A început prin a-mi blama trecutul, prietenii. Toți erau de pe vremea "destrăbălării" mele. De aceea, trebuia să stau departe de tot ce considera el că-i amenință căsnicia. Iar mai apoi a început să-mi îndepărteze familia. Nu suporta să mă vadă prea mult stând la telefon cu ai mei. Nici să-i calce pragul prea mult. Într-un cuvânt, tot ce nu era despre el, era împotriva lui. Ceea ce credeam eu la început că
era dragoste, s-a transformat în cea mai mare greșeală a vieții. Nu a trebuit să aștept prea mult până să-mi dau seama că trebuie sa fug. Și am fugit din acel moment. De el, de mine, de noi, până nu am mai reușit să fug. Am rămas însărcinată. Și astfel m-am agățat de acest copil ca de o ancora salvatoare. Mare greșeală, pentru că la o luna după naștere, m-a batut pentru prima data. Nu eram surprinsă, știam că nu e mult până va recurge la acest gest.
Barbatul din fața mea, tatăl copilului meu, pur și simplu m-a calcat în picioare la propriu. În seara aia am dormit prin vecini, iar asemenea nopți deveniseră o obișnuință.
Mă veți întreba de ce nu am plecat? Am plecat și am revenit, în tot acești ani, de sute de ori. Reveneam pentru că îmi promitea că se va schimba. Reveneam pentru că copiii mici fiind, născusem între timp ṣi al doilea copil, erau atașati mult de loc, de bunici chiar și de el la început. Acum știu că ceea ce făceam nu era decat o reacție firească a victimei fața de agresor. Începusem să-l protejez de gura lumii, învinuindu-mă pe mine ca nu- s destul de bună, destul de gospodină, destul de femeie, destul de mama. Deși, nu era nimic din asta. Eram o femeie respectată, o mamă bună, o nora bună și mai puțin fiică bună. De ce zic asta? Pentru că între timp reușisem să cred ca familia mea nu face destul de multe pentru mine. Că am fost blestemată să duc crucea asta de una singură pentru nu știu ce păcate. Eram într-o luptă continuă cu mine. Voiam să mor. Voiam să-i atrag atenția. Să mă observe. Să înțeleagă câtă suferință îmi provoacă fiecare insultă, care ajunseseră să doara mai mult decât bătăile periodice și care obligatoriu începeau seara. Eram torturați cu crize de nervi, urlete și lovituri surde de pumn.
Coșmarul vieții mele trecea într-o altă fază. Una din care credeam că nu mai ies. Mă uram. Mă blestemam pentru lipsa de curaj. Pentru că mi-am atras copiii într-un joc care nu era al lor. Era al meu și eu trebuia să-i pun capăt.
Ani de zile, nopțile, mi le petreceam făcând scenarii de evadare. Ziua eram soția ideală, iar seara când se așternea mult râvnita pace, eu căutam soluții. În mintea mea era mai simplu să fug din calea violenței, dar când se iveau zorii, femeia curajoasă o lua de la capăt. Până un ziua cand m-au trezit copiii din această beție: "cat se poate, mama, atâta umilință?" Atunci am conștientizat că până în acel moment am jucat un rol. Mă justificam că o fac de dragul lor. Că-i protejez de lumea rea. Când de fapt, eu i-am aruncat și pe ei, în cel mai mare hau, care era casnicia cu tatăl lor. M-am trezit! M-am întors la mine și la copiii mei.
Astfel, am început o viață nouă fără violență, fără plâns în perna. Am lăsat tot ce am agonisit material într-un trecut care m-a umilit, încercând să-mi fure identitatea.Mi-am luat doar curajul ṣi dorința de a începe o viață nouă, înainte de a ma pierde pe mine.
Azi sunt bine. Mulțumită ca le pot dărui copiilor mei toată dragostea mea. Că am reușit să mă salvez la timp. Și să încep a trăi!
Asta e povestea mea de viață, în care se pare ca au încăput toți cei 20 de ani de casnici. La fel de simplu ar putea fi redusă la trei cuvinte.
Strigat. Disperare. Tacere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu