Te-ai întrebat vreodată ce s-ar întâmpla cu tine, dacă nu ai mai avea ochi să privești la toate minunățiile acestei lumi cu tot sufletul, dacă ai fi în imposibilitatea de a îmbrățișa toată frumusețea acestei mirifice grădini, în care se scaldă armonios zilele nostre, ce ai face? Cum ai depăși goliciunea ochilor și al sufletului tău, obișnuit cu toată paleta cromatică a geografiei noastre? La sigur, ai încerca să te debarasezi de umbre pestrițe ce încurcă retina să exploreze farmecul luminii departe de aglomerația unor alternanțe sociale. Te-ai ascunde în umbra norilor răzbunători, în tăcerea nocturnă, fără a ști că intensitatea luminii vine din puterea soarelui și a zilei cu bucurie. Știu că ai ignora razele zburătăite de vânt, pe motiv sunt prea dogorâtoare, prea ți se unduiesc galeș la picioare și ai prefera reticența și obscuritatea unui apus scufundat în tăcere. Anume așa ai încerca să -ți recunoști înfrângerea, ți-ai plânge de milă, ignorând toate lecțiile despre fericire și nefericire, pentru că nefericire mai agasantă decât a ta n-a cunoscut omenirea.
Din fericire acest exercițiu intuitiv este doar o clipă de repaus, o sarcină cu alegere duală, de aceea asemenea popasuri pe acestă insulă trebuie să ne facă mai empatici la durerea aproapelui și mai umani în raport cu ceea ce au de înfruntat semenii noștri în suferință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu