Aveam coroană-mpărătească:
A mamei mână părintească,
A mamei mână pãrintească".
(G.Vieru)
De când am venit pe lume mi-a fost hărăzit să mă scald în oceanul iubirii de oamenii, să-mi îmblânzesc spiritul, sorbind cu nesaț din seva bucuriii de viață, să împletesc, fără saț, coronițe din lauri, pe care să le pun ulterior cuceritorilor de cetăți, cuceritorilor de suflete, de vieți perene.
Am venit într-o zi de luni, când cocoşul zburătăit de zori, a început a-şi zice cântecul, eram ochioasă şi bucălată asemeni cozonacului de Înviere. Acest lucru mi-a fost confirmat mai târziu când am înțeles că rochița verişoarei mele îmi venea pe-o singură aripă, dar nu m-am întristat, am început a umbla oacheşă şi cochetă după visuri până l-am prins de cingătoare pe cel de care mă ţin şi azi, visul omului îndrăgostit de cuvântul slovei materne.
E visul care mi-a venit ca o arătare în nopțile cu lună plină, mi-a furat nopți şi zile de-a rândul, mi-a vorbit neîncetat şi cu patos despre cum poți prinde la aripi însuflețind arătarea din vis.
Cu lecția învățată şi cu dragostea pentru visul meu, am pornit în lume să cuceresc cetăți - a fost plin cu angoase drumul evoluției mele, am tras de timp ca să mă lase să-mi însuşesc lecția, am urcat, dar am şi coborât, deseori chiar fără să fi urcat, dar zbuciumul din piept mi-a amintit de harul însuflețirii pe care l-am primit la naştere şi am renăscut asemeni Păsării Pheonix din propria-mi cenuşă, dând o şansă prorocirilor de la naştere, dar iluziilor himerice conturate în nopțile nepieritoare de altă dată.
Azi împart şi eu visuri, ajut la însuflețirea lor şi, deseori, mă surprind alergând vrăjită după propria-mi arătare, pusă în palmă, pe cap, pe suflet, în vremea naşterii mele. AZI SUNT PROFESOR.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu