-au dispărut jucăriile. Nu că aș ține la ele mai mult că la mine, dar atâta timp cât ele îmi țineau de vreme rea, m- am cam pierdut cu firea. Așa sunt eu, mai cu capul în nori de la prea multă ploaie în viața mea. Dar gata cu ploile care aduc furtună, mi-am promis nu o dată:

- Toate ploile din viața mea, le voi colora cu mult curcubeu. De altfel, ce rost mai are curcubeul? 

   Și astăzi, ca și ieri, m- am plimbat la braț cu ea prin amintiri. Ce amintiri!

Glodul până la genunchi, de te pomeneai că trebuie să stai la frământat până îți veneau ajutoare. Așa era ulița copilului ce am fost pe timp fără soare. Aparent neprimitoare. Dar în realitate, era cea mai plină de soare și voie bună. Mai ales când peste larma ei se așternea noaptea. Adolescenți, tineri de toate vârstele își ițeau la portiță dorurile. Unul mai frumos că altul. Și cine nu știe că la țară nopțile țes cele mai de vrajă povești, nu a pătruns cu sufletul în miracolul locului. Nu a fost de al locului.

    Îmi apare în orizontul meu vizual crâmpeie din acel miracol cântat și răscântat de fiecare liră- copilăria. Cea care azi îmi servește de umbrelă pentru amintiri. 

  

   ...dis- de-a dimineață, că un ecou, vorba mamei mele: "Fă, draga mea, rai din ceea ce ai". 

      Asta fac. 

O altă lecție

     

                imagine: pinterest.com

       E dimineață. Năstica se trezește toată o transpirație. Dar n-are voie să-si plângă de milă. A învățat că nimeni n-are mai mult grija ei decât ea însuși. Chiar dacă n-a fost mereu asa. Dar, în schimb, poate să viseze. Mai are timp până ceasul deșteptător va suna.

     Îi e dor de Tudor, bărbatul cu care a împărțit mai mult de o viață totul. Îl vede aievea, cum o strânge la piept și-i confirmă că nimic nu i se poate întâmpla la umbra brațelor sale. Știe că în preajma lui poate să se descopere așa cum e ea: sinceră și naivă; firavă și copilăroasă. Că doar de asta a și luat-o. Il aude șoptindu-i seara de seară:

- Năstica, scumpa mea fată, sunt cel mai împlinit bărbat. Și așa voi fi toată viața dacă îmi vei fi alaturi.

- Nu-mi concep viața fără tine. Atât avea puterea sa-i răspundă la această declarație. Și se trezeau în îmbrățișarea zorilor și mai îndrăgostiți.

    Și acum încă mai simte fiori când se gândește la el. În acele momente aproape uită că a trădat-o. Că această tradare a facut-o și mai vulnerabilă în fața sorții. Dar gata, de azi nu-și mai permite să se piardă-n amintiri. De azi e puternică. 

    S-a trezit din visare când zorii zilei erau cocoțați pe pervazul ferestrei. Aproape că rata prima lecție dacă nu avea să se grăbească. Nu-și putea permite să întârzie în prima ei zi la o clasă nouă. Așa că și-a pus in grabă taiorul elegant și a trecut strada. Școala era chiar la un pas de casa ei. Asta a salvat-o să intre în clasă o dată cu ultimul elev. Ceva neobișnuit pentru ea până atunci. 

- Bună dimineața! îi răspund într-un glas cei de a cincea. Toți surprinși să o vadă. Doar un tânăr oacheș și bucălat s-a ridicat în picioare și i-a zis:

- Bun venit, doamnă profesoară, știam că veți veni într-o zi și-n clasa noastră. Mă numesc, Gabriel, se mai recomandă băiatul.

- Ce știai, măi Gabriel tu și eu nu știam?

- Doamnă profesoară, nu -l ascultați, se aude o voce de bariton din spatele clasei, el se pune bine pe lângă dv, că gura lui n-o prea are cu subiect și predicat. Vorbeste fără el, cu alte civinte.

      Așa sau altfel, acel copil extrem de sincer i-a amintit de rolul pe care îl are. Unul fundamental: de-a croi, din aceste firi naive, oameni onești, cu simțul frumosului în suflet.

    

Lumina din brațe

     

              imagine: pinterest.com
      Pe cărarea de la poarta școlii erau răsadiți narciși. Aveai impresia că bulbii înrădăcinați în pământul pe care îl desțălinau primăvară de primăvară ce-i de a 10-a, stăteau acolo de o viață. Cu fruntea semeață către soare se ambiționau să trăiască în pofida faptului că deseori erau calcați în picioare de ștrengarii din clasele mai mici sau chiar de copiii din cartier. Așa i-am reținut și astfel i-am luat cu mine în viața de adult, pe aceste mici steluțe de aprilie. 

     Narcișii mi-au parfumat copilăria. De aceea când m-am trezit în brațe cu un imens buchet de lumină, m-am lăsat învăluită de aroma lor îmbătătoare. Dar și de gestul unui tânăr, suprinzator de carismatic. Era dintr-a zecea băiatul. Abia de ne cunoșteam, îi eram profesoară de vreo două luni. Timp în care am reușit să-i disting, printre multiplele calități,  firea ștrengărească, voalată de un fler tipic copiilor buni, în pofida aparențelor, pe care voia cu tot dinadinsul să le lase la vedere. Sunt astfel de tineri, care se răzvrătesc deseori doar ca adultul de lângă ei să aibă răbdare să-i citească. Unii adulti reușesc, alții, din contra, sapă prăpastii, lăsându-i pe aceștea să se recomande de unii singuri. Și de aici: fiecare cum poate. Totuși eu am reușit să-l fac să se descopere, odată ce a simțit nevoia unui asemenea gest. 

       Veți spune că elevii deseori dăruiesc flori profesorilor. Că e un gest ca oricare altul. Ba, bine că nu. 

      Acel buchet purta soarele cu el. Desi era noapte, electriza cerul cu razele de lumină ce-și aplecau gângurind căpșoarele în noaptea aceea de mai. Iar tânărul purta pe bulevard imensul braț de lumină pentru a-l dărui altor brațe care încă găzduiau la acea vreme întunericul.

     

     

Fericirea începe azi

     

              imagine: google.md
      Viața ne pune la încercare. Ne oferă piste de zbor, lăsându-ne pe noi să alegem unde și când se va produce aterizarea propriu-zisă. E cam buclucașă uneori, alteori, din contra, e extrem e pasnică. Pusă pe pace. Cum n-ar fi, important e să îmbrățișăm cu fericire tot ce ni se dă.

      Fericirea. Nimic mai banal și nimic mai râvnit.

     E fericirea parte din întregul numit viață sau e totuși o clipă de răgaz pe care ne-o rezervă aceasta?

       Cu siguranță e momentul de respiro în care ne permitem să ne contopim cu cele naturale și umane simțiri. E scânteia clipei pe care o regăsim în tot ce ne face bine. Ea stă pitulită într-o floare, într-o boabă de cafea sau, mai nou, printre vitrinele imense ce-și scot la iveală marfa de import, mustind de ACASĂ.

      Fericirea e emoție, e gând sănătos. E toate ce seamănă bucurie. 

      Fericirea e imensă posesiune fără de care sufletul omului nu ar cunoaște adevărata înălțare. E cântecul zorilor ce-și întinde perdeaua maestuoasă peste retina capabilă de iubire. E veșnicia impregnată în fiecare ochi de lumină. E mană pentru visele născute și nenăscute. E agheazmă și credință deopotrivă.

      Această binecuvântare odată primită cu primul gângurit nu mai are dreptul să-ți scape. Nici măcar atunci când peste creștetul zilei se așterne noapte. Nici chiar atunci când roua îți scaldă geana în mărgele, nu ai dreptul să renunți la ea. Tu ești prin tradiție o mare binecuvântare și ai tot dreptul să o ții încătușată într-un colț de suflet dacă asta simți. 

     Fericire nu e o declarație searbădă și nici măcar nu e un gând pe vârf de limbă. E mult mai mult- e stare. E biserica ta și ai dreptul să-ți lași heruvinii să ți-o adăpostească, protejând-o de tot ce-i antilumesc. 

    Fericirea ta incepe azi. Aici. Acum. Nu ai dreptul să o lași să te deposedeze de materie, de întreg. Nu ai nici măcar voie să te lași alimentată de alte stări pentru a ajunge la ea. Pur și simplu trăiește. Bucură-te. Fii tu însuți. Fii fericită.

     

Izbăvirea

     

                 imagine: google.com

      Prin iureșul alarmant al străzilor din capitală, Năstica, își striga libertatea, bucuria de a se simți eliberată de teama femeiei singure. A colindat fară un țel zile în șir, privind cu teamă în ochii plecați de griji ca ai ei. Și, dintr-odată nu s-a mai simțit neputincioasă. A înțeles că fiecare, din cei care se amesteca cu ea, au aceleași frici. Fie condiționate de o dezamăgire sau de o imensă bucurie.

     Ea, femeie inteligentă, o doamnă in toată firea, își căuta cuminte un loc pentru a-și desăvârși menirea. Și l-a găsit. Sau a găsit-o. Era fericită că putea să privească în ochii tineri ai învățăceilor și să trăiască această desăvârșire, cea de a le fi învățătoare. Era mândră de noul ei statut. Doar că bucuria împlinirii profesionale era insuficientă atunci când se refugia în cămăruța searbădă de la periferia orașului. Ce-i drept, tanti Ilenuța îi mai ținea de urât în serile lungi de iarnă, știa femeia aceasta, trecută prin viață că sufletul fetei era incomplet. Nu poți peste noapte să ștergi cei douăzeci de ani de viață cu omul de care te-ai îndrăgostit nebunește încă atunci când nici nu știai ce-i cu adevarat dragostea.

      - Fata mea, trebuie să te mai destinzi, să mai ieși in lume ca să o cunoști și ea să aibă ocazia să te cunoască. Ești atât de frumoasă,  nu poți petrece toată tinerețea în fața vrafurilor de caiete. Nu poți să suferi pentru doi. Ți-e suficientă bătălia cu sine.

       -Ai dreptate, tanti Ilenuța, dar ceea ce fac îmi aduce liniște și o imensă satisfacție. Nu știu dacă mă crezi, dar munca mea e totuși prima mea dragoste, i-a răspuns ea.

      A înțeles femeia că e timpuriu să o convingă pe fata asta, care i-a devenit ca o fiică, că singuratatea nu e întotdeauna un medicament eficient.

       Rămasă singură, Năstica putea să evadeze fără de prihană în amintiri. Acolo se simțea bine. Era mică și iubită. În curtea casei parintești se simțea protejată și invincibilă. Trăia bucuria de a fi copilul sortit să împlinească destinul părinților ei. Colinda la nesfârșit colinele azurii în care aveai impresia că cerul își spăla zilnic fața. Era de poveste, când la cântatul cocoșului, toate orătăniile din curte își începeau cântecul buclucaș. Pe toate le-ar fi dat în acel moment pentru o cipă de somn. Iar azi, ar face orice pentru niște zori înrourați de dulceața parfumului lui. Încă mai suferea. Rănile trădării nu se coagulaseră. Doar se temperase durerea și atăt.

    - Năstica! Se aude dintr-odată strigată.

     - Ce e Veruța? De ce stigi de parcă dau turcii? Nu vezi că abia de mi-au mijit ochii?

     - Hai, fato, să prindem zorii. Ai uitat ce am vorbit aseară, că în zorii acestei nopți cu lună ni se va arăta ursitul. Ori nu mai ești interesată de cine și cum va fi?

       - Stai să-mi pun pe mine rochița în buline, nu vreau ca providența să-mi scoată în cale pe oricine. Vreau un bărbat cum numai în poveste gasești. De altul nici că-mi trebuie.

       - Fie cum zici, doar grabeste-te, că s-ar putea să nu mai prindem un asemenea noroc.

       Captivă în mrejele unor amintiri, Năstica a uitat pentru o clipă că cel pe care i l-a adus zorii unei zile de mai, strânge la piept un alt dor. Asa i-a spus când a plecat: 

      - Mă sufoc de dorul ei, Nastica. Tu ești un om inteligent și vei înțelege că dragoste cu sila nu se face. I-a spus și a plecat. Iar ușa în urma lui s-a închis asurzitor de durut.

      Plecarea aceasta, la început, a fost un potop nestăvilit de lacrimi, dar care mai târziu s-a transformat într-o mare de întrebări. Unde a greșit? Cum de a fost oarbă? De ce nu a văzut prăpasia ce s-a săpat între ei? Șirul de ce-urilor era de necontent.

        Azi, se surprinde la gândul că această alegere, a lui Tudor, i-a dat prilej să se descopere cu adevarat, dar si să găsească izbăvirea în lucruri simple, pe care să le transforme în momente unice, memorabile.

      Azi, în fața altarului sufletului ei, trăiește binecuvântarea pe care fiecare femeie și-o dorește. Iar golul lăsat de el, se materializează în noi forme. 

    Nu există expresie pentru durere, asta a invățat de cum s-a pomenit singură în fața dragostei.

   

     

     

       

O viață nouă

      

                 imagine: google.md

        I-a spus să mai aștepte și l-a așteptat până-n ziua când a înțeles că așteptarea-i e zadarnică. Fără sens. Pentru că el, cel care i-a creat senzația că o iubește nu mai e el. E lipsit de curajul de-ași recunoaște neputința în fața unei decizii monumentale. S-a refugiat, pur și simplu, într-un confort bolnav și stă cu capul plecat ca furtuna să treacă de la sine. Să se absoarbă, exact cum se întâmplă cu picăturile de ploaie pe timp de secetă. A înțeles mult prea târziu, dar a făcut-o ușurată într-un final. Cel de care se îndrăgostise nu-i merita suferința. Nu era demn de lacrimile pe care le vărsa noapte de noapte.

    Năstica s-a consolat multă vreme așa până când aceasta i-a adus alinarea. A început să privească la lumea din jur cu interes, cu dragoste de care credea că nu mai este capabilă. Azi trecea pe lângă un șir de copii și se prindea că bucuria lor nestăvilită e și a ei. Mâine se prindea în iureșul străzii, constatând, că de fapt, toți cei pe care i-a ignorat atâta amar de vreme sunt tot acolo, printre problemele și larma unei vieți agitate. Nici n-a băgat de seamă când s-a amestecat printre ei, căutând să dezlege misterul unei lumi noi de care avea cea mai mare nevoie.

    Într-o bună zi și-a pus în valiza cele câteva rochii, un fular pe care și l-a cumpărat din primul salariu de învățatoare și a plecat la oraș. Avea ceva economii care trebuiau să-i ajungă până se va angaja acolo. Dar de asta îi păsa mai puțin, tot ce voia acum era să-și demonstreze sieși că poate trăi și-n lipsa lui.

   Primul lucru pe care l-a facut la oraș, a fost să hoinarească pe strazile îmbâcsite de lume ca să se molipsească de aerul boem de capitală. Apoi s-a dus la vechea gazdă, pe care o mai vizita din când în când chiar și când a decis să se facă învățătoare în sat. Tanti Lenuța, o femeie intre două vârste, s-a bucurat nespus să o vadă. Chiar și când i-a spus că ar vrea să rămână aceasta i-a pus cu toată inima la dispozitie aceeasi odaiță serbădă, dar atât de familiară. Tanti Ilenuța o știa de când era o copiliță, știa ce-i place să mănânce, unde iubea să-și petreacă timpul, dar cel mai mult o cunostea când avea pe inimă o suparare. Dar nu a întrebat-o nimic. Pur si simplu i-a atins creștețul și i-a zis:

- Ziua în care mi-ai deschis portița a fost cea mai mare binecuvântare. Eu, care n-am avut copiii mei, am reușit să trăiesc această bucurie, a maternității având grijă de tine. De aceea voi continua și acum, când ești împovărată de griji, să te ajut. 

  A îmbrățisat-o pe femeia cu ochi de mamă și i-a promis că va fi fericită.

- Trebuie să scap de obsesia ce mă urmeaza ca o umbră, a zis, Nastica, uitând că de fapt nu era singură. Acum mai avea un suflet care ar trebui să-i aducă alinarea și echilibrul unei vieți perfecte.

   Asta a făcut din acea zi, a pus la temelia sufletului ei promisiunea că își va da voie să iubească, să înflorească alaturi de cel care va reuși să o citească cu adevărat. Și-i va promite să o facă fericită.

Umbra din noi

     

            Imagine: google.com

    Mi s-a confesat că n-a iubit niciodată. Că nu a simțit fiorii acestui sentiment decât foarte vag. Și că tot ce știe despre iubire e ca vine la pachet cu trădarea. 

     Să fie adevărată această confidență tardivă sau doar o modalitate de a se izbăvi de propriile responsabilități? Nu stiu cu certitudine, dar tind să cred că e totuși o măsură autoprotectivă, un fel de "a se închide" în propria carapace de teama de a nu fi rănit din nou.

       Asta se intâmplă cel mai adesea sufletelor încercănate de frustrări, eșecuri, oameni nepotriviți în viețile lor. De acolo, din întâmplări de cumpănă, se trag toate. Din imposibilitatea de a le gestiona cu discernământ și promt. Exact, ca în zicala aceea: "taie răul de la rădăcină" și poate atunci vei ajunge în punctul în care să conștientizezi că fiecare rău cu partea lui de bine. Asta trebuie să facem. Și să nu lăsam  tot ce a durut odată să  ne disece sufletul pe dinăuntru. Iar o dată conștientizând asta nu vom mai încerca să pozăm în oameni fericiți. Vom fi noi înșine. Sinceri cu noi. Ca la o spovedanie.

     A avut curajul, anume curajul de a-mi mărturisi că toate declarațiile de iubire nu sunt decât niște lamentări a unor oameni care-și strigă nevoia fără a apela la gesturi, acțiuni. Niște jocuri puierile din care nu iese mai nimic bun- doar ego-uri rănite și alte zeci de sechele. I-am spus evident că nu-i împărtășesc opinia, deși, în străfundul minții, am fost săgetată uneori și eu de aceeași frenetică senzație. Totuși, m-am ambiționat să -i spun că nimic în lumea asta nu e mai frumos decât iubirea, decât senzația ciudată de care ne umplem atunci când avem alături persoana potrivită. Decât forța supremă care a pus în mișcare omenirea și de care se mai agață și azi tot ce e dumnezeiesc.

    Nu l-am convins, cum era firesc, dar sunt convinsă în schimb, că am reușit să-i dau prilej pentru a-și revizui credința, că iubirea e cea mai frumoasă umbră, iar lipsa ei ne-ar aduce pieirea.

       

Cum e s-o iei de la capăt la 40 de ani?

   

imagine: pinterest.com

     M-am trezi dintr-un vis cu zmei abia pe la 40 când părea că totul s-a sfârșit, iar riscul ca să fiu înghițiță de balaurul „șaptecăpos” era iminent. Dar m-am trezit. Deși tot ce știam eu despre vis pănă atunci  e că în zori pier, uite, că al meu a cam durat, cam tot atât cât au durat meceniciile lui Iisus pe Golgota: la nesfârșit. 
    Am trăit, în tot acest timp, multiple dezamăgiri, trădări. Am și sperat în același timp că mă pot face îmblânzitor de șerpi, de fiare veninoase, dar, am adunat doar eșecul unei căsnicii care s-a consumat încet, sfârtecându-mi încet membru cu membru. Și uite azi, trezită din acest vis mă văd nevoită să-mi cresc din ce mi-a mai rămas puncte de sprijin. Nu e ușor să te reclădești din amintiri, când ele practic nu există. Iar viitorul foarte timid îți întinde brațul.

    M-am pomenit în una din zile strangulată de o căsnicie și un act care certifică că subsemnata încă mai e încorsetată în prejudecățile: „Ce a legat Dumnezeu doar el are dreptul să dezlege”. Deși ecoul acestora încă e viu, eu mă mișc. Ce-i drept doare fiecare pas. Dar cine nu știe că durerile  ne sunt servite ca un duș rece în zile toride de vară. 

    Cu dușul rece în oase, cu doi copii cât o lume de mare la purtător și dusă am fost. Am plecat în lume ca să-mi pierd urmele. Dar oare te poți pierde pe tine când umbra te însoțește cu fidelitate? Nu. Nici eu nu m-am pierdut, așa cum mi se inoculase în oase două decenii. „Cine ești tu, fa, fără mine?” ; „ Cine are nevoie de curve la casă?”sunt vorbe pe care nicio femeie nu trebuie să le trăiască, darmite să le tolereze. Eu am cam întrecut măsura, dar mă reclădesc. E o construcție dificilă, dar cum poate fi altfel când cele două membre caută apă neîncepută ca să se tămăduiască.

    

Ceea ce dăruiești, aceea primești

   

imagine: pinterest.com

  Off! Atâta durere ascunde sufletul unui om ca n-ai unde să te dai la umbră de atâta nefericire. Ești înconjurat de oameni  triști de-ți vine să te împarți cu fiecare din puținul tău doar să le pui pe chip un zâmbet. 
    Dis-de-dimineață te ciocnești de asemenea destine. Da, destine, pentru că unii au făcut un mod de viață din această stare, respingând la nesfârșit lumina ce se -ndreaptă de la capătul tunelului. 

    De la o vreme, mă ofer  să le sugerez gratis, că frumusețea vine din puținul vieții trăit cu demnitate, cu zâmbet și ochi descrețiți. Nu-mi reușește întotdeauna, dar tind să mă încumet să cred că zilnic zâmbindu-le acestor chipuri triste, dăruiești speranță. Dăruiești lumina, care oferită constant poate să transforme o tristețe într-un nimb de fericire, bunătate, că asta ne lipsește până la urmă și unora și altora.

Nimic fără iubire

imagine: pinterest.com

    Ecoul unor timpuri despre care am tot citit în ultima vreme  se aude tot mai insistent azi, când pacea n-ar mai trebui să fie sub asediu. E înfiorător acest sunet. E aducător de moarte. E sunetul oripilant al obuzelor ce și-au zidit aripi de oțel pentru a străpunge marea dimensiune a lumii într-o clipită. 

    Mă trezesc ca și altă dată cu iepurașii de soare zglobii în geamul meu și totuși parcă ceva mă face să mă îndoiesc de bunele intenții ale acestora. Îmi invadează spațiul personal în ultima vreme, mai mult ca altădată, mă ademenesc în ludicul intențiilor lor, dar parcă ceva îmi spune să nu-i cred. Să nu mă iau după aparențe. De aceea, sunt sceptică și stăpânită atunci când decid să le îmbrățișez fluidul curgător. Mi-e teamă că aș putea fi prinsă în frenezia jocului din care n-aș mai ieși întreagă. Iar lipsa veghii ar putea răpi pacea adorată.

     Diminețile mele nu mai sunt surprinzătoare cum erau altădată, ci timorate și greu de dus fără ezitare și spaimă către apus. E geana războiului ce se revarsă peste omenirea obișnuită atât de mult cu pacea. Stă ca o santinelă gata să-și ia în mână artileria grea și să spulbere cu nepăsare zidul libertății unui popor încercat de secole. 

  Îmi povestea adesea bunicul despre aceste încercări, despre cum un popor atât de mic, mereu îngenuncheat, a trebuit să se ridice ori de câte ori i-a fost amenințată identitatea.  Dacă a reușit este doar datorită rădăcinilor sale de luptător. Datorită credinței de a trăi în libertate și curaj. Și uite că azi, această libertate, până la venirea zorilor ar putea fi frântă de aceiași veșnici însetați de sânge liber. Sunt oripilată de simplu gând că tot ce am clădit de ani se poate surpa într-o clipită. Iar liniștea unui popor să terminte într-o groapă comună de la periferia unei vieți care abia începuse să se înfiripe.

O altfel de poveste

   

         Când i-a dat prima palmă si-a spus că a meritat-o, pentru că ea l-a adus la acea stare. Asa credea atunci, era convinsă că nevasta trebuie să se îngrijească de confortul și liniștea bărbatului său. Că trebuie să-și asume cu supunere treburile de soție, mamă, casă curată, ca nu cumva dragul de el să se împiedice în vreo jucărie lasată la intâmplare de copii. Ea, ca o soție bună, trebuie să ferească cu răbdare orice umbră din calea soțului, doar că în acea zi, sarea scăpată pe jos i-a purtat ghinion. Astfel a fost și următoarea dată.

     A doua oară când s-a întâmplat să se abată de la îndatoririle soției supuse, a mai primit alte două palme. Doar că de data asta au fost mult mai grele acele palme. Cu mult mai grele. Au răsunat pe obrazul firav de tinerețe ca niște obuze. Au spulberat, în acel moment, orice urmă de fericire, orice drag de viață. Acele două palme au luat cu ele toată bucuria căminului. Iar amprenta nesupunerii a purtat-o multă vreme de atunci. Chiar dacă locul păcatului s-a vindecat, durerea acelor lovituri i-a gâlgâit multă vreme prin amintiri. Clocotea ca un vulcan gata să erupă, dar cum avea o cruce de dus, a ales tăcerea - grea povară. Și-a oblojit cu propriile lacrimi rănile, sperând că e ultima oară când i se mai intâmplă. Așa i-a promis prima oară. La fel a făcut-o și a doua oară, bărbatul care i-a jurat să o iubească.

    Era seară, un asfințit de poveste când a înțeles că cele două perechi de palme primite la o zi distanță erau floare la ureche pe lângă ce avea să urmeze. S-a refugiat în tăcerea care dura de săptămâni, crezând că astfel va ocoli o altă năpastă. Atunci a bătut-o rău. A lăsat-o fără vlagă alte două săptămâni, timp în care a tot implorat-o de iertare. Și l-a iertat. Asta fac soțiile supuse. Iartă, acuzându-se, ignorându-se că tot ce li se întâmplă este doar din vina lor. 

   De la prima palmă și până la ce a urmat, a înțeles că a fost doar un pas. Atât cât să reușească să-și spună din nou: Vezi dacă n-ai fost o soție cuminte?

     Azi se pierde printre șirul de palme, printre injurii și amenințări. Îi este extrem de greu să înțeleagă unde a greșit și de ce s-a ajuns aici. Probabil  crede că dacă s-ar fi dedicat îndeajuns, azi nu ar fi fost o victimă fară căpătâi, ci un om integru, pentru care stima de sine e mai presus de orice.

Vrajă

 

pinterest.com

  L-a revăzut aievea. Era aici, lângă ea ca să-i amintească că e vie, că trăiește, că n-a plecat nicăieri tot acest timp.

 Privind spre apus, a înțeles că toate aceste trăiri sunt de fapt reverberațiile unui glas intern, înăbușit de multă vreme într-un vid sardonic. 

 A luat-o de mână și i-a promis să-i arate paradisul de unde nici un ochi neprevăzător n-ar putea să îi pătrundă. Frumos cum era a vrăjit-o.

 Era un Adonis venit parcă să-i aștearnă la picioare nemurirea, cu care ar fi dorit în acel moment să se contopeasc întru păcatul suprem.

 Era exact cum l-a visat: frumos, cu umerii frumoși sculptați, cu pectoralii la vedere de unde putea distinge nemărginirea. A înțeles aceasta imediat ce ochii flămânzi li s-au întâlnit. Și atunci și-au promis ca primul lor vals să fie o unduire de sincope, de la înălțimea cărora să nu coboare nici dacă li s-ar pierde vraja.

 A prins-o în brațe și a ridicat-o până la cer de unde lumea, cu a ei rutină părea o văpaie ce avea să apună imediat ce licărul din ochii lor prindea viață.

    Retrăiește fiece moment, fiece atingere o simte ca pe ultima, dar n-ar renunța nici în ruptul capului chiar dacă ar ști că zorii i-ar aduce mai multă lumină. 

    Iarna aceea i l-a scos în cale. El un june conștient de frumusețea eclantantă. Ea un copil, dar dornică să se facă remarcată. N-avea el ochi pentru fetița ce era, chiar dacă se parea că din când în când ochii lui căutau să scurgă  un strop din fiorul pe care îl bănuia. Îl iubea în taină, ca o adolescentă în căutarea marii iubiri, dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului în acel moment. Știa prea bine că bărbatul visurilor ei ar trebui s-o remarce din o mie de alte fete frumoase. Și a remarcat-o, doar că fiorii fluizi, care îi accelerau prin vene și-au mai temperat din intensitate. Și acum putea privi cu o stapânire de sine excentrică în ochii care altădată și-ar fi dorit să se piardă. Acum e altceva. E un miraj tot ce i se întâmplă doar că e temperat de experiența matură, de multiplele lecții pe care le-a învățat în lipsa lui.

 ...și totuși prezența lui în viața ei, a reîntors-o la viață. I-a confirmat că femeia pe care o lăsat-o la umbra unor visuri puerile, e vie, traieste iminamente într-un suflet reîncarnat. Tânar, mult mai tânăr, în pofida anilor din calendarul batrânului Cronos, care ticăie cu înverșunare tăioasă: Ea trăiește.

  

   

    

   

Fir de nisip

                   imag. facebook.com

   Imaginea dramatică a acestei lumi mici și neputincioase îmi stăruie în minte de ceva vreme. Mă depusoleaza starea lascivă în care se bălăcește, de parcă tot ce i-a rămas mai bun de făcut este să -si lingă ranile proprii adunate de prin praful sticlos al timpului, care i se strecoară printre degetele amorțite de incertitudine. E abatută lumea la care privesc prin sita propriilor griji. E dureros de încercată și de aici și neputința de a ni se adresa după ajutor. E convinsă că am putea să-i condamnăm lipsa de tact și de asta tace. Știe prea bine din ce suntem facuți noi, oamenii. Că suntem gata oricând să sărim la beregata celui care ne-ar invada convingerile fie cât de frivole. 

      Chiar, nu de mult, a avut un incident aparent nevinovat cu un individ a cărui reacție a lăsat-o cu un gust amar. Acesta voia să treacă peste apa învolburată a râului cele două vieți pe care le avea în grijă, ignorând un posibil accident. Evident că i-a sarit în ajutor, semnalându-i despre pericol. 

    - Si ce credeti că a făcut? Da. A mers până in adâncuri de unde nu s-au mai întors decât într-o primăvară când apele s-au tras. Atunci a înțeles că oamenii pe care-i găzduiește, reprezintă chiar pentru sine cel mai mare pericol. Își fac rău premeditat. Se încăpăținează să se joace de-a viața, uitând că sunt asemeni firului de nisip în clepsidra timpului. Sunt mici firâmițe de vieți și se ignoră până la păcatul suprem. Uită că iubirea le conferă liniste, confort, pasiune pentru sine și ceilalți. Ignoră cele sfinte și aleg să se bălăcească în propria goliciune, de unde ies și mai săraci, și mai neînsemnați.

    Această lume, în pofidă a toate relele ce i le face omul, încă îl iubeste. Încă mai continuă să creadă că colacul salvator pe care i-l întinde va aduce veșnica pace printre trecătorii acestui paradis. Paradis care, în caz contrar, îi va abandona la cumpana dintre cele două tărâmuri, lăsându-i să aleagă o fericirea naivă sau un desfrâu bonom.

Revoltă

   

     Trăia în gând cu imaginea copilului care știe ce înseamnă să-și vadă părinții nefericiți. E dureros de chinuitor să știe că zâmbetul lui depinde în mare de starea guvernată de adulții din casă.

    A fost un copil fericit până la vârsta de 10 ani, atunci când peste imaginea prielnică a familiei sale s-a pus umbra dezolantă a "perestroicăi", care a suprimat potențialul a mii de intelectuali, oameni cu ambiții sau pur și simplu oameni simpli, lăsându-i să-și ia viața de la capat. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin, iar alții și mai puțin.

     Din cea de-a treia categorie făceau parte și a-i lui, oameni cu carte, principii, rămași peste noapte cu sentimentul că toate ar fi putut fi altfel dacă erau mai loiali ideologiei de partid. Nu știu dacă ar fi putut sta în calea unei asemenea masinării, dar cert era că Dima trăia cele mai deprimante zile din viața sa. După cum era să afle mai târziu, nu erau doar unicile. Pentru că, rămas fără postul de redactor al revistei "Viața culturală", tatăl său, om văzut în tot orașul, ajunge să nu-i mai piese de ce vor spune oamenii despre el și cade în patima unei beții din care avea să se trezească doar din când în când ca să -și vadă propria înfrângere și să se retragă iar în compania lui Bahus, unde, zicea el, că e cel mai fericit. Nimeni nu-l obligă să fie altfel decât și-ar dori să fie. Iar biata mamă nu mai contenea să lupte, ca să facă față grijilor care veneau tăvălug în casa lor. Se angajase bibliotecară, la biblioteca din cartier, după ce a fost eliberată din funcția, de la catedră pe motiv că nu poate un om lipsit de principii morale, cum zicea Consiliul Universității, să se afle în fruntea unor tineri emancipați, cum sunt copiii "perestroicăi". 

    Dar bine că i s-a oferit și acest post, că altfel ce făcea cât soțul său se războia cu toată lumea, zicea mama lui Dima, Anstasia Antonovna. Femeie buna și caldă ca o zi de vară.

    De când au venit vremurile "bune" în viața ei nu a mai cunoscut liniște, rar găsea timp să-și tragă sufletul măcar și un minut. Mereu era pe drumuri. Dacă nu era la bibliotecă, unde lucra majoritatea timpului, era în rând la magazin, pentru a prinde ceva pâine albă și lapte. De mai multe nu-i prea ajungea, mai ales de când a început să ducă tot greul casei. Mai exact de când cel care era sprijinul și echilibrul ei a ales să bată în retragere.

  Așa a ajuns Dima să se alinieze unei grupări revoluționare împortiva partidului de la conducere, din cauza căruia liniștea cuibului lor a fost destabilizată. Era tânăr, îi fierbea sângele în vene și mai ales era  dornic să facă dreptate. Uite că așa ia naștere revolta lui față de cei care l-au lipsit de tată și mamă, doi oameni fericiți, credincioși cauzei căreia slujeau de ani de zile. S-a pornit cu înverșunarea tânărului care putea să schimbe cursul unor timpuri perimate deja. Asfel credea când a fost pentru prima dată arestat, la 17ani. Își amintește și acum bătăile și chinurile la care a fost supus alături de camarazii lui. Dar n-a cedat. Din contra, a pornit și mai avan să organize ședințe clandestine, unde tinerii ca el, aveau să schimbe cursul istoriei. Într-o zi ieșeu în stradă un grup răzleț de oameni cu plancarde antisistem, ca data următoare să li se alăture și alții oameni convinși că anume așa arată tinerii „perestroicăi” și nu cum voia să le inoculeze forța politică, care își slăbea tot mai mult zidurile. Până când într-o bună zi a picat ca toate sloganele lor de propagandă. 

    A fost o cauză deloc ușoară, dar spiritul acerb al unei mâini de oameni curajoși a fost de ajuns ca să pornească o revoltă în masă. Erau covinși că spiritul public e fapta puținilor oameni. Astfel, au reușit, într-un final să pericliteze imagina unei mașinării care avea să rămână istorie mai târziu.

 Fiind copilul unui sistem expirat, depășit de propriile inacțiuni, trebuia și se credea obligat să -l ajute să se ridice până la conștientizarea că viitorul le aparține lor, oameni simpli, dar onești, cultivați și înverșunați pentru adevăr. Credea cu toată tăria în cele auzite acasă: Adevărul e arma celor puternici. De aici și lupta continuă pe care o duce de ani, inclusiv cu sine.

     

   

Bărbatul căruia i-a fost frică să mă iubească

    L-am cunoscut într-o toamnă cu must și nunți alese. O toamnă în care "căpsuna" clocotea de dorul vorniceilor călari pe cai roibi, trimiși pentru a salva de boala Zburatorului fete mari, pirpilite de dor.

    Atunci mi-a fost dat și mie să-l întâlnesc. Era tăcut, deși mai târziu am înțeles că acea tăcere n-avea nimic cu omul timid pe care l-am descoperit în larma uliței scăldate în colbul toamnei. Din contra, acesta ascundea dupa propriul paravan dureri, multe dureri cronice, care între timp au luat forma unor grele mucenicii: complexe, frici, teama de eșec, de trădare. Pesemne simțea că povara acestor sechele va lua în greutate pe măsură ce va aduna ani, de aceea un pic mai târziu  avea să-mi tatuieze sub piele, în pori, în umbră chiar și mie frici, ură și anxietatea unei căsnicii predestinată să fie ratată.

Așa a început nebunia unei căsnicii scăldate în lacrimi și blesteme. În iluzii și deziluzii, în scopuri și-n speranțe, care nu foarte târziu erau să transforme nebunia unui fior într-un crater imens de unde erai sigur că fără o forță viabilă n-ai cum să scapi.

    Azi, după ani distanță, mă întreb: O fi fost iubire, miraj sau pur și simplu nevoia de a avea un umar pe care să-ți pui visurile și din ele să nască viață? Nu stiu nici dupa două decenii dacă barbatul pe care "l-am ales" și nicidecum "m-a ales", i-a fost frică să mă iubească ori i-a fost frică să fie iubit? De una sunt sigură, bărbatul din viața mea n-a avut grijă decât să intre în viața mea, luându-și cu mare discernământ bocancii "Tighina" grei, mizerabili cu care mi-a strivit tot ce însemna "vis de iubire", "rochie de mireasă", "Da-ul” semeț spus în cap de altar, "casă și copii"-tot. Mi-a pângărit sufletul cu ditamai bocancii deși soldat n-a fost și nu va fi vreodată. Nu va fi nici fericit până nu va înțelege că desculț îi va fi mai ușor să-și cunoască sufletul, să și-l asculte, care uneori prin negura bețiii îi trezește instincte umane, dar ignorate la nesfârșit pier ca steluțele în zori.

    Bărbatul pe care "l-am ales" să mă iubească a uitat că iubirea te dezleagă de complexul inferiorității, lăsându-te pur în fața unui Dumnezeu pe care ai promis să-l slujești.

Eu n-am reușit să patrund în lumea lui de gheață, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu Crăiasa Zăpezilor. N-am reusit, dar nici nu mai contează. De un lucru sunt convinsă că bărbatul căruia i-am dăruit două vieți pentru a cunoaște veșnicia, i-a fost frică să mă iubească.

    Azi nu regret aceste două vieți, care puteau fi trei, regret doar că în acești douăzeci de ani m-am aruncat necunten, fără să mă asigur, într-o iluzie cu chip de om al cărui fiu îi va cauta toată viața scuze, pentru a-și obloji rănile lăsate de lacrimile mamei. Lacrimi doinite, stropite de umilința trădării. Un om al cărui fiică își va desena fricile de sub plapumă în toate poeziile vieții. Un tată pe care nu și l-a ales, că părinții nu se aleg. Ironic, nu? Dar un tată ce-și biciuiește mama pentru că "l-a ales" să-i dăruiască prin ei nemurirea.

    Acestui tată i-a fost frică să iubească, pur și simplu să iubească o femeie care poate înflori constant dacă există lângă ea LUMINĂ.

    N-a existat lumină nici chiar în ziua când Dumnezeu a poruncit să se facă lumină, nici chiar atunci. A existat doar bărbatul care n-a știut să se iubească nici măcar pe sine. 

De vină o fi fost destinul urzit la naștere sau femeia "frumoasă" pe care s-a temut s-o iubească?

 

Zilele ei

                         facebook.com

    De pe pridvorul cu țolice în dungi mă privesc doi ochi încărunțiți de așteptare- mama. I se citește pe chip vinovăția, că uite de dragul ei copii și-au lăsat traiul fără nevoi și au venit să-i privegheze ultimele zile din primăvara asta. E timidă ca un copil atunci când o rogi să se bucure de darurile pe care i le-au adus cei doi copii. A uitat cum se mai face. Prea a fost privată de asemenea mici bucurii și acum uite că copiii nu-i înțeleg gestul.

- De ce nu te bucuri mama, doar ți-ai dorit toată viața un samovar? Acum e al tău. Vreau să-mi spui că-ți pare bine, că ți s-a îndeplinit visul.

   Mama, cu ochii pironiți în tivul bondiței, se bucură in felul ei, dar fiii nu-i pot citi acest sentiment, sunt prea absorbiți de propriul orgoliu. 

- Eram tânără, iute ca un titirez și credeam că un samovar mă va opri din când în când din alergat. Eram naivă. Așa mi se părea mie atunci, dar cu anii m-am convins că nimic nu-ți stă în cale atunci când ai puteri, și nimic nu te fericește mai mult decât propriii copii. Prea mult am așteptat ca să beau ceaiul acesta poate. O viață de om. Acum vreau doar să vă știu pe lângă mine și toate poftele pe lume îmi sunt îndeplinite. 

     Asta le-a spus ea copiilor, oameni mari care purtați de valul zborului au uitat că într-un cătun uitat de lume asteaptă o mamă și ea uitată asemeni candelei ce-o veghează zi și noapte ca nu cumva peste ochii ei să se lase întunericul înaintea zorilor. 

     E mărunțică și cuminte această făptură, pe chipul căreia se ascunde tacit resemnarea. Așa i-a fost scris să-și petreacă în lume doi fii frumoși, azi oameni mari de care e tare mândră. Știe, cum îi stă bine unei măicuțe, că copiii nu mai sunt copii dacă au propiile griji. Proprii copii. Știe să se facă neobservată pentru a nu le împovăra și mai mult traiul.

     Măicuța luminată de candoarea bisericii din care s-a înnălțat își trăiește cu smerenie poate ultima primăvară. 

    

    

    

Puterea unui gând

  

imagine: pinterest.com

     Miracolul acestei zile noi mă surprinde privind în depărtata zare, acolo, unde s-a pitulit zănatica asta de speranță, de care mi-am agățat crezul mântuirii de viață. E iluzorie această speranță, o fata Morgana chiar, ce te poartă prin spații abisale, greu de atins cu o umbră de vis ca a mea. Această călătorie eterică e aproape zadarnică dacă nu ai săpat la rădăcina unei zile ca să dai de apă neîncepută a miracolului din care explodează viața. Ești conștient că această muncă de sisif te istovește, dar nu încetezi să  cauți să sapi în adâncuri pentru a-ți satisface nevoia de cunoaștere, de zbor.

    Trăiesc necuntem senzația nefirească că populez o altă viață. Una care nu-mi aparține, Știu că tot ceea ce fac vine din dorința puternică de a-mi schimba prioritățile. Unele dintre ele ignorate cu voie sau fără voie în toți acești ani. Dar totuși senzația de neliniște, de   furtună ce urmează să vină persistă până la epuizare. Cum să alung acestă senzați? Unde trebuie să fug de ea? Sunt întrebări la care răspund fără încetare. 

  Am plecat azi în lume sperând să o găsesc agreabilă și primitoare. Dar m-a intâmpinat morocănoasă, bolnăvicioasă și tuciurie asemeni cerului cu grindină. Avea brațele strepezite de la dezinfectant și nu m-a putut îmbrățișa. I-am respectat decizia, mai ales că nici eu nu sunt adepta unor îmbrățișări insipide. Mi-a spus mai tărziu când și-a descrețit pleoapele și ele înnegurate de multiple suspine. Era ofticată. Nu reușea nici în ruptul capului să vegheze limpede asupra celor pe care îi avea în grijă, oameni pe care i-au siluit nevoile și au venit să i se alăture în marea de probleme.

    Am ajuns, credeam eu, în paradis, locul pentru care mi-am ignorat răcnetele difuze ale sufletului. Dar aveam să mă dumiresc în clipa în care s-au ivit zorii în marea mea de probleme. 

Azi parcă totul e mai simplu,  poate mai superficial, deși, în adâncul sufletului de leoaică, nimic nu pare să fie la fel.

    E oare firesc să -mi pun întrebări și tot eu să -mi răspund? 

    

Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!

   

Povestea unui Goe

    

ro.pinterst.com

    Cred în povești și-n puterea lor de a survola vise. Știu să mă complac în puterea lui "a fost odată ca niciodată". Le citesc, caut chiar să le inventez atunci când soarele își încheie socotelile cu ziua care tocmai și-a pus geana la somn. Le trăiesc chiar. Atunci când nu le mai pot face față cu cititul. Mă văd zâna bună care înveșnicește miracolul binelui atingând cu bagheta fermecată firele de tristețe care li se preling prin vene. 

    Așa l-am întâlnit pe el, pe micul Goe. În carne și oase. Mic de stat, dar vrăjmaș de abil la a manevra cu minți mature. Mai ales cu mam Mița și mam^-mare. Da. Erau și ele acolo ca să-i cânte în surdină micului Goe.

    Chiar dacă întâlnirea cu acesta mi-a întărit convingerea că l-am mai văzut undeva, totuși, abia când am îndrăznit să mă apropii, am constatat că această întâlnire va reprezenta o experiență de viață de loc ușoară.

   Cine era acest Goe? Un ditamai prințișor, cu diadema iubirii posesive pe frunte și cu un set de alte „nonvalori” la purtător. Trebuia să îmblânzesc un ditamai prințul, eu care toată viața m-am îmblânzit pe mine? Nu știam cum o voi face, dar eram sigură că trebuie să rezist. 

    Dis-de-dimineață, cu zâmbetul unei modestii incorigibile agățat de buze, mi-am început ritualul de îmblânzire. Când în genunchi, când în picioare, când pe masă, când sub masă, micul Goe tot în top rămâne. Toate bune și frumoase dacă nu existau cele două mamițici care erau gata să-i aducă și luna de pe cer dacă i-ar fi putut-o cere micul lor. Deși sunt convinsă că o va cere într-o bună zi, iar eu sigur nu voi fi acolo ca să pun scara. Asta îmi spuneam când vedeam toată maimuțăreala lor, pe care domnu Goe o lua ca o confirmare că toate năzdrăvăniile lui sunt în măsura lucrurilor.

    Doamne, ce chinuitoare era momentul în care acest diochi de copil trebuia să mănânce. Nimic din ce trebuia să-i placă nu-i plăcea. Și atunci pornea iar parada militară să-și poarte pașii prin jurul mesei, invocând toate forțele naturii să se unească pentru un mic-mare dejun. Of! cât aș mai fi dat atunci să nu fiu acolo! Nu credeam până atinci  că un Goe atât de mic, poate face cât unul mare. Atunci m-am  convins că toți Goii din viața mea nu m-au epuizat vreodată atât. Știam că de asta sunt acolo-să mă împrietenesc cu micuțul bucălat pe care l-am îndrăgit cu tot cu ambâț, dar parcă tot nu mă încadram în decor. Hâd decor. Cu un triunghi amoros care-și începea activitatea o dată cu zorii.

     Și totuși, de dragul libertății mele, am reușit să fiu pentru băiețel -degețel ( numele pe care i l-am dat eu) o umbră. 

    Îmi amintesc și acum ziua care m-a dus ca la un examen în fața lui Goe. Eu timorată de necunoscut, el, din contra, mult prea obișnuit cu acesta. Abia foarte târziu am aflat de ce. Nici o îmblânzitoare nu rezista mai mult decât un anotimp. Toate își puneau sărăcia în valiză și duse erau.

- Nu, eu voi rezista, trebuie să o fac de dragul cutremurului din viața mea. Oare numai un goe am văzut eu la viața mea? Erau gânduri cu care mă îmbărbătam mai târziu când am înțeles că micul alintat, nu se încrede, cu toată ființa, decât în mam-mare. Iar o umilă umbră, cum devenisem eu, era la coada priorităților. 

                                                         (VA URMA)

Imaginea ta

 

pinterest.com

     Azi ai trecut pe la mine. M-ai întrebat ce mai fac, ca după aceea să mă lași să-ți scriu numele pe zăpada bătătorită din fața casei. Credeam că vei rămâne măcar o vreme să ne alintăm la umbra dulcegăriilor care ne-au legat, dar ai ales să pleci. Nimic din ceea ce am fost nu mai suntem. S-a așternut peste noi uitarea chiar dacă tu pretinzi că e doar un răgaz pe care ni l-am oferit cât ne maturizăm.

    Azi mi-e dor, dar nu mai e la fel ca acum mult timp în urmă. E de mucava starea. E golită de sentimentul care ne-a înălțat și  sună a vid și a pardoseală strivită sub urme de noi.

     Și totuși, atunci când mi-e dor mă abandonez, cu tot cu regrete, în brațele tale, din care azi ai făcut vâsle și le-ai aruncat în larg să mă caute. Ai ignorat să te asculți, sperând că vei reuși să dai de urma pașilor mei, pași pe care pretinzi că-i mai auzi aievea. Regreți clipa care ne-a despărțit, dar un simplu regret este insuficient ca să întorni din grele încercări un destin. Nu e de ajuns să speri, deși aceasta din urmă are menirea să moară ultima, totuși corabia noastră a naufragiat. Și nu de azi, ci de pe vreme când încă era în larg.

     Azi privesc la cioburile care au fost cândva o măreață navă și simt jena corăbierului care și-a lăsat coechipierii să se descurce cum pot în acest naufragiu. Trăiesc sentimentul că n-am făcut îndeajuns ca să o scap de la o asemenea peire, dar doar până în momentul când în fața ochilor îmi aparea imaginea aisbergului care s-a ridicat între noi. Nu fără ajutorul nostru. Rămâne acum să ne învățăm lecția, dacă tot ne-am salvat de la înec și să lăsăm valurile să ducă cioburile dintr-un noi care nu mai există. Dar care, cu siguranță, e capabil să se ancoreze în alte dimensiuni, unde există câte o fericire pentru fiecare.

Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!