Tribut

   

                       unui Om care a fost și nu mai e

Azi doar durerea vorbește!

Era mai și sărbătoare când peste cerul inimii mele s-a abătut furtuna nemiloasă a morții. Năvalnica și incoruptibila moarte a venit, așa cum vine ea, prin ușa din spate să ceară tribut pentru șederea noastră pe pământ. Fără prea multe amendamente, rigori sau menajamente ea s-a strecurat printre oamenii tineri, oameni îndrăgostiți de viață și a strivit cu nepăsare cea mai optimistă viață, invocând că și Dumnezeu, acolo, sus are nevoie de ea pentru a-L ajuta să descopere geografia universului, de care aceasta era  îndrăgostită la nebunie. Ademenită ca o școlăriță, ea a ales să plece, uitând că toate-n lumea asta au o rânduială și că nu poți pleca undeva, de unde știi că nu te vei mai întoarce, fără să lași un bilet de adio, un sărutat pe frunte sau un " iartați-mă, dar plec", sau pur și simplu un banal " adio". Prea în grabă i-a fost plecarea, dacă  a uitat de toate aceste formalități ale bunelor maniere, lăsându-ne, pe cei încă vii, dar morți de durerea unui asemenea zbor să ne consolăm rănile cu frânturi de amintiri și regretul că am fi putut schimba ceva de am fi încercat. 

  Azi doar lacrima e cea care ne dezbracă de regrete și durerea imensă  face loc iertării și iubirii de aproapele care ne-a fost pavăză și confident în vremile de restriște, dar care împovărat de neagra veșnicie, a ales lumina edenului pură și suavă aidoma zâmbetului ștrengar de pe buzele ei. 

Sper ca în cele patruzeci de zile, cât călătorește sufletul ei printre noi, oamenii cu care s-a înfrățit în această ședere a ei pe pământ, să-i ridicăm ofrande la cer pentru a o convinge  că a făcut mare greșeală lăsând paradisul propriului leagăn-casa înveșnicită cu straturi imense de flori și cuib de rândunele, alegând un eden comun, al tuturor, de unde nu s-a mai întors nici un plecat.
Amin!

  

    

Popas

 

Omule, când ți-e greu, ce faci, plângi sau râzi? Oftezi sau îți strigi durerea golgotei din tine fără prea mari rezerve? Sigur, te exteriorizezi, eliberându-ți trupul de amărăciunea eșecului și a neputinței, implorând-o pe Preacurata să te izbăvească de bolovanul imens al durerii. Constați cu amărăciune și ezitare că toate-n lume sunt efemere asemeni firului de iarbă ce-și scaldă pleata-n vânt la apropierea tăișului. De aceea, omule, tu călătorule, ai grijă pe unde treci, pentru că în trecerea ta grăbită, ai putea involuntar să rănești firul de iarbă necopt, pentru că n-a știut la timp să-și plece fruntea din calea ta.
    Omule, ai grijă pe unde calci, că s-ar putea să dai de izvoare și să le strivești fața brăzdată de cutele ce altădată ți-au tămăduit trupul de rănile secetei, lăsându-te să scotocești în adâncimi de izvoare pentru a te salva de peire.

       Ai grijă, omule, să nu-ți faci rău ignorând bătăile inimii datorită cărora azi ești atotputernic, fii prudent cu firul de iarbă, cu limpezimea izvoarelor, dar și cu aproapele pe al cărui umăr ți-ai așezat capul osândit între reverberațiile strigătului din tine și vocile extintoare ale agitației pământești.
      Fii empatic! Fii tu însuți pentru a te câștiga neîncetat, nu-ți ignora asanalele cugetului, dacă știi că asta te ajută să crești în fața propriilor decizii, nu te pedepsi atunci când n-ai greșit, și da, dă-ți o șansă lumii din tine, pentru a putea deschide cu toată ființa, ochii rațiuni, pentru toate micile și neînsemnatele nimicuri ale vieții, pentru că prin aceste mici-mari nimicuri ne înălțăm spre paradisul din noi, cu semeție și curaj.

Viața sub lupă

Era vara anului 1966, Doamna Bagidson o bătrână trecută ușor de 70 de  ani, își trăia ultimele zile ale vieții dintr-o bucurie mică, firească, care îi mai rămăsese în viață- vizita feciorului mai mic. Acesta muncea în oraș, la câteva mile depărtare, dar o data în săptămâna venea să-și viziteze mama,care se hrănea din aceste scurte  și răzlețe vizite.         Azi era una din acele zile, trebuia să-i vină copilul, avea un motiv serios, era ziua lui. În fiecare an vine să-și sărbătorească ziua de naștere acasă, fiindcă aici îl așteaptă mama sa, în plus, se mai și  odihnește   de gălagia orașului. El este atât de preocupat de cariera sa, încât  la cei 35 de ani ai săi nu are o viață personală. Iată acesta era unicul  motiv  pentru care   mereu se certa cu mama sa. Bătrâna și-ar fi dorit  să-și  țină măcar    un nepoțel în brațe, dar Leo nu se grăbea .

Doamna Bagidson a avut o viață foarte grea, și-a îngropat trei dintre  copii. Pe cel mai mare l-a pierdut la  doar unsprezece ani, iar cel mijlociu și cel mic au murit într-un accident, la vârsta de doar șase și trei  ani. De prea multă durere și supărare s-a stins și soțul, lăsând-o pe ea singură cu durerea.  Din acea zi pe chipul senin și frumos conturat al doamnei Bagidson s-au așezat cutele adânci și tăcerea mortuală. Ea cutreiera demoralizată străzile căutând parcă ceva. Căuta. Atunci cineva o sfătuise să înfieze un copil, care, ca și ea, avea nevoie de o familie. Speranța și lumina  i-au invadat sufletul, dar …dar  îi era frică…se temea, se temea de o nouă durere   pe care n-ar mai suporta-o. Totuși s-a decis…și iată așa la înfiat pe Leo, un copil minunat, un copil care i-a redat viața, cu care avea de gând să-și încheie socotelile. Leo era copilul pe care Doamna Bagidson la crescut cu cea mai mare dragoste. Ia oferit toată atenția aproape posesivă a unei mame. Acum Leo îi raspunde la fel, oferindu-i tot timpul posibil.

       Acea zi, ziua de naștere a lui Leo, a fost un pic altfel decât și-a imaginat-o, doamna Bagidson. Leo avea un comportament mult prea subtil și stângaci. Era mai liniștit, parcă uitase de grijile și problemele afacerii sale, iar la întrebările mamei sale privitor la căsătorire și copii, răspundea printr-un zâmbet calm. Desigur, doamna Bagidson îi pregătise un cadou feciorului său, o pereche de ciorapi împletiți de ea:

- Iarna să-ți faci sanie, iar vara căruța, a zis bătrâna zâmbind usor. El luase ciorapii, îi privi și printr-o mișcare ușoară, dar fermă  își astupă  fața, zicând doar pentru el :

- Nu voi mai avea nevoie de ei…păcat că sunt așa de... altfel…

- Ai zis ceva Leo? întrebă bătrâna un pic contrariată de gestul feciorului său, care primea cu bunăvoință și căldură fiecare umbra de gest a mamei sale.

- Mulțumesc mamă!

- A, cu plăcere, dragule, zise bătrâna în timp ce îi turna ceai fiului său, important e să-ți fie cald. Tu cu lucrul tău nu te mai gândești la sănatate…

 Leo brusc ridică privirea spre mama sa când auzise de sănătate, din fericire pentru el ea  nu observă asta și își continua treburile tot ținându-i morală, că trebuie să aibă grijă de sănătatea sa.

-Știi…mama e acea care te crește nu cea care te naște, a spus Doamna Bagidson cu  glas trist, eu doar simt că ceva s-a întâmplat!?…

- Nu! Ridică vocea, nu s-a întâmplat nimic mamă, scuze, sunt doar un pic obosit din cauza lucrului.

  Ea doar știa, știa că acum nu lucrul și nu rutina orașului e de vină. Ceea ce e foarte straniu, e că Leo a anunțat-o mai apoi pe mama  că va rămâne pentru mai mult timp  în ospeție. A doua zi Leo se sculase din cauza unor zgomote la bucătărie, era mama sa, care-i pregătea micul dejun preferat de el încă în copilărie, bacon cu ochiuri.

-Bună dimineața! o salută Leo încă somnoros.

-Leo!  Strigă fericită  doamna Bagindson, cu jumate de oră în urmă a venit  la tine un domn, îmbrăcat frumos, spunea că e un coleg de-al tău. S-a prezentat Max, Max Greenwood.

-Max? agitat întrebă Leo.

-Da, Max spunea că are ceva urgent să-ți transmită…un plic, nu am vrut să te scol dormeai așa de bine… Plicul e pe masă.

-L-ai deschis?!

-Nu.

Leo în grabă deschise plicul, e ceea ce aștepta să fie:

- E și mai rău…spuse Leo în șoaptă.

- Probleme de  afacere?

- Nu, ceva nesemnificativ.

  Trecuse două zile de când Leo se afla în ospeție, dar mamei sale i se parea  straniu și îl întrebă în una din seri :

- Leo sunt mama ta, ce s-a întimplat? În mine poți avea încredere. În loc de răspuns primi doar tăcerea. Eu doar simt…

- Mamă, a întrerupt-o Leo, am…am…cancer. A durat o pauză de cincisprezece secunde.

- Cum… cum adica ?  întrebă bătrâna tremurând.

- Mai am aproximativ o lună.

   Doamna Bagidson, a doua zi,  se sculase mult mai târziu ca de obicei, din cauza că toată noaptea a plâns. Leo s-a apropiat de ea și i-a spus:

- Am vândut tot ce am avut, banii sunt la tine în noptieră.

- Ai bani? Se agită mama sa, atunci poate poți sa îți faci o intervenție chirurgicală!

-E inutil…

-Speranța moare ultima!

-Nu și în cazul meu, răspunse Leo și puse punct discuției.

   Atmosfera se liniștise și următoarele doua săptămâni  le petrecuseră împreună. Doamna Bagidson a recuoscut că a petrecut aceste paisprezece zile alături de fiul său și era nespus de fericită, dar totuși în orice noapte bătrîna plângea, plângea pentru că se întâmplase cee ce ea dorea cel mai puțin să se întâmple,  fiul său era pe moarte.Trecuseră trei săptămâni și Leo căzuse la pat. A fost dus deodata la spitalul din sat, dar în aceeași zi a fost adus înapoi. Mama sa era alături de el  în tot acest timp, îl ținea de mână și se ruga să fie ea în locul feciorului său. Chinurile și durerile doamnei Bagidson erau mult mai mari ca cele ale lui Leo, fiindcă pe doamna Bagidson o durea sufletul. Ea nu mânca practic nimic și tot timpul era cu fiul său, ținându-l de mână și povestindui năzbâtiile lui din copilărie, grijile pe care le avea ea cu el și cât de mult ar vrea să mai rămână puțin. E dureros sa-ți vezi copii pe patul de moarte și încă mai dureros e atunci când știi că nu mai ai pe nimeni altcineva înafară de ei…

   Două iulie, 1966. Leo a decedat, era o zi frumoasă și soarele puternic trecea printre fereastră și îi lumina chipul deja înălbit al bărbatului. Doamna Bagidson se apropie de el îl săruta pe frunte și își luă rămas bun de la el.

   Sfârșitul lui august. Prin sat mergea vorba ca Doamna Bagidson e pe moarte, dar cui să-i pese de o bătrână chinuită de soartă și trecută prin cel mai dezastruos coșmar al vieții de om. 
    Nu a suferit mult, iar  moartea i-a fost firească, nu ca  cea a feciorilor și a soțului său. Totuși, înainte de moarte, a reușit sa-i spună ceva fetei ce a fost trimisă de la asistența socială, ca să aibă grijă de bătrână în ultimile zile ale vieții sale. Afară ploua și tunetele astupau vocea chinuită a bătrânei, aproape mută,  a spus parcă pentru sine :

- Am avut o viață grea, cu griji, nevoi, dar totuși cel mai mare chin, cea mai mare durere prin care mi-a fost dat să trec a fost moartea copiilor mei! E groaznic  să îți îngropi  propriii copii, a mai murmurat vocea resemnată.

  A fost înmormântată alături de cei patru feciori ai săi,  iar satul  vorbea despre  ea ca despre   o femeie chinuită de soartă, un simbol al puterii, al credinței și o dovadă clară că viața e mult mai mult  decât poate duce un om.

                                                                                                 Cristi, 2016

Regina nopții

 

Chiau! chiau! chiau! fi, fi, fi...
   De câteva zile cântul de soprană  nu se mai aude în fața geamului meu. Glasul ei de filomenă nu mai umple noaptea. Tăcerea e tot ce umple golul lăsat de lipsa magnificului cor, a musafirului meu, venit din zări îndepărtate ca să alunge monotonia curții mele. Până și cerul albastru e  și el în doliu fără spectacolul din castan. Toată mișcarea din curte caută cu urechile ceva, un semn, un sunet surd, o notă care să urce dibaci  pe portativ, doar tăcerea e tot ce a împânzit cuprinsul necuprins.
   Am ieșit s-o caut, să-i urez bună dimineața, pentru că datorită câtecului ei: când melancolic, când pasional, ziua mea urca adevărate lungimi de unde, de care agățam, într-o zi obișnuită, toate reușitele și pasiunile mele, iar azi norii s-au cocoțat primii în geamul meu, blocând cântul misterios al ei. De aceea, tot ce am făcut dis-de -dimineață, am căutat să-i disting glasul ba  de pe o rămurea, ba  de pe stâlpul de telegraf, unde reușeasă să se mai pitească ori de câte ori voia să-mi încerce nevoia de cânt și am crezut că și-n dimineața aceasta, ștrengărița, face la fel. Am început să-mi fac griji cu adevărat abia când am constatat că cuibul îi era răvășit, puii speriați și agitați , într-un colț de cerdac, urmăreau parcă ceva de sub umbra protectoare a unei frunze de castan. Am alergat speriată în curte, vrând parcă să împiedic un pericol iminent, dar spaima și panica mea de ce avea să se întâmple nu a împiedicat pe ditamai motanul să se ia la harță tocmai cu ea - privighetoare ce-și creștea puii an de an în curtea casei cu castan. An de an avea grijă să se întoarcă nostalgică și mai ambițioasă, ca să-și drămăluiască căsuța și cu mai multă ardoare. Avea grijă ca de un ritual, totul trebuia să ia înfățișarea cea mai nobilă când vor apărea pe lume cei mai iubiți dintre pui. Și tocmai când toate erau bine orânduite, sulemenite, gătite ca de o zi mare, viața i-a fost curmată atât de nedrept, și încă de cine? de cel mai fidel dintre motani, prietenul ei, căruia îi lăsa în grijă puii ei atunci când trebuia să găsească cei mai proaspeți vermișori pentru ca aceștea să se-ntremeze și să  le crească aripi mai ușor. Acum i-a sfâșiat gușa maronie, în care-și ținea toate cântecele pentru orchestră, de acolo din acea gușuliță ieșeau cele mai ritmate și tandre melodii, care acum zac inerte într-un mieunat de motan urâcios.

 Toate au secat odată, lăsându-i doar  ochii triști să-mi cânte serenadele ei dimineața-n zori și seara când toate pe lumea asta pleacă la culcare.

   Azi Regina nopții tace, s-a dus la culcare înaintea soarelui.

Legământ

- Am atins cu puterea inimii mele inima ta și am înțeles pe dată că nu am scăpare, că nu există suferință mai mare fără coloana infinitului din ochii tăi.

- Știam eu că gândul la tine și însuflețirea crezului tău îmi sunt pavăză pe timp de nori, iar vraja de pe buzele  tale, cel mai curativ remediu împotriva singurătății.

   I-am surprind cochetând sub umbra diafană a copacului de castan, păreau o lavă încinsă la lumina felinarului opac, pe măsură ce șoaptele lor reverberau dulci fiori de amor, erau îndrăgostiți. 

    Se cunoscuseră la mijloc de brumar, într-o noapte cu lună plină cănd florile demult cedaseră sub presiunea infailibilă a lui moș Ger și gărbovite sub povara cerului cu lună păreau  adevărați paji în noaptea unui brumar ambițios, venit să străjuiască povestea celor doi.

- Hai, urmează-mă, vino să ne pierdem anii prin adâncimi de poteci unde martori vom fi doar noi și luna. Vino să pășim într-o altă galaxie, unde opulența ochilor tăi va fi cea mai adorată priveliște, iar glasul tău cel mai inofensiv sedativ.

   Ea l-a urmat, s-a încrezut, cu toată nemărginirea firii în cele două stele de boltă, le-a mângâiat fluidul misterios și l-a invitat la un banal dans sub privirile de necuprins al cerului, cel al mirilor. 

   Nu a existat în tot ținutul o poveste mai deșucheată ca a lor, dar asta nu-i lipsea de fericirea pe care erau capabili s-o trăiască. Urmau să-și ducă la îndeplinire legământul: să iubească iubirea dintre ei, să dureze cea mai sănătoasă punte, pe care să odihnească nestăvilit dorul pentru doi. 

  Ar fi trecut neobservat acest vârtej de dans, dacă nu erau apele tumultuase ale tinereții care au început să înece din când în când puntea pe care odihnea dorul și astfel, necuprinsul paradisului le-a devenit străin. S-a lăsat peste ei întunericul și gerul unei toamne conștiente că este invitat de onoare la propria pieire.

   Azi se tot caută printre cioburi de amintiri, invocă nopțile în care un Brumar ambițios i-a legat, ridică rugi, blesteamă clipa de rătăcire, uitând esențialul: să se iubească.

    

Echilibru

   

 Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla cu tine, dacă nu ai mai avea ochi să privești la toate minunățiile acestei lumi cu tot sufletul, dacă ai fi în imposibilitatea de a îmbrățișa toată frumusețea acestei mirifice grădini, în care se scaldă armonios zilele nostre, ce ai face?  Cum ai depăși goliciunea ochilor și al sufletului tău, obișnuit cu toată paleta cromatică a geografiei noastre? La sigur, ai încerca să te debarasezi de umbre pestrițe ce încurcă retina să exploreze farmecul luminii departe de aglomerația unor alternanțe sociale. Te-ai ascunde în umbra norilor răzbunători, în tăcerea nocturnă, fără a ști că intensitatea luminii vine din puterea soarelui și a zilei cu bucurie.  Știu că ai ignora razele zburătăite de vânt, pe motiv sunt prea dogorâtoare, prea  ți se unduiesc galeș la picioare și ai prefera reticența și obscuritatea unui apus scufundat în tăcere. Anume așa ai încerca să -ți recunoști înfrângerea, ți-ai plânge de milă, ignorând toate lecțiile despre fericire și nefericire, pentru că nefericire mai agasantă decât a ta n-a cunoscut omenirea.
   Din fericire acest exercițiu intuitiv este doar o clipă de repaus, o sarcină cu alegere duală,  de aceea asemenea popasuri pe acestă insulă trebuie să ne facă mai empatici la durerea aproapelui și mai umani în raport cu ceea ce au de înfruntat semenii noștri în suferință.

Sanctuarul cu perle

 

    Erau acolo dintotdeauna, erau pentru a întregi imaginea propriului basm,  din care nu puteau lipsi trestioarele ce urmau să se transforme în adevărate ramuri odată ce erau atinse de razele imaculate ale privirilor obsedate de cultivarea armonioasă a acestora. Cu miticulozitatea și dragostea grădinarului iscusit în ale profesiei, ele aveau responsabilitatea de a crește din solul gradinii, cele mai firave și  de preț mlădițe. Aveau grijă ca nimic să nu curme buna orânduială a grădinei, puietele verde trebuia să crească având de toate: și apă, și soarea, dar și iubire, pentru că din iubire, știu ele, se nasc cele mai enigmatice și parfumate flori.

  Astfel le-am descoperit cu ani în urmă, astfel sunt și astăzi, colegile mele pentru care munca în sanctuarul propriu este o parte din basmul în care trăiesc și feți-frumoși la braț cu cele mai tandre cosânzene, dar și corbii croncănitori, nelipsite lighioane în lumea miraculosului și a fabulosului.  Imaginea sanctuarului din care își înalță rugăciunile găzduiește cele mai de preț nestemate, fiecare dintre acestea poartă suflul prospețimii și al iubirii înfinite pentru tărâmul binelui și al sacrului, care adună în blânda lumină a lunii toate forțele naturii,  iar ele, cu bagheta fermecată transformă toate florile din grădină în perle de toate culorile, ce-și pleacă capul în semn de adânc respect pentru misterul sufletului lor. Le admir mersul de heruvim și cred că Dumnezeu când le-a dat harul desăvârșirii nu le-a ales întâmplător, știa că tărâmul luminii are nevoie nu doar de licurici, dar și de magicieni, ca să-i facă să ardă, să-i cuprindă cu toată veșnicia  eclantantă a omenirii în palmă până vor lua forma unor stele de boltă, din care noapte de noapte vor stăpunge nemărginirea Carului Mare.  Știa Atotputernicul că fiecare din ele respiră cu toată tăria ființei  ardere pentru vis, care  la rândul ei creează visuri și dăruiesc pământului destinele cele mai nobile. 

Mă delectez la nesfârșit în imaginea lumii în care și-au ridicat cetatea și mă conving că fără experiență lor despre oameni și viață aș fi mult mai săracă.

    

   

   

Stare

 

      Mă prind deseori la gândul că oricât n-ai căuta în lume adevărul, n-ai încerca să-i oferi șansa să se revanșeze, să se ridice asemeni undelemnului,  el stă bine pitit la fundul mării acolo unde viețuiește de veacuri ori   rămâne a fi rostit pe jumătate, vorbit în șoaptă în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, este încorsetat într-un ditamai neadevăr.  Fie că a fost abandonat la naștere, fie că l-au aruncat mincinoșii incurabili, ori pur și simplu temnița ferecată este străjuită de mama lașilor, care este o continuă lăuză, și probabilitatea că va învinge vreodată e aproape nulă.
    Să fie clar, nu -mi e frică să mă prind într-un duel cu cei care profanează bunul nume al adevărului, doar frică mi-i că acest duel interminabil ar subiestima și mai mult coloana vertebrală a dreptății, iar un nou atac la imaginea proprie  n-ar putea îndura, sărmanul.
  Zilnic constat că confortul cochiliei proprii este mai scump decât zămislirea, creșterea unor bunuri abstracte care nu au nici formă, nici consistență, dar, în schimb, îți oferă libertatea zborului infinit, deși este cea din urmă prioritate a ființei numite om. Acesta a uitat că este aproape singurul stăpânitor al acestui Univers în derivă, singurul care ține mâna apăsată pe trăgaciul rațiunii din care poate ieși atâta nimicinicie cum nu a cunoscut nici Cutia Pandorei de la facerea lumii până azi. Tot ce trebuie să facă  acesta este să recucerească splendida cetate a ADEVĂRULUI și să-l înscăuneze la cârma tuturor acțiunilor, care, cu siguranță, vor lua forma celor mai șlefuite perle.

Elogiu ei!

   

Ca azi, Basarabiei i s-a luat, mai multe decenii la rând, posibilitatea de a - și striga durerea îngenuncherii drepturilor fundamentale și ciopârțirii graiului matern.

 Cu bucuria reîntoarcerii a ceea ce ne aparține pe drept, mă las copleșită de curajul omenirii de a - și  redobândi drepturile fundamentale într-un stat scris cu litere mari în spațiul european și alături de semenii mei, cu sânge românesc, mă bucur!

     Ne naștem cu sufletul de - albastru cerului. Cu ochii scăldați în  roua dimineții. Cu gândul valsând de splendoarea florilor de mai și cumpătul mângâiat de o voce. O voce caldă care ne cântă despre dragostea de neam, de țară, de străbunii, care ne adună într-o singură cunună, într-o salbă vie și ne ține așa de-a pururi - Limba română.

  Purtăm în suflet puritatea unei limbi melodioase, sărutată de buzele neamului nostru românesc, pentru că copilăria noastră a ascultat cel mai duios cântec de leagăn ”Nani, na...”, cele mai curate strigături, venite dintr-un clocot sfânt, tot în limba română.

            Astăzi suntem o limbă. Suntem un tot întreg: Noi și Ea. Suntem bogați cu adevărat. Avem un grai, un nume, și cel mai importat e că avem origini. Am fost și suntem un popor ciopârțit de prejudecăți și războaie. De-a lungul secolelor ni s-a ponegrit graiul și ni s-a impus altul, ni s-a schimbat cultura, am fost obligați să ne schimbăm noi înșine, dar am rămas un neam, cu o speranță de secole. Indiferent de piedicile  impuse am rămas să gândim în aceeași limbă. Am fost numiți trădători de patrie, ni s-a   luat pâinea de pe masă, însă am căutat  soluții tot în limba noastră și am izbutit.        

      Suntem o limbă, pentru că Ea ne-a oferit puteri atunci când am fost loviți de soartă. Cu ajutorul ei am biruit dușmanul și cu ea am vom merge braț  la braț până la moarte.

Ea, limba ne-a oferit dreptul la o identitate și la un statut individual și independent, făra a ne cere ceva în schimb. A suferit și a plâns în tăcere când a fost atinsă de hoardă dușmană. A zâmbit  satisfăcută când poporul  său   s-a trezit din ”somnul de moarte ”în care sortit i-a fost să zacă timp de secole.

Gata! a venit timpul să nu mai stea îngenunchiată. Noi generația tânără suntem salvatorii ei.

Oare nu am fost  învinși destul de propriul orgoliu, de propria noastră conștiință când am început a ne uita propria limbă și a ne lăsa decapitați? Cât efort ne-a costat până ne-am ridicat din neant? Nu am renunțat la luptă. Nu ne-am mulțumit doar cu fărâmiturile unui ideal pentru care s-a murit. Și am fost recopensați cu cea mai de preț podoabă - LIMBA ROMÂNĂ.

Limba mamelor noastre s-a întors la noi, așa cum pruncul vine la sân. Am pus-o în cap de masă și i-am ridicat cetăți. I-am păstrat vie cultura, tradițiile și obiceiurile, bucatele tradiționale, pentru a ne demonstra originile, care au mai  rămas dintr-un vechi neam. Doar asta ne dă puteri azi să continuăm a ne lupta frate cu frate  pentru a ”șterge slinul, mucegaiul”de pe istoria unui popor care vine din Munții Latiniei. O istorie cu un destin greu –renegată, trădată, dar resuscitată la timp prin dangăt de clopot, ce de la Putna bate.

Chiar dacă am cedat de atâtea ori, nu putem să ne schimbăm esența. Am fost și suntem o limbă. Limba noastră maternă curge în sângele nostru, o avem în genele noastre și o vom transmite urmașilor, urmașilor noștrii.

Graiului nostru îi datorăm faptul că ne înțelegem semenii, că ne putem exprima sentimentele, trăirile și putem explica turbulențele sufletului nostru.

 E foarte dureros că ne-am încâlcit propria limbă, că am împărăginit-o cu voie și fără de voie, de nu o mai recunoaște nici propriul ei dușman.

 Limba unui neam despărțit de hotare, de  mândrie, dar și de dorința  de-a domina, ne mai aparține. Ea formeaază cu inima propriei națiuni un destin greu încercat, dar învingător. Am obținut victorii doar pentru că  gândim în limba română, trăim în patria  limbii române, cântăm și spunem ” te iubesc” ,la fel, în limba română. De aceea suntem o limbă!

            Suntem o limbă și eu și tu și ea, pentru că atunci când fiecare dintre noi a pornit în lumea largă, cu mers șovăielnic și mintea verde, inima și-a făcut loc printre pleoape și a dat frâu liber primelor cuvinte în cea mai înfloritoare limbă, LIMBA ROMÂNĂ.

    Nu suntem o limbă doar din motivul că de la ea am pornit, ci și din faptul că atunci când meleagul ne-a fost călcat de picior barbar și rece, ea a fost cea care ne-a unit. Ea și Dumnezeu. Ea – fiind întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ.

  Consider că atât cât avem un sfânt legământ și o mamă care să ne vorbească de frumusețea neșlefuită a limbii noastre, rămânem cel mai avut neam. Doar atunci vom putea vorbi, sus și tare : Suntem un neam! Suntem o limbă!

  De aceea, vă invit să vorbim limba pe care ne-au lăsat-o strămoșii noștri, fiindcă schilodenia cuvintelor nu este ceva cu care să ne mândrim, ci din contra, ceva de care ar trebui să scăpăm cât mai curând.

Misterul din poiană

                                    ***

                         Vlad 2018

  Fără să fi bănuit, am ajuns să descopăr un miracol, să dezleg un mister.

       Într-o zi,  în timp ce mă aflam într-o rutină profundă am simțit o chemare. Deși era o zi senină, în sufletul meu ploua. Toată ziua eram îngânată de un murmur adânc, îmi răsunau în urechi cuvinte distorsionate, până  în momentul în care mi-a apărut în ochi imaginea pădurii. Atunci toate aceste voci s-au contopit în una.

-Vino! Află cine ești!Știu că vrei să vii! Doar tu poți vedea ce va urma! Vino, în inima pădurii să mă cunoști cu adevărat.

   Am pășit cu neliniște și  frică în întunericul pădurii. Dar atmosfera de basm din poiană și vocea caldă a călăuzei mele  m-a îmbiat să prind la curaj. Am intrat înt-o lume feerică, unde natura trăia în armonie cu fiecare viețuitoare. Am hotărât să înaintez, purtată de cântecul murmurat al apei, dar și de  curiozitate. De odată vocea încetă, iar lumina soarelui  inunda fiecare ram și  am simțit cea mai tandră mângâiere.Era, ea zâna cea bună, care m-a ademenit în această lume de rai pentru a-mi reda forța miraculoasă a unui răsărit de soare. Era crăiasa codrului, ea Bambi, cea mai regină între vețuitoare. Am prins curaj și i-am întins mână peste apa limpede ca cerul, iar glasul cristalin din nou îmi cuprindea ființa.

-Cred că te întrebi de ce te afli aici?

Nu puteam să răspund, încremenisem . Doar gestul din ochii mei a făcut-o să înțeleagă  că abia acum, mi-am dat seama că glasul cald care m-a adus aici, îi aparținea  celei mai grațioase și gingașe viețuitoare. Vocea insistă:

- Ai fost aleasă. Ești predestinată. Știi că ești diferită? Ochii blânzi îți radiază  de  bucurie, de înțelegere și iubire.Ești diferită-ă-ă-ă-ă!

- Pentru ce am fost aleasă? am reușit s-o întreb.

- Pentru a deveni o protectoare ca  mine și surorile mele. Noi protejăm pădurea, poiana. Datorită nouă, aici totul a devenit poveste, iar lacul este chemarea celor cu trăiri curate. De aceea, te afli aici...

     Am prins la curaj și i-am promis că natura cu toată lumea ei îmi va aparține și de acum în colo.

Hora

    

    Ce grăbită trece clipa cu soare! Grăbită ca o zi de duminică și sprințară ca iepurașii de lumină veniți de acolo, din spatele curții îmbălsămate cu parfum de măr și glas de horă.

...Mi-e dor de copilăria mea, de glasul aproape șoptit al mamei, de clopoțeii argintii din vocea suratelor mele de joacă, dar și de ochii calzi și încă senini ai bunicăi.  Mi-e tare dor de ea, de copilăria mea! Vreau să mă prind în horă cu toate visele mele, cu toate trăirile și retrăirele. Să alerg desculț prin iarba mustoasă și caldă, purtată de același  zbor, zborul către lumină. Și pentru că e prea  mare vrerea, revin cu sufletul tămăduit ACASĂ -acolo unde e siguranță, e statornicie, e dragoste. Aceste două taine devin un Crez .

  COPILĂRIA... Copilăria e joc, e împăcare, e căldură, e curcubeu ... e Soaareee! E soarele ce umple văile cu  păpădiile devenite diademe pe fruntea neîntinată a visului crescut cu nerăbdare și stâgăcie. E vraja în care se prind doar cei care iubesc, care trăiesc. E o zeiță, ce se vrea purtată la braț,  dansată și lăsată să picteze fiecare zi în culorile curcubeului... Ei îi lipsesc grijile. Ea nu cunoaște durere, nu știe ce-i bine și rău. În schimb adoră adierile mângâioase ale undelor de lumină.

  Copilăria e o pasăre albă invizibilă, cu aripi imense și grațioase, născută și dosită bine în sufletul oricărui om. Ea își adună cuib din zâmbet, speranță din dor, din visare. Ea se vrea retrăită,  se vrea renăscută și cel mai mult se vrea iubită. E cea care strânge timpul întro horă și-l lasă să danseze la nesfârșit prin văzduh, în voia soarelui. Acest dans e un dar fără de preț și o perpetuă binecuvântare pentru fiecare pereche de ochi.

...și totuși această clipă...

Dor

 

    Cetatea din care se trage este măreață, e obsesiv de măreață, dar și iscusit de habotnică dacă îl lași să  ți se prelingă printre cămările din tine. Acest DOR, deși e un călător incurabil, îi plac poveștile din copilărie, cu oameni și cer; cu voci și umbre. Îi plac durerile, ca și bucuriile de altfel. El face din toate astea castele de nisip care cad nestingherite la o primă atingere cu el. Nimic mai de temut și nimic mai înălțător decât el-Dorul, ce te poartă de nebun peste mări și țări, peste zile, ani, secole.

Azi e despre cel care te despoie de secrete, lăsând descoperite toate regretele ferecate într-o deznădezde a împlinirilor vagi și fragile.

   Azi e despre tot ce te întoarnă într-o lume paradisiacă,  în care cunoașterea efemeritații  timpului, stăpânit de dorințe puternice  este doar o formă existențialistă vagă, aproape inperceptibilă.
  Azi e despre tot ce te ține conectat la extremele unei vieți din care tu n-ai cum să nu te fi ars. Te-ai pârjolit și nu o dată de rodul fiorului și totuși, recunoști, trăiri mai intense, mai bonome decât e capabil doru, n-ai mai trăit, n-ai mai respirat. Ai tras pe nas briza fină și demonic de dulce până ai înțeles că te-ai pătruns de dor până în capul oaselor, iar remediul salvator vine tot din dor: dor de iubire, dor de mor, dor să nu-mi mai fie dor. Sunt doar câteva dintre salvele neputincioase ale reverberațiilor din tine și deși te-ai ars, nu o dată,  îți dorești  să trăiești iar și iar aceeași confruntare cu el, cu dorul, care te-a făcut să te înalți ori de câte ori erai parte din el și să cazi în mocirla propriilor surghiuniri când a dat prin Casa Mare a sufletului tău. 

   Ești un maniac incurabil, dar tot ce cauți este să mori din dor și să trăiești viață veșnică încununat de un dor feciorelnic, tatuat sub inimă, cea care găzduiește fără reproșuri toate dorurile câte sunt pe lume.

Oglinda clipei

   

Te-am descoperit în umbra unui salcâm, erai supărat  de graba asta nemotivată a timpului, care ți-a răpit cât ai clipi din ochi, scânteia jună  în care năstrușnicul și șotiosul uliței ce erai se simțea minunat, și cel mai important iubit. Te izolasei molcom în supărarea ta cronică, evocând mereu același  timp fatic, gol de sentimente, dar al tău, numai al tău. Voiai să te  debarasezi de problemele maturului, pus în cârcă de prea timpuriu, de când nici tu nu știi, pentru că a trecut atâta amar de vremi, dar vraja anilor fără griji este impenetrabilă și azi, o ocrotești, ținând-o ascunsă în adâncimi de izvoare, firesc contopite cu visurile tânărului capabil să mute munții din loc, dacă i s-ar fi cerut. Acum meditezi nestingherit la ce a fost și putea să nu fie și-ți regreți nereușitele, șovăielile stângace ce te-au lipsit de efervescența lucrurilor făcute din plăcere.Crezi că dacă ai putea înturna fericita clipă, ai face un pact cu trecerea asta grăbită, malițioasă atunci când ni se unduiește prin vene, rugând-o să-ți dea ca să cunoști fie și pentru un minut nemurirea? Poate reușeai, dacă în acel moment nu-ți lipsea curajul lui Făt-Frumos sau a altui voinic din poveste, dacă perspicacitatea firii tale nu bătea în retragerea libidinoasă care te-a tot întors, nu o dată, cu ceafa la destin.
  - De ce ești trist, ce undă de amar te macină? Nu ești tu lumina în noaptea tuturor supărărilor? Nu ești tu cei infailibil și optimist. Ce te-o apucat? De ce ești trist?
   Mă prind la gândul că nici aerul bonom al salcâmului în floare nu mai e doctorie pentru tristețea în care te-ai ascuns de câteva zile, nici măcar zborul de cocori nu te mai ajută să te înalți din tristeți, deși totuși speri că pasărea albă a tinereții să te găsească odată și odată cu ajutorul salcâmului sub care ți-ai zăvorât cu religiozitate dorul de timpuri albe ca floarea de salcâm.
 

Eram doar noi...

 

          ...cu drag de fratele meu, la zi aniversară!

    Îmi amintesc cu drag de anii când eram două copilării pe un vârf de deal îngemănat, cu dorul unor timpuri, în care copiii de vârsta noastră nu cunoșteau grija zilei de mâine: ei aveau și mamă și tată, noi ne avem pe noi și icoana chipului de mamă care ne veghea somnul și grijile  de copii mari.
  Tu, bărbatul dintotdeauna al casei, le orânduiai pe toate astfel încât sufletul nostru, al mamei și al meu, să nu  simtă lipsa  feroce a unei mâini de bărbat. Erai modelul meu, mi-aș fi dorit ca toate în lume să-ți semene, pentru că erai cel mai grijuliu și protector frate. Te adoram așa cum te înălțai înaintea tuturor, devenind scut de apărare și judecată dreaptă, dacă, doamne ferește, cineva ar îndrăzni să-mi curme mersul de gazelă, așa cum spuneai tu. Știam că avându-te pe tine nu putea să mi se întâmple nimic rău. Eram scutită de tot ce ar putea să-mi ia din farmecul copilăresc, lăsându-mi timp pentru jocul fără de griji al vârstei. Avei grijă să mă faci să cred în basmele în care tineri frumoși și înverșunați ca tine, învingeau toți balaurii, dear fi încercat să pricinuiască vreun rău fetei de împărat. Erai conștient de puterea balaurului, de aceea te-ai străduit mereu să-i înfrunți capriciile, demonstrându-i că puterea adevărată stă în oamenii pe care îi iubești și-i prețuiești, și nicidecum în mărimea pumnului, care este și ea relativă.
   Azi, mă văd copila cu fundițe de odinioară pe care știai a le face mai bine ca orice soră mai mare și regret fericirea clipei risipite atât de prematur. Te văd fericit venind să ne spui cum ai reușit să faci portiță la răzor, că ai adunat ceva lampaci și ar fi bine să ne ridicăm și noi un sărăieș, în care ne-am aduna nevoile, care se înmulțeau de altfel. Te văd entuziasmat de invențiile pe care le născoceai la tot pasul și ne chemai să fim martorii celei mai sincere bucurii. Atunci în ograda noastră se așternea lumina unei zile cu mană. 

    Acesta erai tu, acesta te vedem eu, surioară ta, singură încă atunci. Eram convinsă că te-ai născut pe lume pentru a umple golul unei lumi, care a cunoscut marea dragoste doar la venirea ta. 

   Azi, la ani distanță știu că am crescut păzită de relea doar pentru că tu  erai cel mai bun frate mai mare. Acelaș ai rămas!

 

Cireșele de mai

 

     Mă pomenesc într-o zi cu o noutate de toate zilele: s-au copt cireșele la tanti Marica, vecina de lângă școală, o femeie aprigă și năvalnică la mânie, dar blândă și omenoasă la glas de copil.

   Vezi bine, ea, femeie vădană, cu soțul mort pe front, n-avea copii, ”nu i-a dat Domnul”, cum spune ea, iar noi, golanii de prin vecini, profitam de această supărare a ei, mai ales pe vremea cireșelor coapte și ne zgâiam zile în șir, până cioarele nu terminau de cărat și ultima cireașă de pe coroana copacului, iar noi urmăream crispați măcelul,  printre gardul de mărăcini al femeii. Ne aliniam de pândă dis-de-dimineață: în drum spre școală ne opream la tanti Marica s-o mai întrebăm de sănătate și de la școală spre casă nu scăpam nici o ocazie să trecem pe lângă poartă ca să  vedem ce face cireșul din curtea dosită de multă viță-de -vie. Foarte rar eram lăsați să ne apropiem de copacul, păzit iminamente de un ditamai dulăul. Era un ciobănesc arțăgos de-ți era mai mare groaza să înaintezi de frica lui, dar  pofta cireșelor suculente ne dădea curaj să stăruim în intențiile noastre. Și asta făceam ori de câte ori oacheșile din vârful pomului ne zgâiau câmpul vizual.

  În acea dimineața eram tare fericit- vezi, trebuie să încerc cireșul până nu au făcut-o alții. Văzându-mă ai mei, cu toți cei treizeci și doi de dinți la vedere, au început a-mi înșira la complimente în speranță că mă scutura de secrete, dar nu le-a mers, deși recunosc, tare îmi mai plăcea să-i las să mă dezmerde, că de când am devenit frate mai mare urechile mele n-au prea simțit decât usturimi pe la loburi: ba că n-am stat cu zgâtia care mi-o luat locul, ba că n-am făcut nu știu ce treabă, dar azi m-am ușchit iute dacă nu vroiam să o iau peste scăfârlie pentru bucuria asta suspectă.

   Mi-am îmbâcsit în rucsac un cogemite pachet, cu speranța că îmi va  merge să-l umplu când mă întoarc de la școală, dacă nu acum dimineața. La drept vorbind, dimineața niciodată nu prea aveam mare pofte, pentru că ar fi trebui să să mă  împart cu ele cu toți vlăjganii dintr-a patra, care pur și simplu tăbărau peste pradă și o disecau cât ai clipi fără să mai întrebe ce și cum.

  Zânel își amintește că și colegii lui  au avut de  suferit din cauza lor, că ei tăbărăsc peste om ca o haită de câini nărăvași, i-a asociat chiar cu Ciobănescul tușei Marica, de care se  temea cel mai mult, așa că acum are treabă: trebuie să se gândească cum îl va ademeni pe  de Cuțu de partea lui.

    Dar ceva în acestă dimineață îi dădea curaj, o forță stranie îi însoțea elanul pipernicit alte dăți. Azi ceva i s-o întâmplat, nu-i mai era frică. O fi poate din cauza visului pe care l-am avut. Se făcea că mătușa Marica, îmbrăcată în chimonoul ei cu flori și-a deschis larg porțile pentru toți cei care poftesc să guste din cireșul ei, mustos și copt ca macul din răzor, iar minunatul ei dulău juca în jurul ei pe gazda ospitalieră. Își amintește că oamenii treceau fără nici un inters pe lângă îndemnul ei, ba chiar o rugau să-și țină câinele în lesă, ca nu cumva să pațească vreo nevoie și să aibă de pătimit vreun copil nevinovat. Mătușa, în loc să se supere pe ei ca de obicei, le spunea că de azi cățelușul ei năravaș e cel mai bun prieten al omului. Ce-a fost mai departe nu știu, și nici cum avea să evolueze visul ista al meu dacă nu se ivea de după deam zgâtia ceea de lumină, pe care o detest cel mai mult, e o hoață de vise neîmplinite.

   Din cauza acestui vis, merită să mă descotorosesc de cei câțiva tovarăși pentru a face de unul singur inspecția, nu vreau să mă creadă cu capul în nori. Merg, văd cât de adevărată e imaginea din vis și  când nu mai am ce face pe la școală, țup, cu tovarășii mei în cireșul mătușii Marica, care radia de mulțumită ce era în visul meu.

   Ies fluierând din ogradă și-mi îndrept pașii spre școală, așa credeau cei ai casei, doar eu știam că avea pe azi setat o năzdrăvănie de pomină, sper doar să-mi poarte noroc visul și ochii mei albaștrii cu care am de gând s-o cuceresc pe stăpâna cireșelor și să nu pățesc rușinea ca atunci când am venit acasă cu pantalonii de eminent ciuruiți de la dinții ciobănescului. Cu gândul înaripat în dinți mă strecor pe lângă ograda cu cireșe și nu aud decât liniștea dimineții și extazul malițios al graurilor care trăgeau când de o cireașă, când de mai multe, erau puși pe un ospăț de zile mari, când speriat că nu voi reuși să gust în acest an din aceste bunăciuni, am început a căra în ei cu pietre de toate mărimile, în speranță că furia mea le va goni elanul de a mai lua ceva fără voie. Tot atunci m-am pomenit, cât ai clipi din cei doi ochi albaștri, în copacul cu cercei, pe care îi tot defila colega mea de bancă de vreo două zile în coace, că de altfel nu mai ajungeam să gust din cireșe din cauza păsărilor astea ciudate.

 Când m-am văzut în copac și când abia mă gândeam că Dumnezeu mi-o pus mâna în cap, mă pomenest încolțit de hârjoana dulăului devotat, pe semne trezit de duelul meu cu graurii. În acel moment, am uitat că eram la o mână întinsă de visul meu și că ploaia din gură s-a transformat în lacrimi amare. Am început să mă tângui de norocul meu când în pragul casei a apărut salvarea mea. Era tușa Marica, ieșită în curte la rugile mele către Preacurata, nu-mi păsa în acele momente nici de o supărare pe lume- voiam să cobor din copacul groazei și să  le povestesc tuturor ce faptă frumoasă am făcut, alungând graurii care lăsau doar sâmburii în urmă asemeni soldaților picați la datorie și că de fapt eu am salvat cireșele de la lăcomia hultanilor pofticioși.

   - Măi Zânel, tu ești, dragul mătușii, de ce plângi, nu-s bune cireșele în anul ista? Cum ai trecut de câinele ista obraznic?, erau întrebări la care eu răspundeam printre sughițuri.

  Auzind-o pe tușă atât de blândă, am prins curaj și m-am coborât din pom fără să-mi dau seamă că nici n-am reușit să gust din dulceața poamelor de mai. 

  - Mă duceam la școală, tușă, i-am spus printre lacrimi de crocodil, când ți-am văzut copacul asediat de un stol obraznic de grauri care cărăbăneau doar cireșele coapte și de frică că ai putea să nu prinzi nici una până te trezești, am încercat să le alung. Așa am ajuns în copac, doar că din cireșele matale eu nu am gustat, că eu nu sunt cioară hoață, m-am tânguit eu și mai convingător.

   - Bravo, dragul meu, ești de mare laudă. Ai făcut cea mai bună ispravă, ești un adevărat cavaler. Iar acum, hai să te ospăteze mâca, cu cireșe pârjolite cum nu ai mai văzut, iar când te întorci de la școală nu uita să vii să mai alungi necurații iștea nesătululi, că ei precis  vor mai da pe aici.

   - Voi intra neapărat, tușă, trebuie să mă conving că cireșele matale sunt în siguranță. Voi trece neapărat!      

   Cu entuziasmul sătulului și forța învingătorului, mi-am făcut cărare spre școală, unde mă așteptau cu noutăți tovarășii mei de carte, dar și de nebunii.

Din iubire pentru ei

   

         Îmi plec capul în semn de -nchinăciune și respect în fața neamului meu răpus de durerea pierderii unor bunuri indispensabile - viețile celor mai tineri și fără de prihană  feciori și tați, bunei și străbunei, căzuți în pământul maroniu, de la atâta durere, dintre baștina lor și a altor condamnați ca ei. Îi deplâng durerea(neamului) alături de alte sute de mii de mame și tați care n-au mai fost strigați pe nume de când sufletul copiilor lor au fost târșuite de secure păgână sub pământul durerii. Îi strigăm pe nume, pe acești îngeri nemuritori, le invocăm amintirea plină de durerea nedreptății vieții și înălțăm rugi către veșnicie, să le vegheze  somnul ocrotitor de pace. 
     În mai *45, când unii victorioși își strigau fericirea învierii, alții, pe mal de durere, își învocau copiii căzuți de timpuriu. Când încă nu știau nimic despre viața pe care erau datori s-o trăiască, au căzut răpuși de cauza patriotului, mânat în luptă de instinctul infailibil al eroului neștiutor, au luptat fără să ne ceară nouă, urmașilor nepăsători, să le cunoaștem și să le apărăm istoria. Iar noi, ce am făcut? Le-am terfelit-o în ultimul hal, punând la zid, sub semnul mare al incertitudinii jertfa lor. Regret enorm momentul de rătăcire al celor vii, slujitorii ai altor cauze decât cele patriotice, dar nu le condamn minuta de rătăcire numai în speranța că interesul meschin, ce-i ține suspendați de cravata purpurie și panglica sf.Gheorghe, să nu-i afecteze pe eroii noștrii, care au fost  impuși să se gonească după un destin străin, impropriu idealului păcii.
  Azi, când visul libertății e un deziderat al propriului meu destin, știu: bunicul meu, n-a fost în zadar schingiuit de baioneta dușmanului și nici străbunicul meu, pe care nu-l voi cunoaște niciodată la față, n-au alergat să cucerească alte libertăți și victorii, ce li se incriminează astăzi, ci pe cea al cărăr ideal îl slujeau- cel european.
  Indiferent de vântul șturlubatic al conștiinței îngemănate cu inconștiința, eu rămân dator să -mi învăț copiii să prețuiască victoria asupra libertății și drepturilor omului, istoria poporului îndurerat de veacuri, dar și pacea din sufletul ostenit de la atâta lupte ale eroilor noștrii: de ieri și de azi.

Instantanee

 

 Mă prind la gândul că tot ce e etern și sfânt nu piere oricât de înverșunate și pertinente nu ar fi circumstanțele. Tot ce-i valoros se pretează armonios cu sacrul și arhetipalul din care sorbim elixirul vital, dătător de fapte mari. Pentru a ne construi armonios propriul univers, propria ființă, e nevoie de armonie și echitate între cele două, doar descoperind mijlocul de aur, reușim cu adevărat să ne pătrundem de frumusețea veșniciei din care ne-am născut.
    Constat că frumusețea sufletului uman este reflecția spirituală a unui cuget sănătos, care se hrănește din seva unor rădăcini de veacuri, impregnate în adâncimi de izvoare, cu apă limpede și nemuritoare. Ea ne înnobilează până la desăvârșire doar dacă suntem trup din trupul ei, iar  răsuflarea ne este mânată de același zvâcnet de inimă îndrăgostită. Imunitatea ei este testamentul găsit în sfârcurile sănătoase ale unor începuturi, rezistente furtunelor din toate timpurile, și este cheie de boltă pentru paradisul în care convețuiește. Aici, e aproape la fel ca-n nemuritorul vers al lui Mateevici ”ștergeți piatra lucitoare...și-ți vede în revărsare, un potop nou de cuvinte”, doar că aici cuvintele iau locul faptelor care se materializeză, luând forme difuze ce se se vor orânduite cu migală și elocvența că toate în lume pornesc dintr-o revărsare de sentimente care au nevoie doar să fie șlefuite pentru a le descoperi vastitatea și castitatea lor de veacuri.

Au înflorit la noi castanii

 

   Copacul din pragul casei nu mai oftează ca în alte primăveri, nu-și mai strigă supărarea peste tot și nici ursuz nu-și mai clatină pleata zbârlită de vântul primăvăratic, pentru că, în această primăvară, podoba  croșetată în alb nu a mai fost atinsă de gerul nopților cu lună plină așa cum s-a întâmplat în anul trecut, când mugurașii ocrotiți atâta amar de vreme, au fost înghițiți de hapsâna gură a lui moș Ger. De aceea, în ograda cu castani e sărbătoare.

   Străjerii soarelui vor avea grijă ca nici un fir din croșeta migăloasă a castanului să nu cadă, cum s-a mai întâmplat acum multe primăveri, când abia de-și scosese chica la plimbare, după o iarnă hulpavă, a venit o umbră diafană de ger și l-a lăsat pleșuv și gol un ciclu întreg de viață. Nu-i poate ierta nici azi rușinea pe care a tras-o, râdeau de el toate orătăniile din curte, ba chiar și musafirii îi ignorau zbuciumul, râzând pe sub mustăți de supărarea lui.
  Azi stă țanțoș și tare fălos că poate întoarce toate privirile inerte de până acum, că nimeni nu mai râde de supărarea lui, care părea să nu mai ia sfârșit, dar, Doamne, i-a fost auzit plânsul ramurilor și iată-l acum nins cu florile lui preferate, după care sufletului a tânjit multă vreme neconsolat.

  Și-a întins ramurile spre cer ca-ntr-o închinăciune, trimițând semnale de lumină vie din fiecare pistil fertil, încât acolo, în cer, toată marea de nori s-a preschimbat în globulețe vii de nea.

   Aceeași atmosferă feerică stăpânește și curtea în care se înalță ca o torță salvatoare, în toată impozanța ei sacră- castanul. 

  Îmi scald ochii de smarald în pletele lui albe și reușesc să surprind dialogul dintre el și ea, doi îndrăgostiți ce și-au găsit loc sub soarele ce stăpungea cu duioșie copacul falnic. El bărbat, cu domiciliu stabil în partea superioară tot caută în jos privirile ei, care stă timidă și inocentă pitulită la poalele pomului, tot cu viză de reședință pe acelaș metru pătrat.

- Ce miracol că ești! Ce minune că suntem! își strigau dragostea printre celelalte flori, martore și ele la oftatul lor. 

   Am ridicat fruntea spre cetatea din cupola castanului și am constatat cu admirație miracolul pe care ni l-a dăruit natura în acest an, lăsând ca în pomul copilăriei mele să izbucnească fiorul primei iubiri, ca și cum nimic în lumea asta nu a pornit  fără un copac de castan și o băncuță tăcută, ambii martori în nopți de taină și șoapte de dor.

Escapadă

 

    Mi-am început ziua căutându-te peste tot noianul de lume. Te-am căutat chiar și printre stropii dulcegi de ploaie și nu erai, nu erai nici în briza zburătăită de răcoarea de mai, pe care știam că o adori aproape așa cum îți adori pașii ce te-au revărsat peste misterul acestui tărâm, dar nu erai, ai plecat, lăsând doar izul dulceag, și mieros să vorbească despre escapada vieții tale.

     Acum mă reculeg, îmi adun bucățică cu bucățică pentu a-mi recupera întregul pe care credeam că-l dețin până a te întâlni, resușesc să mă reconstitui din imagini fade și cioburi optuze pe care le-ai răvășit peste tot, uitând, în graba oarbă să lași un ochi pentru bună ziua.

    Nu te condamn, ba chiar îți înțeleg recalcitranta decizie de a te pierde în Marele Tot, intuiesc că motivul ce ți-a pus pe goană pașii este unul de extremă, pentru că altfel ai fi încercat să-ți pui pe balanța sufletului tău prioritățile, lăsând un geam deschis destinului pe care zicea-i că-l ții în buzunarul din dreapta mea.

  Dar ai plecat când cerul cu stelele mele ploua, când vântul năvalnic se zbătea ca nebun între două doruri: tu și eu, când imaginea ta se preta  seninului din care îmi beam viața și m-ai lăsat să te caut printre umbrele hilare din trecutul pe care l-am împărțit. E anost de dulce această căutare zadarnică, dar tocmai dulcele insipid, ce-o caracterizează, îmi pune pe aripi forța învingătorului pedant.

Drogul vital

     

    Se lasă privită, adulmecată, savurată, e atât de cocheta și ispititoare în acele momente încât tot ce vrei e să te arunci asupra-i cu toată imaginația minții tale și să o sorbi flămând şi nevinovat. Privind-o, te pătrunzi de vitalitatea licorii cu origini orientale şi conştient că ai descoperit raiul pe pământ, te angrenezi în enigmaticul joc al senzualului  parfum. O laşi să- ți penetreze rațiunea de simptomatic incurabil, vărsându-şi conținutul maroniu printre neuronii tăi în extaz şi dulcele fior e cel mai familiar şi tămăduitor, în acel moment. Eşti conştient că finețea parfumului ei te posedează obsesiv de dulce, făcãndu-te să -ți doreşti ca această dominația ingenuă  să fie fără sfârşit și atunci  o respiri cu toată recalcitranța porilor geloși.

   În acele momente faci legământ cu insistența diavolului, îi declari  iubire veşnică şi aştepți, iar şi iar, o nouă briză să te poarte năvalnic prin pofte despuiate şi deşucheate. Aștepți obsedant de nerăbdător o altă întâlnire, mult mai pasională, cu cea care te-a deposedat de ambiții și principii data trecută. Îi promiți că ai de gând să nu o mai  lași fără atenție și că ochiul tău întărâtat va suprinde toată opulența din mireasma ei balsamică, capabilă să te facă să descoperi prin pori și aburi robustețea ei ciocolatie, și te prinzi la gândul că este bronzul perfect pentru o divă din peninsula Arabica. E tandemul cromatic  perfect: tu - grizonat de la atâta plăcere, ea- în călduri și suavă te dezarmează.
    Ajuns în punctul în care vulcanul erupe, te prinzi că i-ai făcut cea mai longevivă  declarație de dragoste, oferindu-i la pachet, așa cum se cuvine, fidelitate și iubire eternă.
 
   
 

      

Te caut

   Am plecat când nu mai aveam nici o speranță de recuperare, eram incorigibil contaminată de prezența ta, care mă domina şi atunci când respiram, darmite când te aveam alături. Trebuia să scap de această obsesie, din care nu aveam scăpare decât abandonând câmpul de luptă minat cu preconcepții optuze.

Nu regret lipsa sedativului din vene, decât poate că n-am scăpat de el mai devreme. Ştiam că voi reuşi să te elimin cu propriile tale arme-  lipsa respectului care se face vinovat de grota sadică în care-ți duci viața. E o luptă pe care am câştigat-o mult mai repede decât te-ai fi gândit, am luptat cu un om în zodia taurului, dar care nu era deloc un taur - poate un bou nărăvaş ce a îmbrăcat veşmâtul zodiei perfecte atunci când ai dat față în față cu societatea extrovertă. Pe ea ai reuşit s-o cucereşti, pe mine încă urmează, aşa mi-ai spus atunci când nu ne-am mai avut. 

  Nu ştiu ce să-ţi spun, în acest moment, când armata pe care o conduci cu vehemență şi-a lăsat armele în retragere, deşi sunt convinsă că e  o altă strategie a cuceritorului din tine. Atâta ştiu: nu voi mai permite ca miedul linguşitor ce ți se scurge prin vene, să-mi afecteze aripile  pe care le-am ignorat, lăsându-le la latitudinea concepției tale înguste despre lume şi visuri. Mi-am ignorat zbaterile nocturne care mă puneau în fața unor visuri condamnate la moarte înainte de a se fi născut şi te-am urmat cu încredere sadică, gatã oricând să atac dacă mi te-ar fi reprosat cineva. 

Dar azi gata, m-am purificat privind cerul Dumnezeului din mine şi de data asta n-am mai auzit nici un repros, aşa cum s-a întâmplat alte dăți. Din contra, am primit raza curcubeului ca pe-o călăuză de care nu aveam voie să mă desprind. Ne-am strâns într-un oftat, al vulcanului gata să erupă şi ne-am lasat invadate de puterea muntelui şi de viața veşnică a codrului, martor şi el la lungile nopți de căutări istovitoare de sine.

   Azi, fila cu tine, am făcut-o ghem şi am trimis-o vântului să te judece sau, din contra, să-ți facă dreptate, atâta timp cât eu mă complac, privind la imaginea libertății din mine.

Raza din zori

imagine: google.com

   

-  Soarele stă ridicat de zece suliţi peste sat, dar tu încă mai visezi la cai-verzi pe pereţi! Uiţi că azi suntem în mare treabă şi nu ne permitem să trândăvim nici olecuţă, mi-a şoptit totuşi cu un glas familiar, excesiv de blând vocea din spatele îndemnului.

   - Lasă-mă, te rog mamă, să-mi visez ursitul, că cică doar în zori, când ţi-e somnul mai dulce, atunci se arată, mormăi Anicuța.

    Aşa a început una dintre zilele ei de vară. Aşa ar mai fi continuat şi celelalte dacă nu ar fi priceput mămica ei dragă că contractul pe care îl încheiase cu moş Ene nu va fi posibil de reziliat decât atunci când visul se va contura aievea. Ştia, draga de ea, că va ajunge să aibă şi ea copii, preocupări fel de fel şi atunci nici o alianţă din lume nu ar putea să o oprească de la obligaţiile directe. Ştia foarte bine că ele, femeile au în vene atitudine firească faţă de tot ce le rezervă viaţa. 

   În momentele acelea o iubea la nebunie pe femeia aceea  harnică ca un titirez, o adora şi mai mult când ştia cum să aleagă să fie de partea bună a lucrurilor, să găsescă  echilibrul perfect ce le-ar conveni fiecăruia. Avea grijă să se pună în slujba adevărului şi aşa le-a învăţat şi pe fetele ei: să nu se ascundă după jumătăţi de măsură, umbrind bunele intenţii. Dar în dimineaţa aceea de mai, era specială, altfel nu ştiu cum, sticlea chipul ei. Ochii  emanau soare şi căldură,  zâmbetul tot lapte şi miere, iar vocea ei, iute uneori, azi- busuioc de pus la icoane. Tot acest mister, a determinat-o să iasă din mrejele lui moş Ene şi să afle de unde vine acest  curcubeu în plină dimineaţă.

   - De unde vine atâta lumină în casa asta? s-a auzit întrebând ironic. Şi ce-i cu forfota asta dis-de-dimineaţă, parcă n-au cântat cocoşii în prag?
   - Să ştii că nu e nevoie să fii ironică, cu atât mai mult răutăcioasă, drăguţa, că oricum îţi zic, abia de m-am reţinut până te-am văzut trezită, să nu ies în uliţă şi să strig de fericire, a atenționat-o mama.
 Acest răspuns a lăsat-o mască: mămica ei cea stăpână pe sine şi pe situaţie mereu, voia să iasă în stradă să-şi strige bucuria. Asta e ceva nou. Oare ce-o fi exaltat-o până într-atâta? Trebuie să existe o pricină, și-a zis fata.
- I-a priveşte aici, o îndeamnă să ia plicul din mâna ei.
- Ce este aici atât de misterios? spune-mi, se gudura Anicuța/
   Şi tot atunci glasul ei emoţionat a început să înghită, la propriu,  conţinutul din plic. Nerăbdarea de a se deschide era imensă, doar că ea rătăcea deja pe undeva în clipa cât mama îi citea din scrisoare venită în zori. Se vedea plimbându-se, prin marele oraş, la braţ cu entuziasmul său...
Atunci a simţit un impuls colosal:  scrisoarea o anunţa că va ajunge să fie învăţătoare dacă se  prezintă la cursuri, la universitate, din 1 septembrie. Visul ei, dar şi-al maică-sii se va împlini, tocmai primise confirmarea că ele se materializeză dacă nu încetezi să crezi în puterea lor, i-a spus mămica tare fericită, şi ea, de această dată, n-a găsit puterea s-o contrazic, pentru că chiar avea dreptate. 
... misterul acelei dimineţi a purtat-o desculţă şi sprintenă încă multă vreme până a înţeles că soarta omului poate prinde aripi dacă visul şi munca fac front comun cu zorii lui moş Ene.