Viața sub lupă

Era vara anului 1966, Doamna Bagidson o bătrână trecută ușor de 70 de  ani, își trăia ultimele zile ale vieții dintr-o bucurie mică, firească, care îi mai rămăsese în viață- vizita feciorului mai mic. Acesta muncea în oraș, la câteva mile depărtare, dar o data în săptămâna venea să-și viziteze mama,care se hrănea din aceste scurte  și răzlețe vizite.         Azi era una din acele zile, trebuia să-i vină copilul, avea un motiv serios, era ziua lui. În fiecare an vine să-și sărbătorească ziua de naștere acasă, fiindcă aici îl așteaptă mama sa, în plus, se mai și  odihnește   de gălagia orașului. El este atât de preocupat de cariera sa, încât  la cei 35 de ani ai săi nu are o viață personală. Iată acesta era unicul  motiv  pentru care   mereu se certa cu mama sa. Bătrâna și-ar fi dorit  să-și  țină măcar    un nepoțel în brațe, dar Leo nu se grăbea .

Doamna Bagidson a avut o viață foarte grea, și-a îngropat trei dintre  copii. Pe cel mai mare l-a pierdut la  doar unsprezece ani, iar cel mijlociu și cel mic au murit într-un accident, la vârsta de doar șase și trei  ani. De prea multă durere și supărare s-a stins și soțul, lăsând-o pe ea singură cu durerea.  Din acea zi pe chipul senin și frumos conturat al doamnei Bagidson s-au așezat cutele adânci și tăcerea mortuală. Ea cutreiera demoralizată străzile căutând parcă ceva. Căuta. Atunci cineva o sfătuise să înfieze un copil, care, ca și ea, avea nevoie de o familie. Speranța și lumina  i-au invadat sufletul, dar …dar  îi era frică…se temea, se temea de o nouă durere   pe care n-ar mai suporta-o. Totuși s-a decis…și iată așa la înfiat pe Leo, un copil minunat, un copil care i-a redat viața, cu care avea de gând să-și încheie socotelile. Leo era copilul pe care Doamna Bagidson la crescut cu cea mai mare dragoste. Ia oferit toată atenția aproape posesivă a unei mame. Acum Leo îi raspunde la fel, oferindu-i tot timpul posibil.

       Acea zi, ziua de naștere a lui Leo, a fost un pic altfel decât și-a imaginat-o, doamna Bagidson. Leo avea un comportament mult prea subtil și stângaci. Era mai liniștit, parcă uitase de grijile și problemele afacerii sale, iar la întrebările mamei sale privitor la căsătorire și copii, răspundea printr-un zâmbet calm. Desigur, doamna Bagidson îi pregătise un cadou feciorului său, o pereche de ciorapi împletiți de ea:

- Iarna să-ți faci sanie, iar vara căruța, a zis bătrâna zâmbind usor. El luase ciorapii, îi privi și printr-o mișcare ușoară, dar fermă  își astupă  fața, zicând doar pentru el :

- Nu voi mai avea nevoie de ei…păcat că sunt așa de... altfel…

- Ai zis ceva Leo? întrebă bătrâna un pic contrariată de gestul feciorului său, care primea cu bunăvoință și căldură fiecare umbra de gest a mamei sale.

- Mulțumesc mamă!

- A, cu plăcere, dragule, zise bătrâna în timp ce îi turna ceai fiului său, important e să-ți fie cald. Tu cu lucrul tău nu te mai gândești la sănatate…

 Leo brusc ridică privirea spre mama sa când auzise de sănătate, din fericire pentru el ea  nu observă asta și își continua treburile tot ținându-i morală, că trebuie să aibă grijă de sănătatea sa.

-Știi…mama e acea care te crește nu cea care te naște, a spus Doamna Bagidson cu  glas trist, eu doar simt că ceva s-a întâmplat!?…

- Nu! Ridică vocea, nu s-a întâmplat nimic mamă, scuze, sunt doar un pic obosit din cauza lucrului.

  Ea doar știa, știa că acum nu lucrul și nu rutina orașului e de vină. Ceea ce e foarte straniu, e că Leo a anunțat-o mai apoi pe mama  că va rămâne pentru mai mult timp  în ospeție. A doua zi Leo se sculase din cauza unor zgomote la bucătărie, era mama sa, care-i pregătea micul dejun preferat de el încă în copilărie, bacon cu ochiuri.

-Bună dimineața! o salută Leo încă somnoros.

-Leo!  Strigă fericită  doamna Bagindson, cu jumate de oră în urmă a venit  la tine un domn, îmbrăcat frumos, spunea că e un coleg de-al tău. S-a prezentat Max, Max Greenwood.

-Max? agitat întrebă Leo.

-Da, Max spunea că are ceva urgent să-ți transmită…un plic, nu am vrut să te scol dormeai așa de bine… Plicul e pe masă.

-L-ai deschis?!

-Nu.

Leo în grabă deschise plicul, e ceea ce aștepta să fie:

- E și mai rău…spuse Leo în șoaptă.

- Probleme de  afacere?

- Nu, ceva nesemnificativ.

  Trecuse două zile de când Leo se afla în ospeție, dar mamei sale i se parea  straniu și îl întrebă în una din seri :

- Leo sunt mama ta, ce s-a întimplat? În mine poți avea încredere. În loc de răspuns primi doar tăcerea. Eu doar simt…

- Mamă, a întrerupt-o Leo, am…am…cancer. A durat o pauză de cincisprezece secunde.

- Cum… cum adica ?  întrebă bătrâna tremurând.

- Mai am aproximativ o lună.

   Doamna Bagidson, a doua zi,  se sculase mult mai târziu ca de obicei, din cauza că toată noaptea a plâns. Leo s-a apropiat de ea și i-a spus:

- Am vândut tot ce am avut, banii sunt la tine în noptieră.

- Ai bani? Se agită mama sa, atunci poate poți sa îți faci o intervenție chirurgicală!

-E inutil…

-Speranța moare ultima!

-Nu și în cazul meu, răspunse Leo și puse punct discuției.

   Atmosfera se liniștise și următoarele doua săptămâni  le petrecuseră împreună. Doamna Bagidson a recuoscut că a petrecut aceste paisprezece zile alături de fiul său și era nespus de fericită, dar totuși în orice noapte bătrîna plângea, plângea pentru că se întâmplase cee ce ea dorea cel mai puțin să se întâmple,  fiul său era pe moarte.Trecuseră trei săptămâni și Leo căzuse la pat. A fost dus deodata la spitalul din sat, dar în aceeași zi a fost adus înapoi. Mama sa era alături de el  în tot acest timp, îl ținea de mână și se ruga să fie ea în locul feciorului său. Chinurile și durerile doamnei Bagidson erau mult mai mari ca cele ale lui Leo, fiindcă pe doamna Bagidson o durea sufletul. Ea nu mânca practic nimic și tot timpul era cu fiul său, ținându-l de mână și povestindui năzbâtiile lui din copilărie, grijile pe care le avea ea cu el și cât de mult ar vrea să mai rămână puțin. E dureros sa-ți vezi copii pe patul de moarte și încă mai dureros e atunci când știi că nu mai ai pe nimeni altcineva înafară de ei…

   Două iulie, 1966. Leo a decedat, era o zi frumoasă și soarele puternic trecea printre fereastră și îi lumina chipul deja înălbit al bărbatului. Doamna Bagidson se apropie de el îl săruta pe frunte și își luă rămas bun de la el.

   Sfârșitul lui august. Prin sat mergea vorba ca Doamna Bagidson e pe moarte, dar cui să-i pese de o bătrână chinuită de soartă și trecută prin cel mai dezastruos coșmar al vieții de om. 
    Nu a suferit mult, iar  moartea i-a fost firească, nu ca  cea a feciorilor și a soțului său. Totuși, înainte de moarte, a reușit sa-i spună ceva fetei ce a fost trimisă de la asistența socială, ca să aibă grijă de bătrână în ultimile zile ale vieții sale. Afară ploua și tunetele astupau vocea chinuită a bătrânei, aproape mută,  a spus parcă pentru sine :

- Am avut o viață grea, cu griji, nevoi, dar totuși cel mai mare chin, cea mai mare durere prin care mi-a fost dat să trec a fost moartea copiilor mei! E groaznic  să îți îngropi  propriii copii, a mai murmurat vocea resemnată.

  A fost înmormântată alături de cei patru feciori ai săi,  iar satul  vorbea despre  ea ca despre   o femeie chinuită de soartă, un simbol al puterii, al credinței și o dovadă clară că viața e mult mai mult  decât poate duce un om.

                                                                                                 Cristi, 2016