1 MAI

Ecoul paradei de 1 mai încă îmi răsună în cap asemeni unui gong care cheamă creștinii la slujba mântuirii. Mă las condusă de mână, încă sedată de euforia discursurilor siropoase de la tribuna adunării care au început cu urale asemeni salvelor de pușcă de la parada de  9 mai:

- Trăiască 1 mai! Trăiască oamenii muncii! Trăiască colectivul muncitoresc...!

Oare ce-o fi însemnând toată această agitație, toată acestă  adunare de oameni mari și serioși  la ”pravlenia” satului? De ce toată lumea, într-un cor, aclamă ”Trăiască 1 mai”? De ce e nevoie  să scoți atâta lume în stradă, toată dichisita ca și mine, și să-i pui să cânte și să defileze toți într-un ritm?

- Mămică, de ce nu putem rămâne până la încheierea sărbătorii? De ce nu pot  pune și eu flori la monumentul din centru? De ce  mi-ai pus  în  păr banturile istea frumoase, dacă nu o să mi le vadă nimeni?

  Erau întrebări pe care mai mult le strigam din urma mamei mele care  se agita grăbită înaintea mea.

- Pășește, că-mi dă pâinea din lighean!Ttrebuie să reușesc să fac o mulțime de treburi, dar tu vrei defilare? Am și eu o zi liberă  în care pot să-mi văd de ale gospodăriei, că prea le-am lăsat pe toate de izbeliște din cauza serviciului meu, dar tu vrei s-o pierd pe aici.

- Și cum rămâne cu parada, cu banturile, nu mă lăsam eu? De ce mi le-ai mai pus?

- Hai, gata cu vorbăraia, ne-am arătat, ne-au pus ”prezent” și acum la copt pâinică! E tot ce-am auzit despre paradă în acea zi.

  Am plecat în sughițuri și oftat de la marele carnaval, așa îl vedeam eu: steaguri purpurii, multe steaguri, baloane fel de fel, tovarăși și tovarășe pomăduite ca de carnaval. Nu-mi plăcea atmosfera, dar nici nu pot să zic că-mi displăcea, mai ales că puteam și eu, o dată în plus,  să -mi etalez, în voie, banturile și rochița alb-albastră pe care o îmbrăcasem cu această ocazie. Toți aveam o mină serioasă, mai ales cei de pe scena improvizată, ziceai că urmează să fie puși la zid dacă fugeau de acolo.Nu înțelegeam de ce erau nevoiți bieții oameni să stea în soare, înfofoliți excesiv de elegant și să se prefacă mulțumiți, susținând discursuri înflăcărate despre omul care e slăvit prin muncă. Am reușit să prind din tot potopul de aplauze că omul de la tribună era un mare ”cinovnic”, venit de la raion, de aceea, toți ca unul îl ascultau, poate le va spune de ce anul ista așa de puțin plouă.
   Asta îl interesa pe omul ars de soare, pentru care singura problemă adevărată e răsărita pârjolită pe deal, credeam eu atunci.

  Când s-a lăsat seara peste satul meu, fanfara, în care cântase cândva și fratele meu, nu se mai auze, în schimb ecoul zarvei din centrul satului nu-mi dădea pace. Nu mă lăsa și pace!

- Cum am putut să plec de acolo fără să aflu cei cu acest ”Trăiască 1 mai”? De ce mămica nu se bucura și ea de îndemnul de la tribună?

  Am lăsat-o să se odihnească un pic după ziua grea pe care a avut-o și hai, din nou cu întrebările!

- Mămico, de ce te-a supărat așa te tare parada din centru, de ce n-am mers să ducem flori la monument?
 Atunci chipul mămicăi s-a înseninat și mi-a spus: Pentru mine fiecare zi e un ”întâi mai”, de ce trebuie să mimez o fericire impusă, falsă?

- Ce însemnă o fericire impusă, oamenii ceia toți aclamau degeaba, ei nu se bucurau cu adevărat de sărbătoarea de la ”pravlenie”?

- Să știi, draga mea, că pe noi, oamenii simpli, nimic nu ne mai miră: nici când ne sunt încălcate drepturile, fiind nevoiți să lucrăm 10 ore pe zi, în loc de opt, așa cum spune legea adoptată încă în 1889  și pe care am aplaudat-o azi, și nici când suntem chemați cu turma să ascultăm discursuri lozungare și partiinice, nimic! Totul e politică, iaca ce ți-oi spune, draga mea.  Lozinci de care stau agățate soarta omului simplu, încrezător că viața lui într-un fel sau altul se va schimba...
   Am plecat la somn cu un singur gând: Mâine e un alt 1 mai de care ne vom bucura împreună...