Copilăria mea

      Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

    Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și viorele nu a fost decât un pas.

   

 

   

Învăț să fiu!

       Mă complac în rolul de martiră a propriei mele vieți: mă biciuiesc pentru fiecare gest stângaci care a fost, dar  ar fi putut să nu fie; lupt pentru confortul unui suflet mai puțin condamnat de stângăciile lumești, dar nu-mi reușește decât să constat că bolovanul lui Sisif prinde și mai multă greutate când dau să-l ridic în spate. Reușesc într-un final să-l aburc pe umerii speranței, dar puterea ei este estompată de neputința gândului amputat frecvent de dogmele și stereotipurile din lumea în care trăiesc. Și iar încerc, poate mă câștig din nou, așa ca altădată.  Și, da, am reușit să închei lupta cu mine, am îngropat securea războiului când am înțeles că tot ce vreau în viața mea e să fiu! Și am ajuns să fiu zbor de rândunici, pentru că asta mi-am dorit. Am reușit să prind curcubeul în palmă, pentru că de el depindea visul meu...

   ...dar n-a fost dintotdeauna așa.  

  Până acum credeam că e duhovnicește să -ți trăiești viața într-un continuu păcat, mereu în conflict cu tine, lipsit de măduvă și coloană verticală, să fii unealtă de săvârșirea păcatului suprem, dar gata, de azi: am învățat să fiu! Nu-mi mai dau o altă șansă dacă nu reușesc să mă iubesc așa cum sunt, așa cum mi-a fost prorocit. De azi, nu mai sunt pe baricade cu propriul destin, ci, din contra, voi lupta cot la cot pentru echilibru armonios din mine. 

    Am învățat să fiu. N-am fost mereu fermă și feroce, pentru că dezechilibru provocat de sunt și voi fi mă dezarmau și mai mult de mine, lăsându-mă despuiată în fața grea a adevărului. Dar acum sunt bine, cred că omul din mine îi va cere socoteală vieții pentru ceea ce am fost și n-am putut să fiu. 

     Azi admir cu ochii deschiși spre lume tot răsăritul din viața mea și mă minunez că ”pitorescul” ei hilar nu mă mai înspăimântă, nu mă mai întoarnă în miasma degradării din povestea în care am ales să învăț să fiu, nu mai stăpânește cetatea din mine, de aceea pericolul unui asediu îl voi risipi cu armura cea mai carismatică și longevivă-zâmbetul. 

Pași în noapte

       
   

          Cobor la prima stație fără să mă gândesc prea mult. E mare forfota aici unde am coborât, dar asta nu mă deranjează nicidecum. O iau pe cărărușa bătătorită de aglomerația de pași  și mă pomenesc înghițită de întunericul ei ca de un balaur cu șapte capete năstrușnice. Toate aleargă în fața mea și mă îndeamnă să le țin tovărășie în jocul lor de fiară. Încerc să evit căpcăunul ce se zbenguie în noapte cu frica mea și reușesc să o iau pe cărări dosite, poate-poate îmi surâde evadarea din gheara fioroasă a balaurului de noapte. Recunosc, sunt cuprinsă de groaza nămilei, dar nu-i arăt, că s-ar putea să se țină de mine în permanență, iar această probabilitate este mai periculoasă decât toate luate la un loc, de aceea îmi iau în  pumn instinctul de autoapărare și mă grăbesc să ies din întuneric, redirecționată de oază luminoasă ce se ivește la orizont. Acolo, știu exact, mă așteaptă și, de astă dată, liniștea și sublimul după care gonim toți: care la galop, care la pași mărunți, dar toți într-un final vream să ajungem acolo; să punem capul doldora de griji pe punctul nostru de sprijin- familia noastră.

    Parcurgând noaptea dosită a ulicioarei ajung să constat că singura stăpână peste întuneric sunt eu, alți pași care să mă urmeze nu există, și totuși valul de tăcere este impresionat pentru că aduce cu sine niște voci din depărtările seculare ale umbrelor nocturne ce s-au perindat pe aici în alte vieți. E imensă forța lor, e adevărată sursă balsamică pentru toți cei interesați de istoria impregnată în fiecare piatră de zid care veghează tăcerea de mormânt a drumului. Mă complac în onoarea și norocul pe care îl am: de a-mi purta pașii pe aleea cu imprimeurile istoriei și mă pomenesc dintr-odată zburdând ca o copilă zănatică ce nu cunoaște teama de a fi descoperită sărind într-un picior sau și mai bine, îmblânzind feroce un băț pe post de  cal. E senzația firească, familiară pe care o trăiesc ori de câte ori pașii nopții mă poartă prin locurile copilăriei mele nevinovată și primordială.

Viața-n izolare

   

      Te-ai întrebat vreodată cum e să fii privat de dreptul de a zâmbi, de a iubi și de a te plimba fără restricții sub bolta vastă a zilei? 

    Cu ziguranță, azi, mai mult ca oricând, ai răspuns la această întrebare, pentru că ai simțit ca nimeni altul cum e să stai în izolare fără râsul dezinvolt al prietenilor, fără îmbrățișările tandre ale vieții de dinainte, dar și fără libertatea zborului din colivia sinelui. La sigur, ai cunoscut deznădejdea apropiaților din celălalt capăt al lumii, simțindu-te neputincioasă și inutilă. Ai tresărit în noapte la sunetul strident al telefonului, de teama veștilor ce te țin captivă sub masca grea a neliniștii  și n-ai știut: să plângi sau să râzi la insistențele lui.

    Ai surprins sau nu ai mai surprins zborul de cocori, așa cum se întâmpla până acum? Cu certitudine, știu că n-ai reușit să le dai o întâlnire pe zoom, pe messenger, instagram, că ele, păsări călătoare, n-au nevoie de eter ca să exploreze zările virtuale la care noi doar putem visa. Ei au infinitatea lumii pe aripi, pe când noi ne-am lipsit de ele odată ce am îmbrăcat masca supărării și a fricii. Am închis obloanele casei, lăsând la vedere totuși stigmatul unei lumi neputincioase și anxioase. Toți și-au construit paravane din propriile angoase, crezând, în disperare, că au găsit poțiunea vindecătoare, iar iminența contaminării îi va ocoli.

     Dacă stau și mă gândesc viața-n izolare nu este cea mai rea formă de exprimare a regretelor și neîmplinirilor, ci din contra, e un exercițiu viabil de a ne măsura propriul sistem de valori, trecându-le printr-o filieră a potențialului nostru psihologic. E obsedantă starea de dezagregare în care ne-am antrenat potențialul analitic, dar e o opțiune fiabilă pe timp de criză, și ne-ar  ajuta  să găsim mult mai ușor echilibrul emoțional care ne-ar scoate din  sumbrul cotidianului.

    Vreau să cred că capacitatea emoțională îmi va permite să rezist tuturor frustrărilor, temerilor care mă inundă în acestă perioadă debusolantă și că într-o bună zi toate umbrele tristeții se vor risipi asemeni valului luat de vânt. Sper doar că până atunci să rămân integră și cu suficient discernământ sufletesc ca să mă bucur cu toată ființa de miracolul traiului pe PĂMÂNT.

Când înforesc caișii

    Era odată o Primăvară...
    Am ieșit în curte îmbiată de mireasma țipătoarea a caisului, care ne pregătise un spectacol feieric. Lampioane luminoase, stăteau  agățate timid de fiecare crenguță împletite cu  croșeta   migăloasă şi  dibace a unui artist pasionat, iar  creştetul le era inundat de o ploaie torențială de alb, trimisă ca o  binecuvântare în primăvara unui aprilie ce ne privea mohorât.
  Am îmbrățișat cu toată ființa miracolul căzut peste ogradă ca un semn divin și m-am prins în mirajul parfumat, uitând de tot ce este lumesc. Vraja ce mi-a învăluit corpul venea din tărâmul de poveste pe care mi l-am imaginat copil încă fiind, zburdând feciorelnic peste livada plină de beculețe arginții în căutarea sublimului din care se trag. Căutam să mă pătrund de vraja botezului ce-mi era sortit, adulmecând cu tot cerul ființei mele mireasma dătătoare de viață și dintr-odată un înger cu flori de cais pe cap mi-a întins o mâna catifelată  și m-a trecut hotarul  unui ținut invadat de miroznele vii ale copilăriei. Bezele de toate culorile își desfăceau brațele mânate de briza caldă a zefirului; florile de lămâiță curgeau drăgostos în pletele anotimpului ce le-au dat viață, iar adierea de cais era stăpână peste zarea îmbrăcată în  candoarea albului vrăjit, îmbiindu-mă să ascult sonata unei lumi de rai. Amețită de la atâta bine, am alunecat într-un univers paralel în care chipul meu a luat forma unui copac de cais, privindu-mă în oglinda timpului m-am speriat, și, deodată,  mi-am dorit să revin pentru că prea searbătă mi se arăta viața unui pom - un ciclu interminabil de vieți în care nu prea reușești decât să înflorești la nesfârșit, cunoscând moartea plicticoasă la aceeași distanță de timp, pe când eu puteam să cunosc nemurirea doar adulmecându-i mirodeniile înflorite și coapte ce-mi străjuiau ograda mai multe primăveri
   Așa că am revenit, îmbrățișânu-i coroana maiestuoasă din care aveam să ne înfruptăm ochii o viață..
 

Dor de veșnicie

- Unde crezi că te-ai ascuns?
- Pe  raza din ochii tăi sfioși...
- Chiar crezi că poți rămâne acolo o veșnicie?
- O veșnicie nu... dar,  viața veșnică din ochii tăi, mă tentează.

   Astfel vedeau veșnicia cei patru ochi, trimițând unul altuia, semnale de iubire eternă.
   Erau convinși că iubirea din ochii lor e suficientă ca să orbească apusul ce aduce în viețile lor noaptea neagră a tăcerii. Se îngrijeau de izbucnirile inimii, pentru că erau convinși că puterea ei este imprevizibilă și imensă, nu aveau nevoie de alte confirmări decât de zorii unei zile cu soare, care pot aduce în viața unui om atâta lumină, încât tot ce-ți dorești e să te conectezi la eternitatea ei.
Au îceput să- și plimbe iubirea pe sub ochii migdalați ai nopții, descoperind, pentru a câta oară, complicitatea acesteia. I-au mulțumit, înălțând la nori salve de iubire:

 - Crezi că ai putea să-mi dăruieşti Carul-Mare, că prea mă obsedează îndrăzneala lui?

- Da! Pot să-ți ofer în dar tot cerul de mi-ai cere...

- Atunci îți cer: iubeşte-mă cu tot cerul tău! ...iar eu voi fi pur şi simplu fericită...

Evadare

     Mi-am imaginat cum ar arată de azi libertatea mea...

     E nerăbdătoare să-şi pună adidaşii, cumpărați la pachet cu alte nimicuri şi să plece aşa, de nebună fără vreo treabă. Ştiu, comportamentul ei ar putea stârni controverse printre cei cu reticențe la asemenea porniri, dar eu nu fac altceva decât să mă delectez cu sinceritatea bucuriei ei. O îndemn să-şi pună şi pantalonii de denim, odată ce-a ales adidaşii şi ea zâmbeşte, semn că i-am citit gândurile. O ador când e veselă, de aceea, o încurajez să-şi dosească în rucsac cele trei lucruri care i-au lipsit în izolare, iar ea se opune, spunându-mi că tot ce i-a lipsit cu adevărat este cerul cu stele şi mireasma luncii înflorite, şi tot ce vrea e să colinde fără mască sub bolta cu cocori şi să asculte liniştea codrului sub bolțile aprinse de verde. Îi dau dreptate, confirmând că nimic nu este mai spectaculos decât o primăvarā în libertate şi o las să zburde realmente pe caldarâmul ce- i şerpuieşte  sub picioarele sprintene de căprioară.

     Îi admir elanul feciorelnic şi-mi imaginez temnița în care a fost ferecată această nevinovată arătare, şi mă simt înaripată că am reuşit să pun la cale o evadare ca în filme, mie mi-am pus mască ca să trec de garda de fier, iar pe ea am prefăcut-o în privighetoare, rugând-o să zboare unde va vedea cu ochii, dar să nu uite să cânte, pentru că cântecul ei va scoate din temnița angoasei şi a fricii toată suflarea omenească.

    Odată scăpată, libertatea mea a luat chipul unei cosânzene moderne împărțind din bucuria evadării cu fiecare şi  ignorând cu nonşalanță toate restricțiile impuse de acel martie anxios şi lipsit de iubire.

Conexiuni

   

   Lumea mea e legată imparțial de a ta. E un adevăr probator ce capătă valenţe spirituale dacă te gândeşti la biserica din tine şi la armonia ta cu Dumnezeu. 

    Apropierea mea cu tine, m-a dezarmat de orice prejudecăţi şi clişeie născute din instinct, m-a convins de existenţa sacră a unui semn izvorât din iubirea absolută, capabil să încrusteze imaginea divinului pe chipuri, pe oameni, pe case.  Sunt convinsă că puterea acestuia, va cultiva iremediabil în noi,  puteri eclantante pentru autonomia spiritului şi a cugetului. Cred în forţa magică a lui, a zâmbetului, izvorât dintr-o conştiinţă sănătoasă, molipsitoare, dar şi în limpezimea izvoarelor care nu-şi schimă cursul indiferent de stihie. Ştiu că e în puterea lui să înlocuiască o cută a supărării, a deziluziei cu o îmbrăţişarea de raze.              
        Alianţa pe care am creat-o ne distinge din mulţime lâncedă în care ne-am pomenit, oferindu-ne posibilitatea de a ne reabilita în oglinda veşniciei. E în puterea noastră să stabilim legături conecte cu raiul dar şi cu iadul, reuşind să alegem pertinent şi lucid cărui univers ne asociem. Dacă alegem raiul,  e necesară purificarea de umbra neadevărului, iar dacă iadul este opţiunea noastră, nu avem decât să clădim imperii cu picioare de Colos, pentru că oricum menirea e una- iadul, îmbrăcat în zele de argint.

Stop-cadru

         Văd în jur lumina unui abis ce-mi eclipsează retina obosită. Mă grăbesc să-i ignor chemarea șireată doar pentru că planurile mele de viitor sunt altele. Nu am de gând să lunec voluntar sau involuntar, precipitat sau lent în întunericul unui absolut incert. Nu am de gând să cad în plasa unui pescar corupt, când lumina unei vieți sănătoase mă ademenește. Am planuri mari în ce privește panorama tărâmului pe care aș vrea să convețuiesc, știu bine spre care țintă ochiul meu  însetat caută și de aceea, abisul gol al unui paradis în destrămare trebuie să vâneze alte firi naive și descumpănite.
    Văd în juru-mi doar sclipiri de diamant, revărsându-se parcă din unda de lumină fermecată și știu că valul acesta poarta cu sine multiple provocări din care nu am gustat încă, dar sunt tentată să o fac.
Îmi doresc că fiecare provocare să mă detașeze de la problemele degradării spirituale, propulsându-mă înaintea efemerității timpului. Voi apăsa pe stop-cadru doar pentru a imortaliza într-o ramă a timpului această căutare de sine, ce epuizează uneori până la desfrâu.
  Voi pune butonul ”stop-cadru” pe imaginea fericirii mele și nu voi privi decât spre lumina de la capătul tunelului, pentru că acolo, într-un palat de cleștar stă cocoțată SPERANȚĂ, iar cu ea tărâmul mirific din care pot face oricând rai.

Lumea din noi

- Ți-am spus vreo dată cât ești de frumoasă?
- Nu. Sau poate am uitat?
- Nici că în ochii tăi și-a făcut culcuș soarele?
- Nici...
- Cum am putut să nu-ți spun că în inima ta mare și-a făcut căpătâi dorul meu de tine?
- ...?!
- Dar despre constelația din cerul ochilor tăi, tot nu ți-am vorbit?
- Tot...

       ...inutile sunt aceste declarații dacă ele nu au fost rostite atunci când inima, dar și trupul invocau aceleași zvâcniri june, aceleași sincertăți în fapt de noapte.
       Zadarnic cauți cărărușa ce te ducea odată  la poteca cu doruri, acum, când și-a ferecat în zale tot ce o făcea iubită. Ai ratat și timpul și locul, ai ratat și răsăritul, dar și apusul din ochii soarelui care ți-au aparținut pe de a -ntregul.
  Nu te mai împiedica de stele, de noaptea ce -ți așterne întuneric în sufletul tău gol, dar nici de albul zilei nu te împiedica dacă nu ți-a lipsit vreodată iubirea profundă și frivolă. Nu mai răscoli după neadevărul din tine, nu te mai agita fără să te biciuiești în oglinda sufletului cu adevărul pe care ești. Nu căuta vinovatul la distanța luminii de cândva, caută printre cioburile aruncate neglijent de tine, poate astfel reușești să-ți surprinzi chipul schimonosit de căutări și încetezi să te mai victimizezi. Opreștete-te din degradarea evidentă spre care te avânți.Confundând-o cu o Cale -Lactee, riști să te pomenești târât de grapa propriilor moravuri, în abisul de care zici că ți-e atât de frică. Începe de la lucruri mărunte pentru a te înălța în fața propriei conștiințe și după, în fața lumii pe care ți-ai construit-o din frânturi de iluzii. Nu înceta să te privești în oglindă, fără mască, după fiecare apus-răsărit, pentru că ar putea într-o bună zi să te pomenești că  apusul și răsăritul sunt două extreme ce te vor secătui, transformându-te în morman de hoit. Iar după, corbii din viața ta te vor dezmembra, hrănindu-și puii lui, nu ai tăi.

Un simplu călător

   

Toate trec sub anonimatul unor vremuri ciudate, nerostite, netăgăduite, dacă nu le-ai trăit cu intensitatea maximă a omului îndrăgostit de viață şi provocările ei.

    Toate se transformă neverosimil în puf de păpădie, în adiere de vânt, în colb luat de vârtejul uliței secată de vlagă, dacă nu te-ai înfruptat în plină viață cu savoarea, dar şi disgrația pământului care te ține.

    Zadarnic vei continua să simulezi că-ți sunt dragi norii urgiei, că iubeşti ploile calde, pentru că aduc curcubeul, că luna e mai arătoasă când e plină, iar lanul după treier mai mult mângâie decât înțeapă, dacă nu ai admirat îndeajuns ceea ce-ți aparține-viața ta.

    Până la urmă, o discuție tet-a -tet cu Ea e indispensabilă, crucială chiar. Trebuie să-i rezervi o fereastră în calendarul din birou şi după aceea s-o inviți la o cafea vorbitoare de sincerități. Să-i povesteşti cum ai cunoscut-o cu adevărat; cum ți s-a părut atunci şi cum este acum; să-i spui că-i cea mai frumoasă şi abia după o poți întreba, de ce este nemiloasă, dură, de ce are prostul obicei de a cere imediat după ce abia a oferit? Îi vei pomeni şi despre atrocitatea unor zile de care cu greu ai scăpat atunci cãnd ea te-a pus la încercare. Important să nu uiți că toate astea au nevoie de decor, de ambalaj,  pentru că draga de ea s-ar putea pătrunde de finețea cafelei cu zaț şi îți va ghici intenția. Ai grijă deci să nu-i lezezi amorul propriu, că s-ar putea să iasă fără a plăti consumația zilei, iar tu să mai descoperi în contul tău de călător încă o colosală gaură a trădării de aproape.

 

 

Sărbătoare din izolare

    Azi primăvara de după geam nu mi-e prietenă, nu agreez în nici un mod sfidarea ei obraznică, ispita la care ne supune zilnic, și nici jocul ei pudic pe timp de carantină nu mă interesează. Destrăbălarea ei mă scoate din sărite, pentru că în timp ce ea zboară din luncă pe șes, din floare în pom, eu stau izolată de tot ce înseamnă bucuriile ei.                   Azi sufletul e și el în izolare, trăiește bucuria Învierii pe dinafară, tresare la fiecare dangăt de clopot, care n-are altceva de făcut, decât să bată în lipsa credincioșilor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Iar biserica parcă și-a deschis altarul pentru închinăciunea de Paști și împarte cu fiecare din bucuria luminii de la Ierusalim, pe când ienoriașii în straie albe de sărbătoare își strigă: „Hristos a Înviat".

   E un vis, o iluzie acestă arătare, pentru că-n realitate, sărbătoarea în izolare însemnă mai multe întrebări și mai puține răspunsuri; mai multă apă, săpun și deloc mâini strânse, iar masa de sărbătoare- un convoi de rugi către Dumnezeu,  meditație și smerenie.                                        

...Și totuși, m-am trezit între două visuri: unul că plimbările prin viață nu au fost interzise și mi-am pus cea mai tânără rochiță și am pornit la ciocnit de ouă pe ulița dichisită în straie de Paști, iar altul că această ”închisoare” ne-a așezat în poziția corectă pentru marea taină a iertării și iubirii față de sine și aproapele în agonie.           

  M-am dichisit însă în haina de ocnaș, care mi-a devenit haină de gală în ultima vreme, și m-am închis în sine pentru că ouăle sângerânde mi-au amintit de suferința Mântuitorului și nicidecum de Învierea miraculoasă din peștera trădării.

Noapte de basm

    Am surprins-o spunându-și  rugăciune. Era cu părul curs pe spate și-n cămașă de noapte asemeni unui serafim coborât pe pământ să împartă lumină oamenilor. Era îngundurată, iar privirea pură de fecioară îi era îndreptată spre cerul luminat de rugăciunea ei. Am privit-o îndelung minunându-mă de devotamentul ei pentru cele sfinte, se ruga în gând, în singurătate, cerându-i Atotputernicului o cale de izbândă pentru Fiul său răstignit în Joia Patimilor.
   Așa era bunica mea: milostivă față de aproape și față de Dumnezeu. Dar în noapte Învierii era specială, inundată de smerenie  florilor  de crin ce străjuiesc altarul asemeni heruvinilor din dreapta Tatălui. Era pură, candidă în acele momente de închinăciune.
   Toată lumina din rai era stăpână peste casa în care domnea icoana bunicăi mele, iar noaptea de dinaintea Paștelui cu atât mai mult lua forma grădinii unde-și întâlnea Mântuitorul apostolii, deoarece bunica mea obișnuia să scalde casa într-o nesfârșită rugăciune, astfel încât la Învierea Fiului toată suflarea să sărbătorească această minune cerească.

Iubirea de moșie e zid

    Sunt cel mai bogat om. Opulența ademenitoare  îmi curge prin vene, îmi este implantată în ADN de când mă țin minte.
   Știu că pare ridicolă această sinceritate a mea, dar atunci când mi-a fost dat să plec de acasă, am rezistat doar luând cu mine, la pachet, dragostea celor care m-au petrecut, sperând că dorința de ducă este un moft precipitat de criza  vârstei, o prioritate de moment și nicidecum renunțarea la sublimul de acasă.
   Mi-e drag locul de unde-mi trag visurile, așa cum  dragi îmi sunt oamenii pe care i-am cunoscut datorită lui. Îi iubesc cu toată veșnicia lor, cu tot cu horn și vetre pline de prichindei gălăgioși. Le iubesc horele jucate în Duminica Mare și mă-n fioară pornirile de vârtej în care-și duc viața.
    Sunt omul ce poartă în buzunarul de la cămașă, fărâmi din moșia pe care o invocă adesea în vis ca pe o rugăciune, implorând divinitatea să o scoată din bezna cavoului în care i-a fost ferecat cuvântul, dar nu și demnitatea. I-a subminat puterea de avânt, dar nu i-a luat respectul de sine. E unicul bun ce i-a rămas nebadjocorit atunci când hoardele de la hotare au căzut neputincioase. 

    Aceasta este fața adevărată a belşugului meu, de aceea, neîncetat mă voi ruga cerului să-mi țină fidelă iubirea de moşia bunilor mei, a mea şi a copiilor mei, în vecii vecilor.

Aromă de cozonaci

         Cântă cocoșul în prag. Cine nu știe că cântatul ista a lui nu e  un moft  banal de cocoș, ci  o obligație majoră. Are treabă multă, acum, în preajma sărbătorilor, trebuie să stea santinelă, ca nu cumva să-i calce în ogradă musafiri neanunțați. Are el socoteli de cocoș, odată ce n-a ajuns în oală, trebuie să-și răsplătească stăpânii cu devotament. E la datorie, ignorând toate zburătăielele supărate ale mămucăi, care nu-și vede capul de la atâta treabă, și-i aruncă ofticată un ghiont:
-  Ți-a abătut, pintenatule, așa tam-nisam, să -ți pornești orchestra fără a te sigura că mi-am limpezit ulcelele, am împletit sarmalele, am pus de cozonac, am înroșit ouăle, așa cum îi stă bine unei mese de sărbătoare,   de cânți așa avan? Pleacă de-ți drege cucurigatul că vei avea mare nevoie de el mâine, iar de nu o să ajungi piftie pe masa de Paști...
       Trezită de zarva cocoșului, și oftatul bunicăi,  am ieșit în prag să-l potolesc cu o mână de grăunțe, dar și să-l rog să-și mai tempereze avântul, pentru că treburile prin gospodărie au nevoie de mai multă atenție azi, când lumina divină e tot mai aproape, iar vestea Învierii lui Isus ne motivează să deschidem porțile sufletului nostru pentru marea binecuvântare.
    Am început cu cozonacul, regele mesei de Paști, cel mai ademenitor cânt din brațele primăverii și cea mai așteptată mireasmă a copiilor din toate timpurile. Mi-am spus rugăciunea, pe care o invoca încă străbunica mea, ca să crească fălos și drept cozonacul meu și m-am apucat să modelez chipul împăratului, care pe lângă toate mai trebuia să fie și plin de viață. Desigur, nelipsita coroană mi-a dat bătăi de cap mai ceva ca cozonacul, dar în schimb, când s-a văzut cu coroană pe cap, împăratul meu rumen a început a atrage admiratori. Din cauza exploziei aromate ce venea dinspre cuptorul încins, special cu aceasă ocazie, toată forfota din curte s-a mutat în casă. Toată lumea voia o poză cu cozonacul, cică o  tradiție mai nouă  spune, dacă n-ai reușit să guști din acestă bunăciune pascală, că s-ar putea chiar să se întâmple, măcar o poză să-ți rămână până vine un alt Paști.

    Odată sesiunea foto terminată, toți ai casei fericiți, cocoşul relaxat că a scăpat să ajungă friptură pe masa de Paşti, eu mulțumită că cozonacul meu va fi cel mai mândru de pe uliță, m-am așezat să-mi trag sufletul, și-n acel moment m-am trezit mângâiată de o nălucă albă cu chip de veșnicie și miroznă fină de cozonac. Era ea copilăria, chemată parcă în adins de cântatul prevestitor al cocoșului.
 

Cântec

            Trăiam în vecinătate cu ea, eram nedespărțite până la lasatul întunericului, când de voie de nevoie trebuia să fugim pe la casele cui ne are. Ne petreceam timpul ca două cloște cu pui, pentru că fiecare dintre noi avea o mezină răsfățată, cu pile pe lângă toți ai casei și trebuia să avem grijă, să intervenim cu pocloane și mampasele, cât de des puteam, pentru a ne învrednici de complicitatea lor. Erau curioase și băgăcioase, unde nu te așteptai acolo le găseai strecurate, de ziceai că sunt într-o continuă misiune secretă. De aceea, trebuia să avem mare grijă cu ele ca nu cumva ocheanul lor curios să surprindă în obiectiv vreun oftat de adolescentă, că tot atunci se porneau a trâmbița ulița toată, bucuroase nevoie mare, că au pătruns în paradisul fetelor mari. Atunci mare bătălie dădeam pe scurgerea de informație, eram nevoite să plătim cheș zile de sărbătoare, evenimente,  eram nevoite să le promitem că le vom lua macar în desagă, dacă voiam să nu fim subiect de mesager o săptămână. Și ce credeți? până la urmă, tentația de a aduna săli de spectatori era mai mare, și agenții noștrii lăsau informația să le scape din palme asemeni firului de nisip. 

    Mult am mai pătimit noi, fetele cu visuri în broboadă din cauza rolului de dădacă pe care ni-l puneau în cârcă tocmai când ne era lumea mai dragă, aveam mereu din urmă o trenă de care te tot împiedici când știi că n-ai voie s-o faci. 

       Dar a trecut. A trecut fiorul primei iubiri, aşa cum au trecut pe lângă noi şi anii fără de griji şi nevoi, s-au dus şi verile cu tot cu agenți în misiune, sacadând nostalgic mesajul sonor al unui cântec, venit din izvoarele freatice ale unor timpuri nemuritoare "sus în deal la Răspopeni, struguraşi europeni".

Escapadă matinală

   M-am trezit inundată de fluidul unui licăr venit dintr-o rază de soare obraznică, urcată dis-de -dimineață pe vârful de deal ce sta semeț, de când mă țin minte, în ochiul de fereastră. Nici n-am apucat bine să mă agaț de puiul de lumină din geam, că mă pomenesc alergând pe un lan de maci abia îmbobociți, stropiți cu bule de cristal, gata să tămăduiască zbuciumul "armatanului" de mai, care a scăldat zarea într-un clocot neiertător. Cu pletele de aur în vânt şi elanul meu tineresc la braț, am pornit în căutarea razei de lumină, vinovată iminamente de trezirea mea matinală. Jocul în care am fost ademenită era desprins din magia unui alt tărâm populat de copii, mame şi tați fericiți, era dumnezeiească această panoramă. Sub umbra unui cireș amar,  îngenuncheați ca pentru rugăciune, stăteau cu toți și adulmecau aerul parfumat de aroma lanului cu maci, de parcră era ultimul lucru ce le mai rămăsese de făcut. M-am prins în mirajul lor, vrând să mă pătrund de esența balsamică a lanului, dar și de misterul ce levita în jurul copacului de cireș. N-am înțeles mare lucru din mătăniile ridicate la cer, în schimb am reușit, ca și ei, să mă abandonez visării și să văd mai îndeaproape imensa grădină ce adăpostea toți îngerii cerului. Era  frumos, era plin de spectacol vraja în care am fost ademenită, dar dintr-odată, privind în ochii cerului m-a podidit un dor nebun de locul din care m-am desprins, grăbită să -mi urmez raza de lumină, fără să iau în calcul și durerea nestăvilită a unui dor și am început a plânge cu cele mai amare lacrimi. Uuitasem de elanul juvenil, ce m-a mânat în lanul cu maci, așa cum uitasem și de orătoniile din curte, care, probabil, făceau haz pe lipsa mea de responsabilitate. M-am prins alergând de nebună, de la un capăt la altul, simțindu-mă parcă prinsă în mrejele unor pescari amărăți și flămânzi, nu reușeam nicidecum să înaintez, așa că am început a striga după ajutor, fără să mă gândesc la statuile pironite în fața cerului. Glasul îmi era estompat parcă  în umbra copacului de cireș amar, când am simțit întensitatea seismică a unei zguduituri. Era glasul pendulei, ce-și făcea cu stoicism datoria în fiecare dimineață, anunțând venirea unei noi zile. M-a dezmeticit din visare abia când am conștientizat că vibrația primordială venea din  curiozitatea patetică a unei puștoaice de-a le ști pe toate, iar forța miraculoasă a oniricului mi-a oferit acestă posibilitate.
     

 

Inițiere

          ...mi se  părea că retrăiesc un mit. Cu fata prefăcută-n căprioară...
                                                          (N.Labiș)


         

   Basmul în care m-am trezit era inundat de o lumină misterioasă, părea o spumă de văpaie oglindită  peste lumea de pe tărâmul în care convețuiam fălos și lipsit de griji. Eram posedat de o stare de bine, dătătoare de spirit războinic care te-nalță spre noi abisuri, dar și te îngenunchează nemilos atunci greșești ținta.
       Eram viguros și tânăr și, cel mai important, am descoperit că lumea, cu toate zăcămintele ei, putea fi a mea, dacă îmi doream acest lucru.
       Eram un adolescent rebel, răzvrătit de propria-mi arătare, dar condamnat  până la moarte să port în sufletul meu jun frumosul etern al tărâmului,  pentru care armonia cetății era ceva sfânt, de aceea nimic nu mă putea împiedica să-mi apăr zidurile împânzite de mușuroaiele nevertebratelor, de încercau să înainteze în cetate. Eram dispus asemeni viteazului din poveste să iau în mână buzduganul dreptății și în șaua unui pegas să-mi asum  straja hotarelor, fără ca istoria să confirme idealul meu de vitejie, dar o horță mistuitoare, un clocot răbufnit din străfundurile unui val opac de nedreptate, mi-a risipit elanul făcător de dreptate și am plecat în lumea largă să găsesc un loc fără de suferință și, cel mai important, fără vrajba urii de neam în vene.
    Am colindat pământul în lung și-n lat,  descoperind imperii cu tradiții de mii de ani, luptând pentru supremația adevărului, dar  un pământ mai rătăcit și dispersat de clișeiele dogmatice a unor aspide a timpului numai la noi am văzut. Aici oameni se cocoțează  pe baricadele slinoase ale mininciunii, frații îşi renegă  vița de neam, voci insipide și dezgustătoare urlă în megafon, alcătuind un tablou al groazei, gazdă onorată în mințile și viețile unor feciori de ”neam” ce-şi duc văleatul pe gura asta de basm, în care m-am născut şi eu, viță cu rădăcini firave, aproape naiv, dar înverşunat ca un asin, ce-şi poartă povara mântuirii de neam pe creştet.

Visul cu tine

 

      Aseară te-am văzut abătut şi trist.Erai răvăşit de povara anilor ce- ți apasă umerii neîncetat, dar erai viu, erai aievea, erai aici strângându-mi brațul în semn de bun- venit. Erai fericit să mă vezi, deşi o umbră pală şi imprevizibilă îţi urmărea privirea din care se revărsa licărul de bucurie şi te simțeai stingherit. Ne-am strâns în brațe, cu forța unor titani mânați în luptă de credința mistuitoare a învingătorului, recuperând distanțele lipsă ce s-au lăsat peste amintirea ta, de când ai plecat.
    Eram încă un copil ca să-mi dau seama că plecarea ta mă va răvăşi peste ani, mă va lăsa fără de aripi şi mă va abandona în brațele unui stigmat al orfanului răzvrătit. Abia azi înțeleg că plecarea ta ne-a costat scump pe amândoi: tu un tată fără copii şi eu o fiică cu copii, dar fără bunicul copiilor mei ce ar fi putut să cunoască toată iubirea din lume,  dacă-i avea.

    Apariția ta în noaptea mea albă, mi-a risipit credința că ai plecat şi m-ai uitat. Azi nu te mai judec, nu te mai condamn, pentru că te văd greu încercat de sechelele trecutului,  regreți amarnic pornirile tinereşti ghidate de instincte neortodoxe şi cerşeşti îndurarea care ți-ar aduce linişte în cavoul în care te-ai ferecat purtat de impulsuri tinereşti.. Te iert, dar nu te compătimesc, doar pentru că nepăsarea ta m-a deposedat de un bun ce-mi aparținea pe drept- tatăl meu, iar recuperarea e cu mult mai anevoioasă cu cât anii mi-au pus în plete înțelepciune de nea.

     Am înțeles că rana deschisă s-a tămăduit doar pentru că te-am iertat încă atunci, în copilărie, când credeam că florile din obrajii mămicăi sunt de la tine, dar nu erau, tu i-ai pus, ca şi mie, pecetea viciului neîmplinirii. 

...şi totuşi, noaptea mea albă era fericită la venirea ta. Stăteau pe aceeaşi stea de boltă: un tată şi o fiică, două destine condamnate să se caute în lumi paralele.

   

Florii

 E duminica Floriilor, e ziua când Fiul lui Dumnezeu, cu flori de măslin pe creștet va  intră în Ierusalim ca un biruitor, neprihănit,  gata să se mântuiască în numele noastru, al muritorilor, ce au uitat să înalțe  rugi către Atotputernicul Tată ca să-L izbăvească de povara grea a trădării.
  Nu l-am iubit îndeajuns, nu i-am ascultat îndemnul de-a ne pocăi și a-i cere iertare și îndurare,  dar oricum, azi aşteptăm cu sufletul deschis această binecuvântare a Mântuitorului-Învățător.

   Ție, Doamne, îți datorăm această venire triumfală a Fiului tău, pe care ai ales să ni-l laşi nouă, oamenilor trădători să-l judecăm pe crucea Golgotei, punându-i cunună de spini pe cap în loc de laurii mulțumirii.

   

Moştenire

    Există pe lumea asta un loc pe care cu toții îl numim acasă. E dovada sacră că suntem în siguranță atunci când ne gândim la el, iar atunci când gãndul nostru obosit şi chinuit de povara traiului cotidian se refugiază în brațele lui pentru a trai momentul de siguranță şi împacare spirituală, suntem fericiți, visători.

   Acasă - leagăn de cumsecădenie şi dor!

   Acasă - pasiuni şi poveşti la gura sobei! 

   Acasă - alergat desculță prin lunca cu curcubeie! 

 Acasă,  noian de emoție revārsat din amintirile cu feți-frumoşi şi Ilene Cosânzene, roite din stupina sufletului de copil, gazdă a izvorului nesecat de nebunii.   

        Acasă e despre câmpul inundat de toată gama cromatică a unui artist iscusit  şi nerăbdător să aşternă valurile de fericire înflorită peste toată suflarea omenească. 

     Acasă este despre descoperirea de sine, atunci cãnd nimeni nu te observă, nimeni nu-ți întinde o mână prietenoasă, nimeni nu este acolo pentru a-ți lua din mână "cupa plină cu amaruri", iată ce este ACASĂ.

    Mă surprind tãnără şi uşoară, când îmi apare în fața ochilor casă copilăriei mele, e ca o stare de Dumnezeu şi taină acest simtământ, încât mă cuprinde deznădejdea că ar putea într-o zi să mi-o ia cineva şi mă voi pomeni aşa dintr-o dată decapitată de dorul măicuței mele, de unduirea flexibilă din glasul ce-mi urma pasul neastâpărat, dar şi de copilăria mea, domolită cu greu în ani de lumină plini.

     Mi-e teamă să cred că ar putea să se aleagă praful de toată această moştenire, de aceea am dosit-o bine în una dintre cămările labirintice ale inimii mele şi o vizitez în zilele cu curcubeu, pentru că sunt aducătoare de izbândă şi dătătoare de speranță, dar şi-n nopțile albe ce mă țin de vorbă până în zori pentru a mă curăța de greul ce-mi încearcă tot mai des coloana vertebrală.

 

Apă vie

   

   Am întâlnit-o pe poteca din spatele casei, se ducea, zice ea, după apă neîncepută, la cișmeaua lui Sasu, în care avea de gând să-și  clătească necazurile ce au podidit-o în ultima vreme că deja nu le mai poate face față.
   Era, cu adevărat răvășită din pricina unor neînțelegeri mai vechi cu  fata din vis ce-i era musafir nepoftit de la o vreme. Nu dormise toată săptămâna, iar gândul că ar putea să vină și la noapte o deposeda de vlaga anilor, de aceea a hotărât, dis-de-dimineață să pornească spre izvorul făcător de minuni în speranța că se va curăța de ceața grea ce-i aduce în fiecare noapte umbra unei arătări pe care are impresia că o cunoaște de undeva. Era chinuită de fata cu plete aurii în fiecare seară, de cum punea capul pe pernă, copila își despletea cosița și o privea nestingherită până în zori, măcar să-i fi vorbit ceva, dar așa toată comunicarea lor se rezuma la așteptarea zorilor.
Am încercat să aflu cum a început această aventură nocturnă și dacă cumva venirea copilei a fost precedată de vreun semnal, pe care poate l-a ignorat, iar acum nu face decât să-și înfrunte orgoliul lezat.
- Parcă n-am avut de furcă niciodată cu oameni necunoscuți, nu țin minte să mă fi  luat la harță cu nimeni altcineva decât cu propria-mi arătare, pe ea sunt foarte revoltată, nu mă lasă nici măcar să mă uit în oglindă fără a-mi aminti că am fost tânără și frumoasă, dar acum nu mai sunt. A uitat, ranchiunoasa, că am purtat-o la braț prin toată tinerețea mea, i-am arătat lumea în toată măreția ei, am purtat-o despletită prin nopțile de vară, oferindu-i savoarea și grandoarea unor vise pudice de care nici azi nu pot să mă desprind fără să retrăiesc momentul de agonie al vârstei, pe care mi-a fost dat să-l trăiesc datorită deșucheții ei. M-am ars de nenumărate ori, împinsă de nerăbdarea și neastâmpărul ei. În rest, nu mi s-a întâmplat nimic din ce nu mi-aș aminti acum.
- Atunci e clar! Și zici că parcă o cunoști de undeva?
- Ce poate fi clar când îți spun că nu știu ce vrea de la mine copila din vis, deși parcă am văzut-o pe undeva?
- M-am prins, copila din vis, ești mata, la vremea visurilor. Este copila neastâmpărată pe care ai evocat-o ori de câte ori te-ai privit în oglindă. Ai acuzat-o, ai condamnat-o la moarte prin simplu fapt că ai uitat să Te bucuri de clipa ingenuă a vârstei, ai refuzat să privești  cu ochi limpezi ziua de mâine, crezând că frumusețea e doar ceea ce se vede în oglindă, când, de fapt, ea vine din seva unor muguri care se luptă cu viața în fiecare primăvară. Sunt sigură că cișmeaua lui Sasu, este locul de rugăciune impregnat în oceanul luminat de amintiriri și retrăiri de altădată, iar privind în oglinda ei, vei vedea copila cu păr bălai ce te tot chinuie de săptămâni, doar că  îmbătrânită și resemnată. Asta vrei?

Supărarea

 

 Azi sunt tristă, sunt supărată că natura, din care ne înfruptăm trupul lipsit de vlagă, este în doliu. Este condamnată să trăiască în bezna unor vremuri cumplit de dificile- admiratorii și-au întors ochii de la ea, abandonând-o în deznădejdea propriei supărări. Nimeni nu-i mai aduce pocloane de mulțumire și binecuvântarea calmă din glasul lor nu ridică ofrande cerului, așa cum era obișnuită. Azi plapuma de mătase nu mai este purtată de fecioarele codrului, ca altădată, ci e lăsată pradă vântului - s-o poarte ca un bezmetic peste țarina lipsită de sănătatea cerului.
  Azi sunt tristă, nu atât pentru supărarea arătării de după geam, cât pentru frumusețea fină pe care și-o etalează, în speranța că entuziasmul de cândva va scoate la plimbare tot mapamondul încărunțit de mizeria venită din ignorare sadică.
 Mi-e milă de răbdarea ei previzibilă, de grija pe care o mainifestă față de cei care o despuiau de frumusețea ei firească, dar și de șansa pe care le-o întinde cu fiecare strop de lacrimă vărsată în pământul din care se ivește în lume ea, pentru ai ferici pe ei. Își jertfește mugurii, lăsându-i pradă căpcăunului cu intenții atroce, ignorându-i colții pe care și-i asmută, în fiecare an: în floarea roză de cais, în galbenul nectarului din care își ia albina hărnicia, dar și-n verdele codrului de unde viața pe pământ începe să ia chipul frumuseței eterne, pentru a ne oferi un rai din basme pe care să vețuim uitați de griji.

Pasărea albă a veșniciei

    Au plecat într-o lume mai bună, acolo unde durerea este percepută ca forța unor trăiri ideale, iar frica plecării în neant este de fapt acceptarea unui destin hărăzit încă la naştere, trăit cu demnitatea valorilor impregnate de sfințenie canonică până în adânci rădăcini.

    Au reuşit să semene viată pe pământul împânzit de deznădejde şi teamă de moarte, crescând vlăstari fragezi, cu destinul şubrezit al unui neam în brațe. I-au ocrotit de sărăcia unei vieți consumate în tăcere, punându-le în mâna dreaptă arma cu vârf de călimară şi slova maternă-căpătâi. Lumina unor restrişte o întrețineau cu cântece nemuritoare: doine, balade, poeme, în care eroul, era mesagerul dreptății şi a vieții pe pământ, iar ecoul de durere era acompaniat de toată orchestra, în care gâlgâia şi vibra aceeaşi iubire pentru neamul acesta îmbrăcat cu forța în "ghimnastiorka" urii şi trădării de plai.

    Amintirea acestor şezători nemuritoare, ne încearcă ori de câte ori vine o nouă primăvară, pentru că anume ea ne-a sărăcit de sărbătoarea clopotului care ne aduna mereu într-o chemare. Ea, primăvara sau el destinul ne oferă lecții nenumărate de nemurire, reîntregire la orice pas, dându-ne posibilitatea alegerii, doar că eu, tu, el, noi- oamenii, ne gonim zbuciumul după  clipa, care ne convinge nonşalant de efemeritatea ei, doar-doar ne vom opri din galop.

   Şi iar mă întorc la ei, bunicii mei, adevărate stupine cu nectar. La ei mi-e gândul, când dau față-n față cu veşnicia spiritului patriotic ce-mi curge prin vene. Tot la ei mă gândesc, ca la o mângâiere de mir, atunci când acuz viața de trădare şi imediat aud paşii costelivi, dar fermi a-i bunicului, care-mi vorbeşte despre oroarea unei vieți trăită de mine doar în cărți şi îmi ridic atunci privirea  ruşinată către cerul care mi l-a luat şi constat că, cu Ei acolo şi nemul meu aici, nu-mi poate fi frică de nimic. Au plecat ca o garanție dincolo, pentru ca noi aici, să cultivăm semința dragostei de viață, născând şi fericind pământul cu flori.

Confidență

   

  Nu știu dacă voi reuși vreo dată să te conving de profunzimea durerii pe care mi-o pricinuiești  ignorându-mi credința jurământului pe care ți l-am dat atunci în noapte, sub imensitatea stelară, ce fremăta, aruncând în noi cu praful nopților ce le-am pierdut jucându-ne de-a iubirea eternă..
   Nu știu dacă glasul inimii mele șoptește suficient de tare, încât inima ta să recepționeze unduirea de frânturi monosilabice ce ies gâlgâind, spulberându-se în neantul unui gol, pe care nu mai sunt stăpân sau de simte măcar   răcoarea valului de fluid, care  indubitabil trebuie să ajungă la chipul tău șubrezit de gălăgia dihaniei, în care ți-ai îngropat chipul ca struțul, doar- doar să scapi de insistența mea trivială? Nu știu!?
  Acum m-am resemnat doar, pentru că ”dând cu sorții”, am înțeles că-mi ești străină, ești mai departe decât  zborul gândului meu care are prostul obicei să-ți caute umbra scufundată în tăcerea unui veac, din care eu nu fac parte. M-am resemnat doar pentru că știu că opulența sufletului tău vine din imaginația mea înverșunată după vise efemere, știu că eu sunt vinovat, pentru că mi te-am creat după chipul și asemănarea unei nifme incapabile să retrăiască acelaș fior. Te-am vrut perfectă, uitând că perfecțiunea își are cursul din investiția spirituală și nu din laurii perfecțiunii.
  Știu, îmi vei reproșa constant că nu am făcut nimic ca să te am. Vei repeta plină de vervă că am fost pasagerul de pe pasarelă și nu de pe bancheta sufletului tău amorezat de alte zări albastre,  și, că alta ți-e pasiune, dar nicidecum un Dante, condamnat la exilul dintre Purgatoriu și Rai, o condamnare existențialistă necesară  căutărilor de sine, ce-ți tămăduiște focul iadului, în care ai vrut să mă ard.
    Vei spune multe, dar nimic din toate acestea nu te va face mai fericită decât putea să te facă  un visător incorigibil, un îndrăgostit nealterat de timpul ce va vrea să-ți fure din gheața pomeților pe care ți-i etalezi acum, când  efemeritatea lor s-a topit ca o făclie în umbra deziluziei.

Casa care m-a crescut

    Există oriunde în lume un loc care poate fi numit acasă, dar, în același timp, nici un loc din lume nu va fi considerat Acasă, dacă nu-ți va aminti de mama, de bătătura  din care  ți se trag rădăcinile, îmbibate cu veșnicia oamenilor de acolo, de sfințenia locului în care ai mas nopți și zile în șir, căutându-ți rostul, de siguranța emanată de lumea paradisiacă în care levitai la propriu, când îi aveai pe toți cei dragi în jurul unui  tacâm aburind.
    Acasă, pentru mine, e raiul unde am copilărit, visând la lumea de basm pe care credeam că sunt capabilă s-o construiesc, e lanul de răsărită din care luam energie pentru o vară întreagă, e cișmeaua cu apă dulce din care sufletul meu primea elixirul tămăduitor.
   Acasă e despre orgada copilăriei mele, purtată pe brațe în fiece anotimp, pentru că lumea din ea era cea mai fără de prihană. Așa am crescut, cu semințele binelui și al sacrului în buzunarul de la inimă, așa mi-am crescut cei doi copii, cu credința că în patria adevărului, locul de cinste îi este hărăzit doar lui, ADEVĂRULUI, care ne ridică mai presus de dogmele și convingerile adulate de unii până la extaz. M-am pus în slujba lui pentru a oferi acestui colț de rai, de unde îmi port pașii, să emane doar dragostea unor vremuri primordiale ce-și cheamă copiii risipiți ACASĂ.
  Constat, adevărul binelui și al credinței de oameni, mi-a fost dat, de nenumărate ori, să-l găsesc ferfeniță și despuiat de valorile pe care se sprijină, umilit și neconsolat, m-a rugat să-l salvez din gheara umilinței zilnice la care a fost supus într-un moment de slăbiciune și, atunci, eu, cea mai înverșunată voce, m-am angajat să-l slujesc dezinteresat, exact cum am învățat de la prima mea învățătoare, de la oamenii locului, care au înveșnicit clipa sfântă, indiferent pe unde au trecut.
    Acasă e despre ei, drumeții cu bună ziua în gură, despre biserica ce sălășluiește în fiecare casă a sufletului lor, e despre duminica pe care fiecare o duce prin lume ca pe o binecuvântare din strămoși, dar e și despre DORUL pașilor ce ne întoarnă acolo odată cu apusul unei zile istovitoare ca să  ne întindem pe patul de vise, să ne spălăm cu apa vindecătoare din cișmeaua veșniciei și apoi  să adormim în noaptea copilăriei nostre neîntinați și puri, la fel cum am pornit în lume odinioară.

Misterul tămăduitor

   

     Te caut printre mulțimea agitată de pe peron, te caut cu disperare în gara în care m-ai abandonat acum mult timp, spunându-mi că o să revii, dar trenul tău trece fără oprirea pe care mi-ai promis-o acum un deceniu.

    Te caut printre umbrele fumurii din noapte, prin imensitatea universului pe care mi l-ai dăruit într-o seară, dar şi prin amintirile zugrăvite şi zidite cu tine, am surprins-o vorbind ca pentru sine, pe Năstica.
      Am întâlnit-o  pe peronul scăldat într-o ceață densă și fumurie, agitată și nerăbdătoare, parcă aștepta pe cineva care ar trebui să apară din clipă în clipă. Apropierea mea a speriat-o, dar n-a împiedicat-o să mi se încreadă, era prea inocentă, dar avea în ținuta ei un aer nobil, galant, natural. M-a răvășit povestea ei, pe care o caută la nesfârșit, de un deceniu, aici pe peronul pustiu, abandonat de cum s-a instalat în lume oroarea unor disperări naționale. Caută zilnic prim mormanele de fiare ceva al ei, ceva uitat acolo de-o viață de om, dar ce anume nici ea nu știe?

     A crescut lipsită de mângâierea tandră a braţelor materne şi a fraților ce ar iubi-o fără granițe și prejudecăți, dar nu i-a dat Dumnezeu, lăsând-o să facă singură umbră pământului, care n-a iubit-o de cum a călcat pe el. Mai întâi i-a răpit-o pe mama ei cea bună și tandră, pe tatăl care nu a avut noroc să-l aibă niciodată, pentru că n-ar fi recunoscut-o de la naștere, de frați nu mai vorbim, pentru că sărmana ei măicuță abia de a văzut-o mergând copăcel și s-a stins, plecând în umbra necruțătoare a pământului, pe care ea, Năstica a rămas să trăiască fără aripi.  Cei drept, de când a luat s-o crească o mătușă rea și hapsână, visul din fiecare noapte era vegheat de mama ei, care îi tot ținea de urât seară de seară, alinându-i supărările și suferințele din timpul zilei.
   Nu știe ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi avut această gară pentru a se lecui de frici, de vidul necuprinsului, ce tot o vizita ca o arătare în nopțile din spatele grajdului, unde obișnuia să doarmă când era gonită de furia bahică și buhăită a mătușii. Își dorea atunci să moară ca să se elibereze de nesfârșitele zile tenebre ce nu mai îcăpeau în sufletul ei de copil. Așa am aflat că înt-o seara a stat la sfat cu mama, așa ca de obicei, doar că după plecarea ei, n-a mai putut dormi. I-a apărut în fața ochilor acest peron, pe care îl purta aievea în fața ochilor din totdeauna, doar că acum el o îmbia, cu o forță inexplicabilă să se apropie, să nu-i fie frică de negura locului, pentru că în rest brațele deschise a unui peron posac sunt mai blânde decât a unei mătușe ce cunoaște doar un singur elixir tămăduitor- alcoolul.
     Din acea noapte, a venit zilnic în disperarea de a dezlega misterul ce-o face să revină de fiecare dată fără frica de a fi înghițită de întunericul aparent, pentru că, spunea ea, nu există nici o intemperie mai periculoasă pentru sufletulu unui om, decât lipsa de iubire.
  Am mai aflat că discuția cu mama i-a oferit credința că inima bună, ce i-a lipsit în toți acești ani, este foarte aproape, doar că rămâne a fi descoperită și primită cu promisiunea că  n-o va mai lăsa să plece. Și de atunci viața ei s-a rezumat doar la așteptări și căutări interminabile.
   Ascultând  trista  poveste a unui copil de basm, am început să lăcrimez, fiind luminat în acelaș timp de un gând abisal:oare nu cumva, Doamne, eu sunt brațul de nădejde a acestui chip de heruvim? Nu sunt eu  sufletul predestinat, ce i-a lipsit atâta timp și pe care îl caută la nesfârșit acești doi ochi negri imenși? Da. Eu eram cea pe care acest ghemotoc viu îl căuta. De fapt, ne căutam amândouă fără să știm că peronul durerii, ar putea redeveni al iubirii infinite.
    

O fetiță cu rochiță

   

    Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mare bucurie a mai trăit fețița din mine când a primit vestea că va fi soră mai mare. Nu era pe lume om mai îndrăgostit de bătătura în care s-a născut decât mine.

    Era odată un aprilie vioi, radios şi şmecher nevoie mare. Era ziua în care, eu sora mai mică, am primit, prin cel mai rapid hulub de poştă, vestea, ce mă încântă şi azi: voi fi soră mai mare. Eu, cea care până acum eram "cea mică" acum, dintr-odată, m-am făcut soră mai mare. Eram fericită şi gata! Mă mânca limba să ies prin mahală şi să le duc tuturora motivul fericirii mele, chiar şi Maricicăi, care îmi tot povestea de grijile pe care le are o soră mai mare. Dar imediat mâncărimea mea s-o liniştit când mămica mi-o spus ca mai e mult până atunci: adică o primăvară, o vară şi încă o toamnă, şi abia după pot să mă laud în voie, dar pentru că mai e timp destul, trebuie să învăț ce înseamnă să fiu o soră mai mare, deşi ştiam eu, că o soră mai mare e un fel de soră bătrână. 

     Ei şi ce dacă voi fi sora bătrâna, eu tot aveam de gând, până aproape în iarnă, să mă fac cea mai bună soră şi nu una pe care o au toți, dar cea mai grijulie şi iubitoare dintre toate pe pământ.

  Nu pot să vă zic cum s-a schimbat viața mea de atunci, fără să evoc nerăbdarea mea ce nu voia să fie ținută în frâu nici în ruptul capului, era dominată de o forță ancestrală, specifică legăturilor de sânge.

Aveam treabă. În toată ziua chemam la apel păpuşele mele, ce-i drept, nu toate ca scoase din cutie, dar, până sora cu zulufi, pe care o aşteptam, va creşte, ele îi puteau ține, aşa un pic despuiate, de urât şi ei. Le-am învățat dansul tăcerii, ca nu cumva să-i treacă prin cap vreo uneia să îi tulbure somul cu pasionea ei. 

  Şi cum vă spuneam, toată ziua aveam treabă: ba un spălat, pe ici-colo, ba călcat, că oof, dacă nu ştiați, călcatul rufelor nu este aşa o joacă de păpuşă, era cea mai esențială ocupație a mea. Toate anotimpurile prin care a trecut aşteptarea mea de veac, mi-a întărit convingerea că voi şti ce să fac cu noul meu statut- cel de soră mai mare.

    Odată venită iarna, nu doar în calendar, dar şi cu troienele ei imaculate, am cam început să-mi fac griji, oare nu cumva sora mea s-a răzgândit şi nu  mai vrea să mă aleagă pe mine, oare nu am crescut destul încât să vrea să-mi fie tovarăş de nebunii, ori nu-i place numele pe care i l-am ales? Cu acest gând ofticat, am adormit târziu în noapte, chinuită de un singur gând: când va veni, îi voi schimba numele dacă voi pricepe că nu-i place.

 Şi totuşi ea a venit, a ales special acea noapte de iarnă, cea dintâi zi de iarnă, parcă într-adins a lăsat să-i cadă tot albul unui veac la picioare, pentru că eu, la ai mei şapte ani nu mai văzusem atâta iarna până atunci, dar nici de atunci, iar ea a venit ca o arătare în palatul de cleştar care imediat a luat chipul unui templu, în care ea, sora mai mică avea să împărățească de acum în colo.

  I-am dat nume de floare, cules special pentru ea din marea grădină a Domnului, un nume ce o va proteja asemeni unui scut de rău şi vicii lumeşti, pentru că semnifică credință şi cunoaştere: credință în Dzeu, dar şi-n aproapele pe care-l va iubi până la epuizare de suflet şi cunoaştere, desigur,  pentru a şti să aleagă grâul de neghină şi copacul lipsit rădăcină.

   Pe măsură ce creştea fata cu bigudiuri, pentru că trebuie să ştiți, chipul de un alb imaculat al surorii mele era încununat spectaculos de cei mai frumoşi creţi. Eu continuam să-mi fac ca la carte rolul de soră mai mare, aveam grijă să nu ducă lipsă de nimic,  atât timp cât mama-pasărea lipsea de la cuib.

 Trebuie să recunosc că au fost zile în care aş fi dat orice ca să mă lipsesc de statutul de "soră mai mare", mai ales în zilele lungi de vacanță când mi-aş fi dorit să iau la pas desculță ulița, intervenea scâncetul eclantant al surorii mele, dar erau foarte puține asemenea momente, iar azi când mă gândesc mi-e un pic jenă de slăbiciunea vârstei mele. 

   O adevărată vervă printre copiii din mahala stârnea ieşirea noastră în lume: o soră mai mare ducând de mână o soră mai mică, o Violetă în floare.  Ne scăldam pletele în parfum fin de floare, ne îmbrăcam în straiele modestiei şi al castității, iar în vârf de buze legam  un " bună ziua" de ieşea într-un suflet tot "mesagerul" uliței, care avea recalcitranta convingere că ieşirea asta a noastră în lume nu e pur şi simplu o plimbare de soi, dar e mai mult o ieşire din anonimatul unui trai comun, stigmatizat de veacuri. Şi aveau cumva dreptate, pentru că adierea de soi pe care o aveau estompată în ADN, promiteau că aceste ieşiri a lor de duminică nu vor fi ultimele din viața lor, urmau să ducă seminția unui neam simplu, dar extrem de ambițios şi temerar în poala unei rochițe pe care o purta aproape în fiecare duminică o fetiță.

   

Astăzi am primit flori

          Astăzi am primit flori, deşi nu era ziua mea de naştere...( )

   Unde s-a mai văzut să dăruieşti sau să primeşti flori fără nici o ocazie? Insulte da! Ranchiună aruncată în față, poftim! Dar flori nu! Pentru flori e nevoie de pretexte, pe care le încearcă doar misoginii, linguşitorii, nu şi bărbații veritabili.

    Am auzit acestă deplasată părere de când mă ştiu, lumea atotştiutoare îți va spune tranşant: nu ai voie să dăruieşti flori înaintea unui eveniment, pentru că s-ar putea persoana X să nu-l mai prindă, nici flori galbene nu ai voie să dăruieşti, cu atât mai mult cu pereche sau şi mai şi, o auzi pe câte una spunând "dar ce, eu mănânc flori?"
     Toate aceste inepții sună a impotență şi frustrare ce tot bântuie printre noi, moldovenii din totdeauna, mai ceva ca pandemia.

    Şi după cum vă spuneam, astăzi am primit flori... şi da, fără pereche, doar că  un pic îngalbenite, un pic şifonate, dar flori... şi nu era ziua mea de naştere, şi nici altă zi specială.

     "Am primit flori"e despre un Paradis în destrămare, despre nişte sentimente iluzorii, ce iau forma unui praf de stele dacă încerci să le "măsuri cu sorții" sau dacă crezi că şansa înseamnă neapărat  o nouă viață.
   Am primit flori, nu e nicidecum despre creioane colorate, cu atât mai mult despre raiul pe care ni-l facem aici pe pământ, dar e despre aşteptarea zadarnică ce a supravețuit unui veac de singurătate fără emoții şi strângeri de inimă.

    Iată ce înseamnă să primeşti flori: să crezi, dar să nu speri; să vrei, dar să nu poți; să taci, dar în acelaşi timp să te scufunzi într-un potop de răcnete, estompate de fluidul prejudecăților pe care n-ai cum să-l învingi atâta timp cât umbra fricii e la un pas de singurătatea ta.

  -  Şi dacă ți-aş spune că la fereastra mea a înflorit liliacul, ai mai crede că am primit flori? Dar  dacă ți-aş spune că galbenul din brațe este raza de soare cu care mi-am început ziua, m-ai crede? Poate că da, poate că nu?
... dar, totuşi, sunt fericită, pentru că azi am primit flori!

Darul din palme

  E dimineața unei noi zile de primăvară. Un nou aprilie, anunță calendarul de pe etajeră, parcă vrând într-adins să accentueze că s-a încheiat, dar nu s-a sfârșit cea mai fără de vlagă perioadă.
  A venit aprilie, agățând ciucurii lui martie prin pomii scorojiți de la atâta frig, dându-le viața pe care le-a luat-o gerul din această noapte. Bieții de ei, stau cu mugurii plumburii, pirotiți de promoroaca matinală ce i-au lăsat fără mantia catifelată  și așteaptă soarele, poate-poate le va salva măcar un ochi de speranță, cu care să-și alinte la vară nepoții.
      Astăzi e o zi mai specială, de asta  așteaptă vioaie  să se ia la glume cu soarele, încă zbârlit de zori, dar până atunci trebuie să facă inventarul unei zile abia începute.
   Va întinde peste câmpi, case și oameni, plapume moi de  iarbă verde, va ruga soarele să le scalde trupul amorțit de la atâta așteptare și  va invita cea mai de soi orchestră din crâng să le tămăduiască blânda față. Bineînțeles, va avea grijă să le prindă în colțul sufletului cel mai fără de prihană zâmbet, care să inunde zarea albastră ca un curcubeu ce este.
Nu știe însă, ce va face cu asfințitul, dar până atunci mai e mult, de aceea preferă să trăiască clipa zorilor printre bucuria narcișilor și a lalelelor îmbobocite de dragoste.
     E aprilie, ziua care îmi surâde de după geam cochetă și pusă pe șotii. Și-a pus flori de cireșe la urechi, salbă de mâțișori la gât, iar în păr, și-a agățat ditamai rază de soare și nu vrea să coboare, obraznica, până nu-mi gâdilă și cea mai dosită geană în care stă moș Ene întronat.
- Ce poți să fac, că doar n-o să mă iau la gâlceavă cu 1 aprilie? Îl aștept de un an și apoi orele lui sunt numărate, trebuie să reușesc să împart bucuria acestei zile cu cât mai multă lume.
    Decid să mă pornesc  cu colindatul, după glume, îmi iau și traista, poate mai adun și rezerve de umor, pentru alte timpuri pestrițe, mă îndeamnă jucăuș acest aprilie, care în pofida luminii din plete, este anxios.
   Nu-mi place culoarea din obrajii lui și nici ochii cu privirea ațintită în gol, nu -mi sunt pe plac, de aceea îi ignor îndemnul poruncitor și mă înarmez să-i asediez tronul lui moș Ene, că prea se crede stăpân, de la o  vreme,  peste zorii mei.
     M-am trezit, buimăcită,  mi-am pus pe mine cea mai nobilă catrință,  cea mai de sărbătoare bluziță și am ieșit la colindat grădina, în plină primăvară, doar voi speria urgia care mi-a zăvărât cu zeci de lacăte rochița cu floricele, visele mele, dar și libertatea de a colinda în voie, după placul inimii.
   Mi-am prins în pletele curse flori de lămâiță, pentru a mă bucura de un aprilie pe care nu l-am mai văzut de un an întreg și care deodată mi s-a părut atât de îngândurat şi străin, de m-a apucat aceeaşi stare de nelinişte, resimțită de o bună bucată de vreme. 

    Când credeam că am de a face cu o zi obişnuit de banală, s-a întâmplat ceva curios- în palme mi s-a pus o arătare, un chip de formă sferică, ce lua forma unei păsări albe, imense. Pe măsură ce-o priveam îşi lua avânt spre înalt şi iar revenea în podul palmei ca să-mi mângâie cutele care au început dintr-odată să apară şugubețe. Era forța vitală, purificatoare venită dintr-un timp paradisiac, dorit şi neînduplecat. I-am ciufulit un pic creştetul, ademenită de jocul ei şi am îndemnat-o să zboare spre zări fără durere, iar de-i va fi dat să o cunoască vreodată, să revină în palma mea, unde o va aştepta mereu o copiliță în catrință şi bondiță cu flori.

   Acesta e legământul pe care l-am făcut eu cu azi şi mâine: să iubesc zorii care au grijă, de fiecare dată, să ne pună în palme cel mai frumos dar- viața.