duminică, 18 februarie 2024

Tărâmul minunat


A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împlinirii și a miracolui că au de toate. Pe acest tărâm mirific magia vieții din belșug se completa firesc cu frumusețea sufletului lor minunat. Toate până într-o zi când pe fermecatul tărâm a venit un vârtej, un nor de praf care a adus urgia supărării, a urii și a trădării și a răspândit-o printre oamenii acestui ținut. Feții-frumoși nu mai erau așa de frumoși, iar fetele-cosânzene erau ursuze și triste mereu, nimic nu mai era în stare să le distreze și să le aducă roșul în obrajii trandafirii. Oamenii, din acel paradis de cândva, priveau unii la alții cu îndoială, fiecare parcă avea de ascuns ceva și acel ceva trebuia păstrat în mare taină. Natura, parcă și ea era mai supărată, se smiorcăia întruna, se fremăta și gemea la fiecare adiere de vânt. Toate aceste schimbări au adus pe tărâmul de basm un zbucium nefiresc, care anunța că pericolul dușman este aproape, hoardele răuvoitoare trebuiesc împiedicate să schimbe legile în ținut. Atunci, dintre toți tinerii chipeși, a răsărit un tânăr voinic, curajos, care s-a oferit să găsească dezlegarea misterului ce a adus pe meleagul lor mărul discordiei. 
- De unde atâta ură între acești oameni care se iubeau și se minunau unii de alții? Ce s-întâmplat, de ce nu mai caută cu bucurie unul la altul? s-a întrebat viteazul salvator în văzul tuturor. Era convins că a trecut pe acolo nu doar un simplu vârtej, ci o forță a răului foarte influentă. Să fie un zmeu căpos, un vultur răpitor, care le-a furat liniștea sau pur și simplu o umbră necurată ce intră în lumea lor când pe plai se lasă noapte. Nu știe ce este, dar, știe sigur că nu mai poate privi cum oamenii frumoși de altă dată se pierd printre propriile supărări, nevoi și uită că sunt frați de același sânge și că pot avea încredere în măreția intențiilor bune. Așa că a pornit în zorii unei zile mari să caute pricina. Și-a început drumul cu un popas la Sfânta Miercure, care îl aștepta în prag, convinsă că tânărul voinic îi va călca bătătura.
- Ce gând te aduce la mine, tinere fecior? Ce supărare te apasă?
- Am venit după binecuvântare, sfântă Miercure. Pământul meu trece printr-o grea încercare, ceva neînțeles și plec în lume să caut dezlegarea.
- Bine faci, voinicule, tu ești cel care va izbăvi lumea de neliniște. Tu vei aduce pacea, așa că te binecuvântez să îndrăznești să spui lumii adevărul oricare va fi el. Aceasta are dreptul să-și cunoască originea neliniștii din ținut și tu ai misiunea să-i convingi că sunt cei mai înstăriți atâta timp cât codru și izvoarele le țin de dor și drag. Iar acum, că te așteaptă timpuri grele, cu  incertitudine, te rog să pui în buzunarul din dreapta, acest fir de busuioc sfințit, iar în mâna stângă să ții acest sceptru fermecat, el te va ajuta în izbânda ta.
- Îți mulțumesc, sfântă Miercure, plec să aduc pacea în ținutul sfințit.
A plecat Bob-Voinic după pace. A mers zi de vară până-n seara, ceva parcă îi spunea că ceea ce caută umblă ca umbra, se pitulește la un pas distanță de el, dar nu s-a prins cu adevărat de adevărul gândurilor sale decât după ce s-a pus la pândă. Trebuia să înțeleagă de ce nu a întâlnit în cale nici un răuvoitor, nici un căpcăun fioros. Unde se ascundeau cu toți. Să se fi speriat de el? Atunci i-a vent în gând să strige: 
Fraților, unde sunteți, de ce nu–mi ieșiți în cale cu pâine și sare cum o făceați altădată? Și atunci s-a auzit un geamăt surd, un scârțâit sacadat:
Suntem aici, îngropați în neadevăr, în mincină, în frici, iar din cauza asta libertatea noastră ar putea fi în pericol. Suntem aici ca s-o apărăm, că de altfel, nu vom mai fi noi, frați cu sânge roman.
Nu vă fie frică, fraților, azi a sosit ziua adevărului. Haideți să ne așezăm la o masă și să ne întărim cetățile, constuind un zid al românimii, unde toți vom fi pe veci frați, frați într-o vrere și un ideal. Credeți că suntem în stare?
Da! au stigat toți într-o voce.
Mesajul înflăcărat a lui Bob-Voinicul i-a înaripat pe oamenii ținutului care au salutat cu salve și flori curajul tânărului de a ieși în față și a-i convinge că adevărata putere este în iubirea lor, în dragostea pentru pământul sfânt în care s-au născut și-n aproapele care plânge ca un frate pe umărul năvălit de supărări. Le-a mai spus voinicul că „Patria este locul în care îți rămân rădăcinile și la care te întorci ori de câte ori încep să te doară” și că o asemenea împărăție se poartă în buzunarul de la piept – inimă.

Împărăția cu minuni


A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împlinirii și a miracolui că au de toate. Pe acest tărâm mirific magia vieții din belșug se completa firesc cu frumusețea sufletului lor minunat. Toate până într-o zi când pe fermecatul tărâm a venit un vârtej, un nor de praf care a adus urgia supărării, a urii și a trădării și a răspândit-o printre oamenii acestui ținut. Feții-frumoși nu mai erau așa de frumoși, iar fetele-cosânzene erau ursuze și triste mereu, nimic nu mai era în stare să le distreze și să le aducă roșul în obrajii trandafirii. Oamenii, din acel paradis de cândva, priveau unii la alții cu îndoială, fiecare parcă avea de ascuns ceva și acel ceva trebuia păstrat în mare taină. Natura, parcă și ea era mai supărată, se smiorcăia întruna, se fremăta și gemea la fiecare adiere de vânt. Toate aceste schimbări au adus pe tărâmul de basm un zbucium nefiresc, care anunța că pericolul dușman este aproape, hoardele răuvoitoare trebuiesc împiedicate să schimbe legile în ținut. Atunci, dintre toți tinerii chipeși, a răsărit un tânăr voinic, curajos, care s-a oferit să găsească dezlegarea misterului ce a adus pe meleagul lor mărul discordiei. 
- De unde atâta ură între acești oameni care se iubeau și se minunau unii de alții? Ce s-întâmplat, de ce nu mai caută cu bucurie unul la altul? s-a întrebat viteazul salvator în văzul tuturor. Era convins că a trecut pe acolo nu doar un simplu vârtej, ci o forță a răului foarte influentă. Să fie un zmeu căpos, un vultur răpitor, care le-a furat liniștea sau pur și simplu o umbră necurată ce intră în lumea lor când pe plai se lasă noapte. Nu știe ce este, dar, știe sigur că nu mai poate privi cum oamenii frumoși de altă dată se pierd printre propriile supărări, nevoi și uită că sunt frați de același sânge și că pot avea încredere în măreția intențiilor bune. Așa că a pornit în zorii unei zile mari să caute pricina. Și-a început drumul cu un popas la Sfânta Miercure, care îl aștepta în prag, convinsă că tânărul voinic îi va călca bătătura.
- Ce gând te aduce la mine, tinere fecior? Ce supărare te apasă?
- Am venit după binecuvântare, sfântă Miercure. Pământul meu trece printr-o grea încercare, ceva neînțeles și plec în lume să caut dezlegarea.
- Bine faci, voinicule, tu ești cel care va izbăvi lumea de neliniște. Tu vei aduce pacea, așa că te binecuvântez să îndrăznești să spui lumii adevărul oricare va fi el. Aceasta are dreptul să-și cunoască originea neliniștii din ținut și tu ai misiunea să-i convingi că sunt cei mai înstăriți atâta timp cât codru și izvoarele le țin de dor și drag. Iar acum, că te așteaptă timpuri grele, cu  incertitudine, te rog să pui în buzunarul din dreapta, acest fir de busuioc sfințit, iar în mâna stângă să ții acest sceptru fermecat, el te va ajuta în izbânda ta.
- Îți mulțumesc, sfântă Miercure, plec să aduc pacea în ținutul sfințit.
A plecat Bob-Voinic după pace. A mers zi de vară până-n seara, ceva parcă îi spunea că ceea ce caută umblă ca umbra, se pitulește la un pas distanță de el, dar nu s-a prins cu adevărat de adevărul gândurilor sale decât după ce s-a pus la pândă. Trebuia să înțeleagă de ce nu a întâlnit în cale nici un răuvoitor, nici un căpcăun fioros. Unde se ascundeau cu toți. Să se fi speriat de el? Atunci i-a vent în gând să strige: 
Fraților, unde sunteți, de ce nu–mi ieșiți în cale cu pâine și sare cum o făceați altădată? Și atunci s-a auzit un geamăt surd, un scârțâit sacadat:
Suntem aici, îngropați în neadevăr, în mincină, în frici, iar din cauza asta libertatea noastră ar putea fi în pericol. Suntem aici ca s-o apărăm, că de altfel, nu vom mai fi noi, frați cu sânge roman.
Nu vă fie frică, fraților, azi a sosit ziua adevărului. Haideți să ne așezăm la o masă și să ne întărim cetățile, constuind un zid al românimii, unde toți vom fi pe veci frați, frați într-o vrere și un ideal. Credeți că suntem în stare?
Da! au stigat toți într-o voce.
Mesajul înflăcărat a lui Bob-Voinicul i-a înaripat pe oamenii ținutului care au salutat cu salve și flori curajul tânărului de a ieși în față și a-i convinge că adevărata putere este în iubirea lor, în dragostea pentru pământul sfânt în care s-au născut și-n aproapele care plânge ca un frate pe umărul năvălit de supărări. Le-a mai spus voinicul că „Patria este locul în care îți rămân rădăcinile și la care te întorci ori de câte ori încep să te doară” și că o asemenea împărăție se poartă în buzunarul de la piept – inimă.
Martie, 2019

vineri, 16 februarie 2024

Părinte este cin' te crește


        Despre El nu am vorbit aproape niciodată. N-am vorbit pentru că copila răsfățată din mine a așteptat să crească. Să conștientizeze că "părinte nu este cel care te naște, ci cel care te crește". Și el m-a crescut. Sunt omul care sunt. 
      El mi-a ținut sora în brațe cu o dragoste imensă de părinte. Și o mai ține și azi la fel de strâns la piept.  
       El mi-a fost scut în fața vărguței cu gâlceavă, ori de câteori simțea că se îndreaptă spre mine.
 El om simplu, tipicul om muncit, a înțeles că-mi place cartea și a făcut tot posibilul ca să ajung la ea.
       El mi-a cărat pe umerii lui firavi cele mai grele genți ale studenției mele. Iar când m-am făcut învățătoare știu că a fost cel mai mândru de pe ulița copilăriei mei. Eram prima învățătoare. 
      Tot El m-a purtat la altar. Toate cu el. Toate cu mămica.
     Mai târziu și-a așteptat nepoții, copiii nostri, exact ca bunelul năzdrăvan din poveste. 
Le-a cântat la chitara improvizată dintr-o mătură până s-au făcut mari. I-a lasat să-l călărească pe rând, toți cei șase nepoți. Pe toți i-a iubit la fel. Pe toți ne iubește și azi. 
Are o inimă atât de bună, că ar încăpea un sat în ea. Știu asta toți cei care i-au fost aproape cu adevărat. 
      Astăzi se bucură când îi trecem pragul și se întristează când "copiii oamenilor vin mai des acasă decât ai lui".
    Acesta e el, tatăl meu. Chiar dacă sunt unica din gura căruia nu a auzit acest cuvânt, știe că  mă gândesc la el ca la cel mai veritabil tată. 
      Azi, de ziua lui, las acest gând aici, ca să îmi amintesc an de an cât de bogați am fost și suntem avându-l în viața noastră și al mămicăi noastre.
Și, da, acum știu. Dacă aș scrie vreodată o carte, locul lui ar fi unul de cinste acolo. Fără îndoială.

La mulți ani, bunele! Să ne prindă cei 101 de ani(așa ai promis) ai tăi pe toți sănătoși și înțelepți!

miercuri, 24 ianuarie 2024

Cartea zilei Alionușka

Citesc "Alionușka" de Lilia Calancea. Recunosc lectura acestei cărți este condiționată și de avalansa de reacții diverse venite din online. Unele destul de obiective, ca însăși povestea din spatele coperților(după mine), iar altele nefondate sau conduse de primul impuls, cum ne e firea.
   Am trăit perioada aceasta de "tranziție": alfabet- limbă, prin prisma copilului care de bine ce reușeste să scrie și să citească, trebuie să o ia de la capăt. Nu vorbim despre evenimentul istoric, de încărcătura patriotică din spatele acestui ideal,  vorbim strict de ce simte un copil când este strămutat din toate încheieturile la început de drum.
   Iar "Alionușka" e cartea care vorbește și-n numele meu. E cartea tuturor generațiilor, cu atât mai mult, dacă ne raportăm la idealul nostru românesc.
   Îmi place cartea, personajul, dar mai ales carisma naratoarei. Și mai am o curiozitate, de abia aștept să aflu cine e Alionușka, de aceea, mă întorc la lectură.
   Seară frumoasa!
   


 
    

vineri, 3 noiembrie 2023

Felicitare



            Violeta mea dragă, e greu să mă raportez la ziua ta fără să simt gerul din calendar și zăpada scârțâindu-mi sub tălpi. Dar am să încerc să evoc despre cum o soră mai mare și una mai mică pot micșora distanțele fără a perturba sentimentele ce le leagă. 
   Tu știi și eu știu că ne avem una pe alta, iar acest fapt e cel mai colosal exemplu de fraternitate.
  Te iubesc fără judecată. Așa cum doar o soră, care a împletit la zulufii aurii, știe să o facă. 
  Te iubesc, la fel cum iubesc duminicile în care ne plimbam de mână dorurile pe ulițile satului, din a căror izvoare ne tragem.
    Te iubesc...
   Te iubesc, așa cum îmi iubesc nepoții( copiii tăi), care au venit ca o confirmare, că ești un cumul de valori. Toate însușite cu responsabilitatea exemplelor din fața ta.
    Pentru toate astea și încă multe pe care ți le-am tot șoptit la ureche, te iubesc.


   N.b: recunosc, ți-am cam "ciufuli" facebookul, cautând prin amintiri, tot ce mi-ar fi scăpat de la atâta zarvă în lume.

   
    
    
    


    

vineri, 4 august 2023

Tu poti!

      Când am crezut că am învățat să zbor, mă pomenesc istovită de exercițiu acesta interminabil. O adevarată povară această tentativă de a zbura fara  aripi. Chiar imposibilă aș zice acum, dupa atâtea încercări. Și totuși optimismul meu vine din curajul de a mă aventura în acest joc de sfidare a destinului. Am zis că pot și aproape că am reușit să mă urnesc de la sol, ba chiar sa iau și puțină altitudine. Dar, într- un moment de nerabdare m-am pomenit dezechilibrat și acum trebuie să o iau de la început. 
- O muncă zadarnică făra voință, mi- am zis și am început să mă reinventez. Să-mi reinventez noi aripi, care să mă facă stăpân din nou peste destinul din mine. 
    

vineri, 30 decembrie 2022

Anule, care-ai trecut...

Anule care- ai trecut...

     

   

  Îmi place să mă gândesc la anul care a trecut cu bucurie, chiar dacă tot ce am trăit n-a fost o constantă emoție pozitivă. Au fost de toate. N-a fost ușor, nu vreau să mint, dar instinctul de supraviețuire mi-a șoptit mereu: hai, tu poți! Și am reușit.
     Am reușit în acest an să mă cunosc mai mult. Să mă privesc în oglindă cu ochi de învingător. Până acum doar am jonglat că aș fi în stare de așa ceva. Astfel, în 2022, am avut treabă cu "descurcatul" ițelor. Poți, când vrei, mi-am spus și am reușit.
     Am reușit să descopăr oameni frumoși, pentru care verbul "a inspira" înseamnă, în toată plinătatea sa: devotament, pasiune și dragoste. 
     Am reușit să-mi înving teama de a fi singura. Ori, singuri suntem mereu, dacă ne pierdem pe noi, mi-am zis? Astfel griul a intrat în garderoba mea pe ușa din față. Eu l-am poftit.
     În acest an, am înțeles că singurătatea poate fi strigăt, dar și tăcere; stihie, dar și pace. Poate fi o clipă de răgaz, o pauză cu tine. O invitație romantică la "masa tăcerii". Dar mai presus de toate, am înțeles că singurătatea e RUGĂCIUNE. Un altar în care sufletul tău e cel mai de preț dar.
   În acest an, am învățat să mă iubesc și să iubesc. Mi-am învățat lecția. 
  Tot în acest an, m-am descotorosit de sechelele trecutului- frica de necunoscut, care- mi sufla în ceafă constant, ca adierea unui blestem. Tu nu poți! Nu vei reuși! Unde te bagi, nu vezi că nu-i de nasul tău? etc.
     Astăzi nu-mi mai este frica de toate astea, pentru că din oglindă zilnic îmi surâde un alt om- EU. 

   #crâmpeiedejurnal

sâmbătă, 24 decembrie 2022

Crăciunul acasă

   

E seara de Ajun. Seara care vestește Nașterea Fiului din Betleem. Copiii, toți laolaltă își fac loc lângă sobă încinsă, în poală mamei, care și- a găsit într- un final astâmpăr.
    E pace în căsuța din vârful dealului. E feerie pe la ferești. Iar cei trei perechi de ochi bulbucați așteaptà însetați povestea Mântuitorului, născut într- o iesle. Mama povestește și lăcrimează, cum Cel venit pe pământ să ne salveze, a fost răstignit chiar de cei pe care îi salvaseră.
   Fiind prea mici, cele trei ghemotoace nu prea înțelegeau rostul vorbelor murmurate cu atâta grijà. Abia, într- un târziu, când au început colindele pe la ferestre, glasul mamei a prins greutate. A început să- l ovaționeze prin colind și cântece de stea pe cel ce urma să se nască.
Apoi, dintr-o  dată, casa și- a deschis perdelele a bucurie, a mister și liniște. Colindele nu mai conteneau. Cetele de tineri și bătrâni au împânzit satul. Toți binedispuși aduceau aceeași veste: "Astăzi s- a născut Hristos". Cei mici, dosiți pe după uși așteptau înțepeniți să se împlinească cele scrise. Dar, cel mai mult, își așteptau rândul la bunătățile pe care mama le scotea din Casa Mare, în această zi sfântă.
    Poveștile cu miez continuau toată noaptea.
    Și, totuși, pe la miez de noapte, când lătratul câinilor din mahala se mai "ostoia", copiii, fermecați de magia ce urma să prindă glas până dimineață, adormeau legănați de "Flori dalbe flori" și străjuiți de "Cei trei Crai de la răsărit", care au pornit în lume să anunțe o mare bucurie. Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos.
   

vineri, 9 decembrie 2022

Recviem pentru iubire

 

Ne-am reîntâlnit dupa două decenii. Eu bărbat în toată firea, cu aer de superioritate, mă uit la femeia din fața mea. Caut adolescenta timidă pe care o cunoscusem cândva. O întrezăresc abia- abia. Îi văd ochii. Sunt ai ei. 
... și totuși, femeia din fața mea e sclipitoare,  mult mai sclipitoare că acum mulți ani, doar că deja ochii ei azurii nu mai au același efect balsamic asupra ființei mele.
      Chiar dacă  căut să mă agăț de frumusețea lor, nu reușesc să mă pierd în ei, cum am crezut că aș fi putut- o face. Îi spus că mi- a fost dor, că m- am gândit toți anii iștea la ea, pentru că am înțeles că asta voia să audă. Doar eu știam adevărul, dar n- avea cum să i- l spun, pentru că astfel aș fi stins într- o clipită lumina din ochii ei mari, care era jar de pus la rană.
     ...  dar îmi pasă de cum mă privește. Îndrăgostită și toată o sclipire. Mi se topește în brațele, care încă păstrează lustrul stratului de gheață în care mi- am ferecat libertatea. E flămândă de iubire, nu știu acum cu exactitate dacă și de mine. Dar aflu mai târziu. Nu e musai acum.
-Ei, cum să- ți spun? E un sentiment plăcut chimia ce ia amploare. Nu neapărat și unduirea trupului. Aici, e neîndemânatică. Neștiutoare. Nu- mi plac astfel de femei.
Cu ea am încercat să- mi calc peste acest principiu. Trupul ei aproape perfect mă dorește cu toată ființa. Chiar  încearcă să mă atragă într- un joc de hazard, dar i-a scăpat un lucru: eu stăpânesc împărăția în care am lăsat- o să intre. Se supără când aude atâta adevăr. Zice că ar fi preferat minciuna. Dar n- am cum, i- o spun pe șleau. Adoarme suparată,  doar până când  trupurile flămânde se întâlnesc în plină noapte. E  nevinovată și inocentă, chiar dacă demult nu mai e o copilă. Iubește. Vrea să trăiască lângă mine acest sentiment. Să mă împlinească. 
     A trebuit, într- un final, să- i spun adevărul. Că n- o iubesc și că nu-i i pot oferi ce- și dorește. Că sufletul meu e prins într- o altă vrajă. Una cu ochi de caramel și privire aristocratică. Iar eu încă ador gustul fin de cramel. 
     A plâns mult. Dar m- a lăsat într- un final să plec fără să- mi asum un rol în viața ei. Cu ochi de rouă, mi-a promis să mă iubească chiar și atunci când nu mă va iubi nimeni și chiar când banii nu vor mai fi o prioritate în viața mea. 
   Ce să zic? Timpul le va așeza pe toate. E sloganul pe care îl urăște cel mai mult. Mi-a  spus într- o zi că e o crimă să ne lăsam sentimentele în voia timpului. O fi, încă nu știu...
   
   




duminică, 4 decembrie 2022

Vibrații

                       imagine: pinterest.com
 
        Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.
   E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.
Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă. 
    Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire. 
    Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a  întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați. 
     Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.
- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...
I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite,  mai plutea peste întuneric.
   E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață. 
       Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?
    Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar. 
     ( Va urma)
   

    


     

sâmbătă, 3 decembrie 2022

La Roma plouă

       
                       imagine: pinterest.com
    
       La Roma plouă...
     Aici, în capitală, plouă de două zile și va mai plouă încă alte două, dacă e să ne luăm după prognoza meteo. Natura se răzvrătește, își linge cutele lăsate de indiferență și neghiobie umană( ea există peste tot). Și-a scos la atac tot arsenalul natural. Ne face din deget. Ba nu, din pumn, poate, poate ne vom solidariza cu ea. Dar nu e despre asta neapărat...
    E despre natura firească a omului, care în asemenea zile, deloc gri, își scoate la plimbare sufletul și-l lăsă în grija ploii, în grija boabelor de rouă, tămâduitoare că un balsam.
    Ca orice îndrăgostit de viață, îmi iau la braț ploaia din geam, cu tot cu fulgere și trăsnete și încep a-mi fredona colindul de "leru-i, Doamne, ler", că doar sufletul asta cere- Sărbătoare. Iar eu de fire sunt o mare de emoție( m-a inspirat priveliștea pe care promit să v-o aduc cât de curând😘), de aceea îl las să- și învețe colindul, dacă asta își dorește. 
     M- am trezit de dimineață cu sentimentul copilului căruia i-au dispărut jucăriile. Nu că aș ține la ele mai mult că la mine, dar atâta timp cât ele îmi țineau de vreme rea, m- am cam pierdut cu firea. Așa sunt eu, mai cu capul în nori de la prea multă ploaie în viața mea. Dar gata cu ploile care aduc furtună, mi-am promis nu o dată:
- Toate ploile din viața mea, le voi colora cu mult curcubeu. De altfel, ce rost mai are curcubeul? 
   Și astăzi, ca și ieri, m- am plimbat la braț cu ea prin amintiri. Ce amintiri!
Glodul până la genunchi, de te pomeneai că trebuie să stai la frământat până îți veneau ajutoare. Așa era ulița copilului ce am fost pe timp fără soare. Aparent neprimitoare. Dar în realitate, era cea mai plină de soare și voie bună. Mai ales când peste larma ei se așternea noaptea. Adolescenți, tineri de toate vârstele își ițeau la portiță dorurile. Unul mai frumos că altul. Și cine nu știe că la țară nopțile țes cele mai de vrajă povești, nu a pătruns cu sufletul în miracolul locului. Nu a fost de al locului.
    Îmi apare în orizontul meu vizual crâmpeie din acel miracol cântat și răscântat de fiecare liră- copilăria. Cea care azi îmi servește de umbrelă pentru amintiri. 
  
   ...dis- de-a dimineață, că un ecou, vorba mamei mele: "Fă, draga mea, rai din ceea ce ai". 
      Asta fac. 

Tărâmul minunat

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împ...