joi, 7 mai 2020

Au înflorit la noi castanii

 
   Copacul din pragul casei nu mai oftează ca în alte primăveri, nu-și mai strigă supărarea peste tot și nici ursuz nu-și mai clatină pleata zbârlită de vântul primăvăratic, pentru că, în această primăvară, podoba  croșetată în alb nu a mai fost atinsă de gerul nopților cu lună plină așa cum s-a întâmplat în anul trecut, când mugurașii ocrotiți atâta amar de vreme, au fost înghițiți de hapsâna gură a lui moș Ger. De aceea, în ograda cu castani e sărbătoare.
   Străjerii soarelui vor avea grijă ca nici un fir din croșeta migăloasă a castanului să nu cadă, cum s-a mai întâmplat acum multe primăveri, când abia de-și scosese chica la plimbare, după o iarnă hulpavă, a venit o umbră diafană de ger și l-a lăsat pleșuv și gol un ciclu întreg de viață. Nu-i poate ierta nici azi rușinea pe care a tras-o, râdeau de el toate orătăniile din curte, ba chiar și musafirii îi ignorau zbuciumul, râzând pe sub mustăți de supărarea lui.
  Azi stă țanțoș și tare fălos că poate întoarce toate privirile inerte de până acum, că nimeni nu mai râde de supărarea lui, care părea să nu mai ia sfârșit, dar, Doamne, i-a fost auzit plânsul ramurilor și iată-l acum nins cu florile lui preferate, după care sufletului a tânjit multă vreme neconsolat.
  Și-a întins ramurile spre cer ca-ntr-o închinăciune, trimițând semnale de lumină vie din fiecare pistil fertil, încât acolo, în cer, toată marea de nori s-a preschimbat în globulețe vii de nea.
   Aceeași atmosferă feerică stăpânește și curtea în care se înalță ca o torță salvatoare, în toată impozanța ei sacră- castanul. 
  Îmi scald ochii de smarald în pletele lui albe și reușesc să surprind dialogul dintre el și ea, doi îndrăgostiți ce și-au găsit loc sub soarele ce stăpungea cu duioșie copacul falnic. El bărbat, cu domiciliu stabil în partea superioară tot caută în jos privirile ei, care stă timidă și inocentă pitulită la poalele pomului, tot cu viză de reședință pe acelaș metru pătrat.
- Ce miracol că ești! Ce minune că suntem! își strigau dragostea printre celelalte flori, martore și ele la oftatul lor. 
   Am ridicat fruntea spre cetatea din cupola castanului și am constatat cu admirație miracolul pe care ni l-a dăruit natura în acest an, lăsând ca în pomul copilăriei mele să izbucnească fiorul primei iubiri, ca și cum nimic în lumea asta nu a pornit  fără un copac de castan și o băncuță tăcută, ambii martori în nopți de taină și șoapte de dor.

2 comentarii:

  1. Frumoasă împletire a limbajului poetic, pictural cu evocarea nostalgico-înălțătoare a fiorului de dragoste! Felicitări, dragă colegă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cât mă bucură și onorează aprecierea dv, draga mea doamnă. Vă mulțumesc enorm pentru atitudinea încurajatoare și binevoitoare.
      P.s: Un an în urmă m-ați provocat să completez un jurnal și de atunci mă tot descopăr. Sper într-o zi să fiu mulțumită.

      Ștergere

Tărâmul minunat

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împ...