sâmbătă, 3 octombrie 2026

impresii

Intalnirea de aseara, la Palatul Valentino din Roma, cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, a fost de-o eleganță și o alura speciala. Exact cum e și scrisul dânsei. 


Acest dialog cultural, organizat cu ocazia Lunii literaturii la Roma, de Ambasada României în colaborare cu Ambasada Republicii Moldova, a confirmat setea oamenilor de literatura vie, palpabila, care emotioneaza si te revoltat de o potriva. Or, spunea scriitoarea: "AI poate scrie cărți,  dar nu poate reda emotia din spatele unui proces". Cred că literatura buna, onesta, nu va pierde din "teritoriu" atâta timp cât misiunea noastră de părinți,  profesori va ramane aceeasi: sa-i invatam pe copii sa citească. Iar noi, adultii, sa citim de rând cu ei.
Si aici imi revine din memorie tabloul in care eu, mama, puneam mâna pe o carte și imediat intenția mea era sustinută si de alte două perechi de mainuțe cu cartea în mână. 
Exact, astfel se cresc generațiile de intelectuali.

De la eveniment am plecat cu inima plina de satisfactie și cu un autograf prețios.  

Militez pentru ideea ca astfel de evenimente chiar au puterea de a schimba lumea, trebuie doar sa ne dorim sa facem parte din povestea schimbarii.







despre ea

Mamica mea e femeia tipică de la țara, cea care nu se duce la culcare până nu sunt orânduite toate cum vrea ea. Uneori, poate sa nu doarma deloc de grija unei cloște care scoate pui sau de faptul că trebuie să meargă a doua zi la oraș. Cea de a doua îi dă palpitații, frisoane, anxietate. Abia când se vede la destinație răsuflă a ușurare.

De ce povestesc toate astea azi? Pentru că ziua de azi îmi aduce în memorie una dintre cele mai recente iesiri a mamicai " în lume". 

Anul trecut, i-am propus să ne întâlnim la Iași, de ziua ei, mai erau câteva evenimente care se suprapuneau. Și spre mirarea și bucuria noastră mămica a acceptat calatoria cu trenul

 Pentru că îmi amintește de o situație din anul trecut. 

mămica

Mamica mea e femeia tipică de la țara, cea care nu se duce la culcare până nu sunt orânduite toate cum vrea ea. Uneori, poate sa nu doarma deloc de grija unei cloște care scoate pui sau de faptul că trebuie să meargă a doua zi la oraș. Cea de a doua îi dă palpitații, frisoane, anxietate. Abia când se vede la destinație răsuflă a ușurare.

De ce povestesc toate astea azi? Pentru că ziua de azi îmi aduce în memorie una dintre cele mai curajoase iesiri a mamicai " în lume". 

Anul trecut, i-am propus să ne întâlnim la Iași, de ziua ei, mai erau câteva evenimente care se suprapuneau. Și spre mirarea și bucuria noastră mămica a acceptat calatoria cu trenul, ba și pașaport și-a făcut. 
Să-mi zică cineva ca acesta nu-i curaj?

Chiar dacă călătoria, drumul, orasul n-a impresionat-o la fel de mult ca grădinița ei cu flori, noi ne bucurăm că putem crea amintiri împreună.
Că putem să-i dăruim și altfel de trăiri decât cele provocare de "strânsul roadei" sau de "vopsitul ferestrelor". 

...cum vă spuneam mămica mea e femeia tipică de la țară, dar e destul să-i schimbi decorul, contextul și ea devine cochetă și feminină.
Mai jos vă las dovada și prilejul să-i urăm la mulți ani!

La mulți ani, mămica! 
Oare cum să te facem să te gândesti mai mult la tine și mai puțin la ceilalți?

eu

Când am decis să plec, o fostă colegă de facultate, mi-a spus: "să nu îndrăznești să plângi după lingurile și furculițe pe care le-ai lăsat în urmă. Cu timpul, vei conștientiza că nu-ți trebuiesc chiar așa de multe". 
M-a ajutat enorm această formă de abordare a ei despre viata pe care  credeam că reușisem să o construiesc până în acel moment. 
Știa ea ce spune. Trecută printr-o experiență asemănătoare. Tot ea mi-a zis că noi, femeile agresate de partener, avem tendință să ne agățăm de lucrurile pe care le-am adunat în căsnicie, punându-ne propria siguranță pe un plan secund. Avea mare dreptate. Dar am înțeles mult mai târziu ce voia să zică.

La cinci ani distanță, recunosc, am trecut prin diverse stări, emoții, neajunsuri, greutăți. Dar nicioda n-am avut niciodată tendința să mă întorc de unde am plecat. M-am vindecat.

discurs motivațional

Eu sunt o supravetuitoare a violenței domestice, dar mesajul meu de astazi nu va fi despre durerea și nedrepratea acestui flagel, ci, din contra despre purere, solidaritate, renastere. Or, noi, cu dv, pentru asta astazi ne am adunat: sa lansam um mesaj de solidaritate catre toate femeile care traiesc inca in cercul vicios al violenței.
Spuneam ca ma identific cu notiunea de supravetuitoare pentru ca o victima a violenței domestice va purta pe umeri pentru intreaga viata stigmatul umilintei daca nu va fi pregatita sa lupte pentru a supravetui intr-o societate, comunitatea care nu are suficiente resurse ca s-o apere. Nedreptatile intalnite, replicile acide, comunitatea gata să te puna la zid pentru decizia de a pleca dintr-o relatie abuziva, s-ar parea ca ar trebui s-o dezarmeze. Dar imediat intervine simtul de supravetuitor si constientizezi ca ai doua cai: sa supraviețuiești sau sa te intorci de unde ai plecat.

vineri, 18 septembrie 2026

Tot despre violența

​

Violența asupra femeii este o problemă gravă  a societății contemporane.

Dintotdeauna, femeia a fost privită prin prisma stereotipurilor și a glumelor de prost gust care au poziționat-o, de prea multe ori, în ipostaze jignitoare. 
   Astăzi, deși asistăm la o aparentă emancipare a societății și vorbim despre egalitatea în drepturi tot mai mult, declarațiile misogine și atitudinile denaturate la adresa femeilor, continuă să facă parte din cotidian. Însă oare acest gen de atitudine nu este, în sine, o formă clară de violență?

Tot o formă de violența este și discriminarea la care sunt supuse zilnic femeile și nu vorbim doar de cele dintr-un mediu defavorizat. La un moment dat, toate femeile suntem defavorizate, mai ales când suntem lipsite de dreptul de a fi protejate într-un stat în care toți suntem egali sub soare. Dacă e așa, de ce tot mai multe femei astăzi sunt singure în lupta pentru propria siguranță?

Statisticile sunt îngrijorătoare. Zilnic în lume mor peste o sută de femei, ce-i mai grav e că, majoritatea dintre acestea, au fost ucise de mâna partenerului sau a unui membru de familie. Dar câte trăiesc încă mutilate alături de un partener gelos, narcisist, traumatizant? Multe!
Multe trăiesc sub semnul neputinței, dar și mai multe sub semnul incertitudinii și a imposibilității de a distinge cu adevărat ce li se întâmplă. Multe dintre noi încă confundă grija, iubirea cu controlul și îngrădirea dreptului la viață liberă. De aceea, e important să identificăm:

Când începe cu adevărat  VIOLENȚA?

Violența începe atunci când îți spune cum ar trebui să-ți alegi prietenile. El știe mai bine cum trebuie să fie oamenii din jurul tău.

Violența începe când îl deranjează vizita în casa voastră a  membrilor familiei tale, pe motiv că "nu prea mă are la inimă mama ta" . Desigur un motiv manipulator.

 Tot violență e și atunci când el crede că poate să decidă în ce și cum să te îmbraci. Argumentul aici nu mai contează. Tot ce contează e să-i dai dreptate.

Violența e și atunci când îți impune propria părere, lipsindu-te de dreptul la replică. La început pentru că el știe mai bine, iar mai apoi pentru că tu nu prea ești capabilă, prin generație, decât să stai la cratiță și să te ocupi cu "treburi fimeiești".
Deci, violența,  nu începe întotdeauna cu pumnul. Ea începe mult mai devreme și se ascunde în gesturi, priviri, vorbe, pe care uneori le trecem cu vedere.

Astfel, încet și inconștient, te transformi dintr-o persoană liberă, în prizoniera propriului partener. Dintr-o persoană visătoare devii opusul ei, făcând loc în viața ta, tot mai mult anxietății, apatiei și fricii. Atunci constați că violența nu începe cu o lovitură. Începe mult mai devreme, în șoaptă și sub masca „grijii”.

 Ajunsă aici, tu victima ai nevoie de curaj, voință, ajutor ca să poți spune: stop abuzului. Dar cum să o faci și unde să ceri ajutor real, nimeni nu te învață?


De aceea, @liniarosie italia este aici pentru tine, pentru a-ți oferi suport juridic și consiliere psihologică, atât cât să prinzi la curaj și să spui: stop violenței!













  

luni, 25 mai 2026

Acolo unde există empatie, sufletul se simte acasă. 

Acasă s-a simțit si echipa Linia Roșii Italia in compania celor 31 de femei minunate, venite din diferite orașe: Roma, Parma, Modena, Bologna, Brescia, Milano și București. 
Toate unite de aceeași dorință: conexiune, liniște, empatie, curaj și eliberare, într-o drumeție pe care doar inegalabila Ina Birca a putut să o ghideze.

Am pornit încet, dar sigure și determinate să ajungem pe creastă ca împreună, de acolo de sus, de la înălțime să spunem ferm: STOP VIOLENȚA.

Pe măsură ce urcam rucsacul fizic s-a contopit cu rucsacul invizibil al vieții. Astfel, până în vârf de munte fiecare femeia a reușit să conștientizeze că e timpul să se eliberereze de propriile poveri.

 Au făcut-o simbolic, construind un munte al eliberării.

 Drumul în sine a fost despre eliberare!
 Iar conectarea cu natura un lucru iminent.

Am înțeles, că muntele are un mod aparte de a apropia oamenii, iar potecile lui șerpuite și dificile, știu cum să fure din oboseală, din griji, din frici, din greutatea gândurilor și să le risipească în neant. Asta s-a întâmplat.

 Acesta a fost scopul nostru!

Această drumeție a fost mai mult decât un mesaj, mai mult decît o evadare, mai mult decât o dorință: a fost o călătorie de autocunoaștere, de conștientizare că singura forță capabilă să mai salveze lumea este empatia pură, acea empatie care nu are nevoie de cuvinte. 

Rămânem cu emoția, cu vibrația care nu se va mai șterge și cu certitudinea că femeile chiar pot întoarce munții. Nu doar să îi urce, nu doar să îi cucerească, nu doar sa-i coboare, dar să îi mute din loc, prin simpla și uriașa forță atunci cînd se întâlnesc și se unesc.

Și da: unele drumeții nu sunt doar despre munți, dar despre persoanele cu care împarți același traseu.❤️⛰️

Cu mulțumiri, 
Echipa Linia Roșie Italia.

vineri, 22 mai 2026

Va salut. Ma numesc corina, sunt o supravetuitoare a violenței domestice, dar mesajul meu de astazi nu va fi despre durerea și nedrepratea acestui flagel, ci, din contra despre purere, solidaritate, renastere.
 Or, noi, cu dv, pentru asta  ne am adunat astazi: sa lansam um mesaj de solidaritate catre toate femeile care traiesc inca in cercul vicios al violenței.
Spuneam ca ma identific cu notiunea de supravetuitoare pentru ca o victima a violenței domestice va purta pe umeri pentru intreaga viata stigmatul umilintei daca nu va fi pregatita sa lupte pentru a supravetui intr-o societate, comunitatea care nu are suficiente resurse ca s-o apere. Nedreptatile intalnite, replicile acide, comunitatea gata să te puna la zid pentru decizia de a pleca dintr-o relatie abuziva, s-ar parea ca ar trebui s-o dezarmeze. Dar imediat intervine simtul de supravetuitor si constientizezi ca ai doua cai: sa supraviețuiești sau sa te intorci de unde ai plecat.
Eu am ales sa supraviețuiesc, sa renasc. Iar daca aveti astazi, in anturajul dv femei care traiesc in spatele usilor inchise frica, deznadejde, umilinta, va indemn sa le fiti alaturi fara a le judeca, fara a va impune parere, fara a le forta decizia, incurajati le sa vorbească, sa va povesteasca despre cum se simt, pentru ca adevarata vindecare de acolo vine. Din prezenta celor dragi. Curajul vine din sprijin constant.
 Va rog sa nu obositi sa le fiti alaturi. Iar ca efortul nostru sa dea roade sanatoase, avem nevoie de organizatii care sa-si asume sa fie vocea femeilor care inca nu pot sa vorbească. Sa le ofere suport real pentru a supravetui intr o lume in care femeia e privita prin prisma traditionalsmului toxic: "asa a fost mama, a asa a fost bunica si ca ele eu voi fi și eu". 
 Va indemn sa veniti la evenimentele @linia rosie italia, pentru a ne sustine sa continuam lupta pentru drepturile femeii. Impreuna sa spunem Stop violenței! La fel, va indemn sa fiti curajoase, sa impuneti respect pentru propria persoana si da, sa va iubiti mai mult si atunci nimeni nu va ma putea sa va raneasca!

sâmbătă, 16 mai 2026

îndemn la fericire

       Sunt un om cu multiple traume. (Cine nu le are?) Unele vin din frageda-mi pruncie, iar altele le-am adunat pe rând, puțin câte puțin din experiențele proaste pe care le-am avut. Dar asta nu înseamnă că regret că am iubit, că am suferit, că am cunoscut tradarea și consecințele ei. Nu regret nici că am ales prost și de multe ori foarte prost oamenii pe care să-i iubesc. 

Din toate am învățat. Pe toate le-am transformat în lecții pentru mine, nu pentru alții. Astfel am ajuns să înțeleg că viața m-a pus mereu la încercare, dar mi-a oferit mereu piste de zbor, fragile, dar piste. M-a lăsat pe mine să aleg unde și când se va întâmpla aterizarea propriu-zisă. A fost cam  buclucașă cu mine uneori, dar toate au avut un scop: trezirea mea. Dar nu m-a abandonat.

    Nu m-am abandonat nici eu, deși am tras cu mine de pământ poate mai mult decât au făcut-o alții. Mi-am ignorat nevoile din dorința de a fi iubită. Dar n-am fost decât atunci când am înțeles că nu te pot iubi alții până nu o faci tu. Noi atragem exact ceea ce suntem și credem despre noi. Dacă tu crezi că nu meriți să fii fericită, nu vei fi niciodată. Pentru că fericirea e mai mult o stare. O trăire cât o clipă. Dacă ai ratat-o, totul din jurul tău va arăta a neîmplinire. 

Așa am ajuns să înțeleg că nimic nu este mai banal decât dorința de a fi fericit. Toți ne dorim să fim fericiți, dar uităm să fim atunci când se ivește clipa.
Uităm să savurăm din potirul ei când îl avem în față și lăsăm să ne scape printre degete partea prea plină a lui. Fugim. Ne abandonăm, după care regretăm "clipa cea din urmă". 

E aproape firesc să greșim și e omenește să nu le știm pe toate. Dar clipa de răgaz cu tine însuți, ar putea să fie salvarea.

De aceea, haideți să începem a fi fericiți/ fericite de azi. Haideți la o doză de iubire de sine cu gust de cafea sau scorțișoară. Cu gust de "buratino" sau "crem-soda". Dar, haideți de azi să fim fericiți/fericite!
 

Pentru că fericiți putem să fim sau să nu fim. E alegerea noastră a fiecăruia. Putem alege să ne lingem rănile toată viața ori, din contră, să alegem trezirea din întunericul în care ne-am abandonat sufletul sub dominația traumelor noastre. 

E timpul să punem mână pe bagheta magică din noi și să începem edificarea ființei interioare care e demnă de toată fericirea. 

luni, 9 martie 2026

reflectii

Cazul Ludmilei Vartic m-a șocat. M-a destabilizat emoțional. 

Pentru Ludmila, pentru fetele ei, pentru fetele noastre, pentru noi, e necesar să cerem ferm legi care să ne protejeze. Să cerem programe sociale de educare a femeilor, care să le comunice clar unde să apeleze, ce instanță să sesizeze atunci când sunt supuse actelor de violență. 

In prezent, fiecare agresor, are un prieten, un cumetru, o rudă care îl protejează(a se citi "încurajează), asigurându-l că nu e unicul care trăiesc cu astfel de "femei-problemă". Din decență nu voi reproduce exact cum sunt numite femeile care au îndrăznit să se plângă polițistului de sector. Că unele sesizări acolo și se pierd.

Personal, am sesizat organele de drept, de câteva ori. Am depus cerere de divorț cam tot de atâtea ori. Am plecat de sute de ori și am revenit tot de atâtea ori. De ce? E simplu.

Pentru că există presiunea din partea societății care spune clar "femeia trebuie să rabde".

Pentru că tu ca victimă ești șantajabilă, vulnerabilă. "Cui trebuiești, fa, cu doi copii? "
Sau nici o instanță nu va lăsa copiii cu o dementă. Au ei grijă să te transforme. Mecanisme au. Dovadă și cazul Ludmlei.

...și apoi, o femeie care trăiește constant, în spatele ușilor închise un act de abuz, dar alege să tacă, nu mai este credibilă pentru societate atunci când alege să vorbească. 
Societate se divizează în cei care văd în victimă o femeie norocoasă că are așa statul social, dar nu știe să aprecieze. Și cei care o compătimesc. 

Dragă societate, o victimă a violenței domestice, nu vrea să fie compătimită, vrea să fie ajutată. Vrea suport concret. 

Centre care oferă protecție, cazare pe un termen lung. Acces la educație, psiholog, justiție. Cele câteva care oferă un astfel de suport sunt insuficiente și fără prea multe mecanisme. Am apelat. Mai bine n-o făceam.

De aceea, dragă stat, societate, dacă nu vom face nimic acum, riscăm să împingem în prăpastia disperării și alte femei ca Ludmila. Iar despre multe nici nu se va mai vorbi la televizor.

Semnat: o femeie care putea să sfârşească ca Ludmila. Doar micile diferențe au făcut-o să nu ajungă acolo.






vineri, 6 martie 2026


8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a înțeles că dreptul la viață și la propria libertate este fundamental. 

8 martie e despre tine, femeia,  care a prins la curaj și a ieșit din spatelor ușilor închise, strecurandu-se prin gaura cheii. 

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a decis să vorbească public despre violența domestică. E despre femeia ce s-a ridicat împotriva tuturor prejudecăților și regulilor impuse într-o lume a bărbaților.

8 martie e despre tine, e despre mine. E despre noi toate care am prins la voce, la putere.

 E despre noi, femeile, care ne-am trezit "din somnul de moarte" pentru a ne cere drepturile, drepturi fundamentale, drepturi firești.

8 martie e despre femeile care au voce și azi, în numele altor femei. E despre ele care au rămas tot "pe baricade", ca să ne facă vocea auzit.

8 martie e ṣi despre femeile care încă tac. E despre ele,  care încă n-au înțeles că prin această tăcere, condamnă și alte generații la tăcere ṣi frică.

8 martie încă e despre frică. 

Da! în secolul 21 femeiei încă îi mai este frică. Ea trebuie să strige, să ceară, să demonstreze constant că este și ea om.

Da! Femeia este om. Și încă ce Om?!

De aceea, nu ne aduceți flori, bărbaților, pentru că suntem firave și sensibile.

 Aduceți-ne flori, dacă vreți, pentru că ne respectați și pentru că ne iubiți. 

Aduceți-ne flori, pentru că vă inspiram și că împreună putem construi o lume mai bună. 

Nu ne mai aduceți flori pentru că suntem "sexul slab". Am tot demonstrat că nu suntem! 
...Și o vom face cât încă va fi nevoie, pentru că noi suntem FEMEI.

impresii

Intalnirea de aseara, la Palatul Valentino din Roma, cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, a fost de-o eleganță și o alura speciala. Exact cum e ...