Zilele ei

                         facebook.com

    De pe pridvorul cu țolice în dungi mă privesc doi ochi încărunțiți de așteptare- mama. I se citește pe chip vinovăția, că uite de dragul ei copii și-au lăsat traiul fără nevoi și au venit să-i privegheze ultimele zile din primăvara asta. E timidă ca un copil atunci când o rogi să se bucure de darurile pe care i le-au adus cei doi copii. A uitat cum se mai face. Prea a fost privată de asemenea mici bucurii și acum uite că copiii nu-i înțeleg gestul.

- De ce nu te bucuri mama, doar ți-ai dorit toată viața un samovar? Acum e al tău. Vreau să-mi spui că-ți pare bine, că ți s-a îndeplinit visul.

   Mama, cu ochii pironiți în tivul bondiței, se bucură in felul ei, dar fiii nu-i pot citi acest sentiment, sunt prea absorbiți de propriul orgoliu. 

- Eram tânără, iute ca un titirez și credeam că un samovar mă va opri din când în când din alergat. Eram naivă. Așa mi se părea mie atunci, dar cu anii m-am convins că nimic nu-ți stă în cale atunci când ai puteri, și nimic nu te fericește mai mult decât propriii copii. Prea mult am așteptat ca să beau ceaiul acesta poate. O viață de om. Acum vreau doar să vă știu pe lângă mine și toate poftele pe lume îmi sunt îndeplinite. 

     Asta le-a spus ea copiilor, oameni mari care purtați de valul zborului au uitat că într-un cătun uitat de lume asteaptă o mamă și ea uitată asemeni candelei ce-o veghează zi și noapte ca nu cumva peste ochii ei să se lase întunericul înaintea zorilor. 

     E mărunțică și cuminte această făptură, pe chipul căreia se ascunde tacit resemnarea. Așa i-a fost scris să-și petreacă în lume doi fii frumoși, azi oameni mari de care e tare mândră. Știe, cum îi stă bine unei măicuțe, că copiii nu mai sunt copii dacă au propiile griji. Proprii copii. Știe să se facă neobservată pentru a nu le împovăra și mai mult traiul.

     Măicuța luminată de candoarea bisericii din care s-a înnălțat își trăiește cu smerenie poate ultima primăvară.