Ani de școală, ani de liceu

                                       
...nu există loc mai sfânt și mai drag decât satul de unde vii,  la fel cum nu există amintiri mai zbuciumate decât cele care-ți amintesc de școala și colegii, cu care te-ai însoțit la drum în anii de
liceu.

    Am revăzut-o azi după lungi căutări. Era ursuză și pământie de supărare. Era indignată că n-a reușit să-și îmbrace hainele de sărbătoare, pentru a mă întâmpina impozantă și plină de sine, așa cum am lăsat-o. I-am văzut tristețe ochilor de sticlă, înrămate în termopan și am înțeles că nici o mare  bogăție nu te poate salva de la o tristețe personală, cum e a ei. Își plângea copiii risipiți prin lume, care odată plecați au uitat să mai revină la stup. Au plecat cu toții să cucerească alte cetăți, mult mai  mărețe și atrăgătoare.
- Da. Dar ar putea să mai dea pe acasă, măcar din când în când? se vaită ea.
- Ce să-i faci, omul e călător, iar călătorului îi șade bine cu drumul, cine nu știe asta? am încercat eu  s-o mângâi.
   O știa prea bine și școala mea, dar nu le putea ierta anii de absență, care i-a brăzdat obrazul, iar aripa stângă i-au frânt-o păgânii, văzând-o fără apărare.
    Și, iată, stă acum țanțoșă, elegantă, cu termopane de import, dar aripa așa și nu i-a mai crescut. Crede, naiva, că dacă printr-o minune, i s-ar întoarce toți copiii din lumea mare, ar prinde din nou la viață. Și poate are dreptate!
Sigur ar reuși să transforme curtea posacă într- un adevărat tărâm de basm, dacă fiecare generație, trecută stingher prin coridoarele ei ar aduce câte un fir de nisip la temelia ei, la sigur ar reuși să-și dureze cea mai trainică aripă. Știe ea prea bine, a auzit de prin vecini, că fiecare al doilea elev, crescut aici, a ridicat în cinstea ei o cetate acolo unde l-o prins vremea și acum e timpul să-i împrumute și ei din vlaga și vigoarea lor, că doar n-or lăsa-o să piară?
       ...și s-au găsit vreo doi să-i plătească tribut, dar ea fiind o cetate, a  rezistat ispitelor  și nu-i pare rău. A reușit să adune, așa cu o aripă frântă, alți temerari ai dorului de carte și nu a stat la mila nimănui chiar dacă a cunoscut vremi triste de la plecarea noastră. Și iat-o acum, cu cele câteva bănci jucăușe în curte, cu zăvoare de import, care se deschid doar la comandă, cu galbenul caiselor în obraji și geamuri fumurii,  fără licărul de odinioară, dar dreaptă.
      E tristă și așa va fi, atâta timp cât călătorul nu va înțelege  că pentru a parcurge distanțe mari, are nevoie de momentul de respiro, pe care, la sigur, îl găsești pe banca din fața școlii.