Se lăsase primăvara peste sat, se lăsase și peste geana reavănă a colnicului de unde își trăgea rădăcinile.
Era obosită și chinuită de nesomn când s-a auzit strigată. Cine o fi? Părea un glas cunoscut, dar cui aparținea vocea nu știa și gata? A mai durat un minut până vocea care o chema i-a blocat trecerea.
- Unde te grăbești, fato, de ce nu vrei să-mi vorbești?
- Mai suparat, Dorele, atunci când mi-ai zis să te las în pace. Ți-era rușine cu mine, Dorele, dar acum te înfoi ca un cocoș că nu te mai cunosc. Pleacă în voia ta și lasă-mă și eu să fac la fel.
- De unde ai luat-o Anișoară că mie mi-e rușine cu tine? Cine ți-o făcut inimă rea?
- Vreau să mă lași în pace, pentru că sufletul meu nu-ți mai aparține, cum nu-mi mai aparții nici tu. Ești un vis care s-a spulberat într-un zori, atunci când ai renunțat la mine, fluturându-ți cămașa de cocoș dispuiat. Azi chiar nu-mi mai pasă dacă suferi sau nu.
Asta i-a spus și s-a aplecat peste apa din cișmea care-i găzduia cu sinceritate secretele de fată rănită. Dar nu s-a lasat înduplecată de tânăr nici atunci când acesta a vrut să-i fure o sărutare pe motiv că ar fi ultima. Nu voia Anișoara sub nici un chip să-și arate neputința, deși, de trei luni de când a plecat Dorel, geana ochiului nu i s-a uscat și tot ce voia acum e să-i sară în brațe și să-i spună cât i-a fost de dor. Dar n-a făcut-o! Se simțea rănită, abandonată.
Anișoara era orfană și avea patru frați în grijă, dar nimeni și nimic nu putea s-o sperie, pentru că tot ce voia copila e să le fie o mamă grijulie fraților mai mici. De aceea când a început să-i ațină calea Dorel, s-a speriat pentru frații ei, dar nu putea să-și înterzică iubirea pentru flăcău, care ba-i ieșea în cale când mergea la gârlă să clatească rufele, ba-i ducea cofa cu apă atunci când o întâlnea la fântână, a ajuns chiar să-i caute privirea la fiecare colț de uliță. Baiatul pe dată a înțeles că fetei îi cam ard tălpile dupa el și credea că aceasta îl va aștepta oricum. Dar uite că întâlnindu-l nici nu a dorit să-l privească în ochi, pe el, tânărul dezmierdat de toate fetele.
- Cine se crede ea? și-a spus Dorel. El care a avut toate fetele pe care le-a dorit, acum stă aici și se roagă de ea să-i dea o sărutare.
- Bine! a zis Dorel, eu plec, dar să știi că o fac pentru totdeauna. Ai grijă să nu mă chemi înt-o bună zi, a mai strigat el amenințător. Și a plecat fluierând printre straturile de păpădie ce se aliniau ca un pod de flori sub care urma să treacă convoiul nupțial.
Anișoara și-a tămăduit plânsul cu apă rece din cișmea și s-a grăbit acasă că uite, venea amiaza, iar ea aproape că uitase de grija ei de mamă. S-a blestemat în gând pentru acest fapt și a zbughit-o pe cărărușă la vale unde o așteptau patru guri flămânde.
Întâlnirea cu Dorel i-a cam stricat ziua, și-a zis fata, mereu se întâmplă să dea peste o cumpănă care s-o împedice să înceapă sau să sfârșească ziua fără peripeții. Iată, de exemplu ieri, a trebuit să calce într-un cui ruginit și azi să schiopăteze, ce-i drept l-a pus ea în gaz de avioane, cum a învățat-o baba Serafima, dar o mai doare și azi. Iar azi de nicaieri trebuia să apară și Dorel, despre care auzise că plecase la oraș după "marfă proaspată". Așa se auzea prin sat și a auzit și Anișoara, care se topea în taină de acest dor neîmpărtășit.
Dorul e mare pacoste la casa omului și-a spus Anișoara. Dar cum s-a auzit strigată de surioara ei cea mai mică, a și zbughit-o în casă să vadă ce-i fac și ceilalți frați. Știa fata că cei mici sunt averea ei și nu se știe dacă se va găsi cineva să o ia de nevastă cu patru copii. Colegile ei avem optsprezece ani și deja erau așezate la casa lor, dar ea nici la învățătura nu s-a dus doar din cauza că riscau cu toții să ajungă la orfelinat, după moartea părinților.
Tare și-a mai dorit Anișoara să se facă contabil, să vină în sovhoz și să bată la cifre pentru tot satul, dar soarta i-a dat altceva, luându-i un vis greu de dus. I-a luat visul de a învătă odată cu plecarea mamei, care a murit lăsându-le straine pe lume. Pe tata l-a pierdut când avea 11 ani și de atunci și până acum tot ce a învățat e cum să se descurce într-o lume în care fiecare are nevoile lui. Aceste învățături i-au prins bine cu adevarat după plecarea mamei, care a reușit să-i spună: Anișoara, indiferent de greutăți să nu renunțați una la alta. Asta face de atunci și simte că ar fi făcut-o chiar dacă cuvântul mamei era altul.
Mama Anisoarei a crescut la casa de copii, astfel și tata, de aceea după plecarea lor au rămas singure pe lume cu durerea și neputința. Cui să-i spună că Violetei i-a intrat un spin în talpă și că plângea speriată de se auzea din șosea sau că Maricica este deja fata mare, ieri i-au venit pentru prima dată nevoile celea care spune că o fată este pe cale să devină femeie? De Veruța și Ioana nu zice nimic, ele sunt ajutoarele ei. Anișoara pleacă la piață, la norme, dar pe ele le lasă cu toată gospodăria și să vezi nevoie, ele se descurcă la fel de bine ca ea. Vrea să aiba de toate, ca uite cele doua surioare vor să se facă învățătoare și ea va face tot ce-i stă în puteri ca să le împlinească visul, măcar lor să le fie mai ușor în viață. Și meditând zilnic la grijile și nevoile ce-o leagă de casa părintescă, a înțeles că datoria pe care o are în această viață o face puternică și de neînvins. E sigură, dacă ar fi să-i ceară sorții un destin mai usor, ar face-o pentru surioarele ei mici, care au nevoie de iubire și o viață mai ușoară.
E seară. De pe prispa casei părintești apusul e splendid, fierbe de culoare și se extinde ca o lavă peste satul încă în forfotă. Anicuța mai are încă multă treabă chiar dacă noaptea îi bate la prispă, ea se grăbește să le pună pe toate la punct. Dă o fugă la fântână după o galeată de apă rece că abia spre seară și-a amintit că toată ziua a alergat prin harman, uitând de ea. Nici n-a reușit bine să iasă pe portiță că umbra din fața ei a început să vorbească.
- Bună seara, Anicuța, hai, să te ajut că-i noaptea afară!
- Ptu', mai Scridon, ce m-ai mai speriat! Ce faci aici? De unde te-ai luat, s-a rățoit fata?
- Nu te speria, Anicuță, am venit să-ți vorbesc.
-Despre ce, Scridon, ori crezi că la ora asta nu am alta treabă? Știa fata că băiatul suferă de dorul ei, dar nu i-a spus-o niciodată el, iar ea credea că e foar un zvon. Ș-apoi, chiar dacă era adevarat, n-avea cum să-l ajute că ea era orfană, avea patru surori și încă un harman de prășit, iar Scridon unicul copil la parinți, cu mamă și tată, care voiau să-l facă agronom. Dar eu, ce puteam eu să-i ofer? O casă de copii straini și sărăcia unei curți de la periferie?
- Anicuta, să știi că sunt gata oricând să te ajut la toate treburile și să-mi asum o parte din poverile tale, doar cere-mi.
- Mulțumesc, Scridoane, dar sunt obișnuită să nu mă bizuiesc pe nimeni, și nici să bat cu piciorul în problemele mele, fără să le rezolv. De când a murit mama nimeni nu ne-a trecut pragul să ne întrebe de sănătate, darmite să ne ajute. Așa că-ți mulțumesc, ia mia spus ea.
- Nu, Anicuță, nu mai înțeles, eu vreau să te cer de soție, că de când te știu îmi ești dragă și nu mai vreau să trăiesc nici o zi fără de tine. Și dacă o să-mi permiți o să te port la braț toată viața.
- Nu pot, bade...
- Uita-te în ochii mei, Anuță și hai să facem casă împreună. Îți promit să ne îngrijim ca niște părinți adevărați de surorile tale. Sunt gata să le fiu frate de-ar vrea!
- Ce să-ți spun, Scridoane? am o datorie și-n fața ei sunt neputincioasă, incovertibilă. Nu vreau să te nefericesc.
Cu fruntea urcată la cer, Anuța cerea un sfat de la cei care i-au dat viață. Voia un semn că nu va regreta decizia luată și că Scridon e soarta ei. Dar, în acel moment, din cer a coborât o lumină diafană, asemen unei explozii, scăldându-i trupul de copilă în Iardanul imens. Pe loc a înțels că mama și tata i-a binecuvântat gândul de a-l face pe Scridon părtaș la povestea ei de viață.
