Supărarea

 

 Azi sunt tristă, sunt supărată că natura, din care ne înfruptăm trupul lipsit de vlagă, este în doliu. Este condamnată să trăiască în bezna unor vremuri cumplit de dificile- admiratorii și-au întors ochii de la ea, abandonând-o în deznădejdea propriei supărări. Nimeni nu-i mai aduce pocloane de mulțumire și binecuvântarea calmă din glasul lor nu ridică ofrande cerului, așa cum era obișnuită. Azi plapuma de mătase nu mai este purtată de fecioarele codrului, ca altădată, ci e lăsată pradă vântului - s-o poarte ca un bezmetic peste țarina lipsită de sănătatea cerului.
  Azi sunt tristă, nu atât pentru supărarea arătării de după geam, cât pentru frumusețea fină pe care și-o etalează, în speranța că entuziasmul de cândva va scoate la plimbare tot mapamondul încărunțit de mizeria venită din ignorare sadică.
 Mi-e milă de răbdarea ei previzibilă, de grija pe care o mainifestă față de cei care o despuiau de frumusețea ei firească, dar și de șansa pe care le-o întinde cu fiecare strop de lacrimă vărsată în pământul din care se ivește în lume ea, pentru ai ferici pe ei. Își jertfește mugurii, lăsându-i pradă căpcăunului cu intenții atroce, ignorându-i colții pe care și-i asmută, în fiecare an: în floarea roză de cais, în galbenul nectarului din care își ia albina hărnicia, dar și-n verdele codrului de unde viața pe pământ începe să ia chipul frumuseței eterne, pentru a ne oferi un rai din basme pe care să vețuim uitați de griji.