Vrajă

 

pinterest.com

  L-a revăzut aievea. Era aici, lângă ea ca să-i amintească că e vie, că trăiește, că n-a plecat nicăieri tot acest timp.

 Privind spre apus, a înțeles că toate aceste trăiri sunt de fapt reverberațiile unui glas intern, înăbușit de multă vreme într-un vid sardonic. 

 A luat-o de mână și i-a promis să-i arate paradisul de unde nici un ochi neprevăzător n-ar putea să îi pătrundă. Frumos cum era a vrăjit-o.

 Era un Adonis venit parcă să-i aștearnă la picioare nemurirea, cu care ar fi dorit în acel moment să se contopeasc întru păcatul suprem.

 Era exact cum l-a visat: frumos, cu umerii frumoși sculptați, cu pectoralii la vedere de unde putea distinge nemărginirea. A înțeles aceasta imediat ce ochii flămânzi li s-au întâlnit. Și atunci și-au promis ca primul lor vals să fie o unduire de sincope, de la înălțimea cărora să nu coboare nici dacă li s-ar pierde vraja.

 A prins-o în brațe și a ridicat-o până la cer de unde lumea, cu a ei rutină părea o văpaie ce avea să apună imediat ce licărul din ochii lor prindea viață.

    Retrăiește fiece moment, fiece atingere o simte ca pe ultima, dar n-ar renunța nici în ruptul capului chiar dacă ar ști că zorii i-ar aduce mai multă lumină. 

    Iarna aceea i l-a scos în cale. El un june conștient de frumusețea eclantantă. Ea un copil, dar dornică să se facă remarcată. N-avea el ochi pentru fetița ce era, chiar dacă se parea că din când în când ochii lui căutau să scurgă  un strop din fiorul pe care îl bănuia. Îl iubea în taină, ca o adolescentă în căutarea marii iubiri, dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului în acel moment. Știa prea bine că bărbatul visurilor ei ar trebui s-o remarce din o mie de alte fete frumoase. Și a remarcat-o, doar că fiorii fluizi, care îi accelerau prin vene și-au mai temperat din intensitate. Și acum putea privi cu o stapânire de sine excentrică în ochii care altădată și-ar fi dorit să se piardă. Acum e altceva. E un miraj tot ce i se întâmplă doar că e temperat de experiența matură, de multiplele lecții pe care le-a învățat în lipsa lui.

 ...și totuși prezența lui în viața ei, a reîntors-o la viață. I-a confirmat că femeia pe care o lăsat-o la umbra unor visuri puerile, e vie, traieste iminamente într-un suflet reîncarnat. Tânar, mult mai tânăr, în pofida anilor din calendarul batrânului Cronos, care ticăie cu înverșunare tăioasă: Ea trăiește.

  

   

    

   

Fir de nisip

                   imag. facebook.com

   Imaginea dramatică a acestei lumi mici și neputincioase îmi stăruie în minte de ceva vreme. Mă depusoleaza starea lascivă în care se bălăcește, de parcă tot ce i-a rămas mai bun de făcut este să -si lingă ranile proprii adunate de prin praful sticlos al timpului, care i se strecoară printre degetele amorțite de incertitudine. E abatută lumea la care privesc prin sita propriilor griji. E dureros de încercată și de aici și neputința de a ni se adresa după ajutor. E convinsă că am putea să-i condamnăm lipsa de tact și de asta tace. Știe prea bine din ce suntem facuți noi, oamenii. Că suntem gata oricând să sărim la beregata celui care ne-ar invada convingerile fie cât de frivole. 

      Chiar, nu de mult, a avut un incident aparent nevinovat cu un individ a cărui reacție a lăsat-o cu un gust amar. Acesta voia să treacă peste apa învolburată a râului cele două vieți pe care le avea în grijă, ignorând un posibil accident. Evident că i-a sarit în ajutor, semnalându-i despre pericol. 

    - Si ce credeti că a făcut? Da. A mers până in adâncuri de unde nu s-au mai întors decât într-o primăvară când apele s-au tras. Atunci a înțeles că oamenii pe care-i găzduiește, reprezintă chiar pentru sine cel mai mare pericol. Își fac rău premeditat. Se încăpăținează să se joace de-a viața, uitând că sunt asemeni firului de nisip în clepsidra timpului. Sunt mici firâmițe de vieți și se ignoră până la păcatul suprem. Uită că iubirea le conferă liniste, confort, pasiune pentru sine și ceilalți. Ignoră cele sfinte și aleg să se bălăcească în propria goliciune, de unde ies și mai săraci, și mai neînsemnați.

    Această lume, în pofidă a toate relele ce i le face omul, încă îl iubeste. Încă mai continuă să creadă că colacul salvator pe care i-l întinde va aduce veșnica pace printre trecătorii acestui paradis. Paradis care, în caz contrar, îi va abandona la cumpana dintre cele două tărâmuri, lăsându-i să aleagă o fericirea naivă sau un desfrâu bonom.

Revoltă

   

     Trăia în gând cu imaginea copilului care știe ce înseamnă să-și vadă părinții nefericiți. E dureros de chinuitor să știe că zâmbetul lui depinde în mare de starea guvernată de adulții din casă.

    A fost un copil fericit până la vârsta de 10 ani, atunci când peste imaginea prielnică a familiei sale s-a pus umbra dezolantă a "perestroicăi", care a suprimat potențialul a mii de intelectuali, oameni cu ambiții sau pur și simplu oameni simpli, lăsându-i să-și ia viața de la capat. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin, iar alții și mai puțin.

     Din cea de-a treia categorie făceau parte și a-i lui, oameni cu carte, principii, rămași peste noapte cu sentimentul că toate ar fi putut fi altfel dacă erau mai loiali ideologiei de partid. Nu știu dacă ar fi putut sta în calea unei asemenea masinării, dar cert era că Dima trăia cele mai deprimante zile din viața sa. După cum era să afle mai târziu, nu erau doar unicile. Pentru că, rămas fără postul de redactor al revistei "Viața culturală", tatăl său, om văzut în tot orașul, ajunge să nu-i mai piese de ce vor spune oamenii despre el și cade în patima unei beții din care avea să se trezească doar din când în când ca să -și vadă propria înfrângere și să se retragă iar în compania lui Bahus, unde, zicea el, că e cel mai fericit. Nimeni nu-l obligă să fie altfel decât și-ar dori să fie. Iar biata mamă nu mai contenea să lupte, ca să facă față grijilor care veneau tăvălug în casa lor. Se angajase bibliotecară, la biblioteca din cartier, după ce a fost eliberată din funcția, de la catedră pe motiv că nu poate un om lipsit de principii morale, cum zicea Consiliul Universității, să se afle în fruntea unor tineri emancipați, cum sunt copiii "perestroicăi". 

    Dar bine că i s-a oferit și acest post, că altfel ce făcea cât soțul său se războia cu toată lumea, zicea mama lui Dima, Anstasia Antonovna. Femeie buna și caldă ca o zi de vară.

    De când au venit vremurile "bune" în viața ei nu a mai cunoscut liniște, rar găsea timp să-și tragă sufletul măcar și un minut. Mereu era pe drumuri. Dacă nu era la bibliotecă, unde lucra majoritatea timpului, era în rând la magazin, pentru a prinde ceva pâine albă și lapte. De mai multe nu-i prea ajungea, mai ales de când a început să ducă tot greul casei. Mai exact de când cel care era sprijinul și echilibrul ei a ales să bată în retragere.

  Așa a ajuns Dima să se alinieze unei grupări revoluționare împortiva partidului de la conducere, din cauza căruia liniștea cuibului lor a fost destabilizată. Era tânăr, îi fierbea sângele în vene și mai ales era  dornic să facă dreptate. Uite că așa ia naștere revolta lui față de cei care l-au lipsit de tată și mamă, doi oameni fericiți, credincioși cauzei căreia slujeau de ani de zile. S-a pornit cu înverșunarea tânărului care putea să schimbe cursul unor timpuri perimate deja. Asfel credea când a fost pentru prima dată arestat, la 17ani. Își amintește și acum bătăile și chinurile la care a fost supus alături de camarazii lui. Dar n-a cedat. Din contra, a pornit și mai avan să organize ședințe clandestine, unde tinerii ca el, aveau să schimbe cursul istoriei. Într-o zi ieșeu în stradă un grup răzleț de oameni cu plancarde antisistem, ca data următoare să li se alăture și alții oameni convinși că anume așa arată tinerii „perestroicăi” și nu cum voia să le inoculeze forța politică, care își slăbea tot mai mult zidurile. Până când într-o bună zi a picat ca toate sloganele lor de propagandă. 

    A fost o cauză deloc ușoară, dar spiritul acerb al unei mâini de oameni curajoși a fost de ajuns ca să pornească o revoltă în masă. Erau covinși că spiritul public e fapta puținilor oameni. Astfel, au reușit, într-un final să pericliteze imagina unei mașinării care avea să rămână istorie mai târziu.

 Fiind copilul unui sistem expirat, depășit de propriile inacțiuni, trebuia și se credea obligat să -l ajute să se ridice până la conștientizarea că viitorul le aparține lor, oameni simpli, dar onești, cultivați și înverșunați pentru adevăr. Credea cu toată tăria în cele auzite acasă: Adevărul e arma celor puternici. De aici și lupta continuă pe care o duce de ani, inclusiv cu sine.

     

   

Bărbatul căruia i-a fost frică să mă iubească

    L-am cunoscut într-o toamnă cu must și nunți alese. O toamnă în care "căpsuna" clocotea de dorul vorniceilor călari pe cai roibi, trimiși pentru a salva de boala Zburatorului fete mari, pirpilite de dor.

    Atunci mi-a fost dat și mie să-l întâlnesc. Era tăcut, deși mai târziu am înțeles că acea tăcere n-avea nimic cu omul timid pe care l-am descoperit în larma uliței scăldate în colbul toamnei. Din contra, acesta ascundea dupa propriul paravan dureri, multe dureri cronice, care între timp au luat forma unor grele mucenicii: complexe, frici, teama de eșec, de trădare. Pesemne simțea că povara acestor sechele va lua în greutate pe măsură ce va aduna ani, de aceea un pic mai târziu  avea să-mi tatuieze sub piele, în pori, în umbră chiar și mie frici, ură și anxietatea unei căsnicii predestinată să fie ratată.

Așa a început nebunia unei căsnicii scăldate în lacrimi și blesteme. În iluzii și deziluzii, în scopuri și-n speranțe, care nu foarte târziu erau să transforme nebunia unui fior într-un crater imens de unde erai sigur că fără o forță viabilă n-ai cum să scapi.

    Azi, după ani distanță, mă întreb: O fi fost iubire, miraj sau pur și simplu nevoia de a avea un umar pe care să-ți pui visurile și din ele să nască viață? Nu stiu nici dupa două decenii dacă barbatul pe care "l-am ales" și nicidecum "m-a ales", i-a fost frică să mă iubească ori i-a fost frică să fie iubit? De una sunt sigură, bărbatul din viața mea n-a avut grijă decât să intre în viața mea, luându-și cu mare discernământ bocancii "Tighina" grei, mizerabili cu care mi-a strivit tot ce însemna "vis de iubire", "rochie de mireasă", "Da-ul” semeț spus în cap de altar, "casă și copii"-tot. Mi-a pângărit sufletul cu ditamai bocancii deși soldat n-a fost și nu va fi vreodată. Nu va fi nici fericit până nu va înțelege că desculț îi va fi mai ușor să-și cunoască sufletul, să și-l asculte, care uneori prin negura bețiii îi trezește instincte umane, dar ignorate la nesfârșit pier ca steluțele în zori.

    Bărbatul pe care "l-am ales" să mă iubească a uitat că iubirea te dezleagă de complexul inferiorității, lăsându-te pur în fața unui Dumnezeu pe care ai promis să-l slujești.

Eu n-am reușit să patrund în lumea lui de gheață, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu Crăiasa Zăpezilor. N-am reusit, dar nici nu mai contează. De un lucru sunt convinsă că bărbatul căruia i-am dăruit două vieți pentru a cunoaște veșnicia, i-a fost frică să mă iubească.

    Azi nu regret aceste două vieți, care puteau fi trei, regret doar că în acești douăzeci de ani m-am aruncat necunten, fără să mă asigur, într-o iluzie cu chip de om al cărui fiu îi va cauta toată viața scuze, pentru a-și obloji rănile lăsate de lacrimile mamei. Lacrimi doinite, stropite de umilința trădării. Un om al cărui fiică își va desena fricile de sub plapumă în toate poeziile vieții. Un tată pe care nu și l-a ales, că părinții nu se aleg. Ironic, nu? Dar un tată ce-și biciuiește mama pentru că "l-a ales" să-i dăruiască prin ei nemurirea.

    Acestui tată i-a fost frică să iubească, pur și simplu să iubească o femeie care poate înflori constant dacă există lângă ea LUMINĂ.

    N-a existat lumină nici chiar în ziua când Dumnezeu a poruncit să se facă lumină, nici chiar atunci. A existat doar bărbatul care n-a știut să se iubească nici măcar pe sine. 

De vină o fi fost destinul urzit la naștere sau femeia "frumoasă" pe care s-a temut s-o iubească?

 

Zilele ei

                         facebook.com

    De pe pridvorul cu țolice în dungi mă privesc doi ochi încărunțiți de așteptare- mama. I se citește pe chip vinovăția, că uite de dragul ei copii și-au lăsat traiul fără nevoi și au venit să-i privegheze ultimele zile din primăvara asta. E timidă ca un copil atunci când o rogi să se bucure de darurile pe care i le-au adus cei doi copii. A uitat cum se mai face. Prea a fost privată de asemenea mici bucurii și acum uite că copiii nu-i înțeleg gestul.

- De ce nu te bucuri mama, doar ți-ai dorit toată viața un samovar? Acum e al tău. Vreau să-mi spui că-ți pare bine, că ți s-a îndeplinit visul.

   Mama, cu ochii pironiți în tivul bondiței, se bucură in felul ei, dar fiii nu-i pot citi acest sentiment, sunt prea absorbiți de propriul orgoliu. 

- Eram tânără, iute ca un titirez și credeam că un samovar mă va opri din când în când din alergat. Eram naivă. Așa mi se părea mie atunci, dar cu anii m-am convins că nimic nu-ți stă în cale atunci când ai puteri, și nimic nu te fericește mai mult decât propriii copii. Prea mult am așteptat ca să beau ceaiul acesta poate. O viață de om. Acum vreau doar să vă știu pe lângă mine și toate poftele pe lume îmi sunt îndeplinite. 

     Asta le-a spus ea copiilor, oameni mari care purtați de valul zborului au uitat că într-un cătun uitat de lume asteaptă o mamă și ea uitată asemeni candelei ce-o veghează zi și noapte ca nu cumva peste ochii ei să se lase întunericul înaintea zorilor. 

     E mărunțică și cuminte această făptură, pe chipul căreia se ascunde tacit resemnarea. Așa i-a fost scris să-și petreacă în lume doi fii frumoși, azi oameni mari de care e tare mândră. Știe, cum îi stă bine unei măicuțe, că copiii nu mai sunt copii dacă au propiile griji. Proprii copii. Știe să se facă neobservată pentru a nu le împovăra și mai mult traiul.

     Măicuța luminată de candoarea bisericii din care s-a înnălțat își trăiește cu smerenie poate ultima primăvară.