Azi primăvara de după geam nu mi-e prietenă, nu agreez în nici un mod sfidarea ei obraznică, ispita la care ne supune zilnic, și nici jocul ei pudic pe timp de carantină nu mă interesează. Destrăbălarea ei mă scoate din sărite, pentru că în timp ce ea zboară din luncă pe șes, din floare în pom, eu stau izolată de tot ce înseamnă bucuriile ei. Azi sufletul e și el în izolare, trăiește bucuria Învierii pe dinafară, tresare la fiecare dangăt de clopot, care n-are altceva de făcut, decât să bată în lipsa credincioșilor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Iar biserica parcă și-a deschis altarul pentru închinăciunea de Paști și împarte cu fiecare din bucuria luminii de la Ierusalim, pe când ienoriașii în straie albe de sărbătoare își strigă: „Hristos a Înviat".
E un vis, o iluzie acestă arătare, pentru că-n realitate, sărbătoarea în izolare însemnă mai multe întrebări și mai puține răspunsuri; mai multă apă, săpun și deloc mâini strânse, iar masa de sărbătoare- un convoi de rugi către Dumnezeu, meditație și smerenie.
...Și totuși, m-am trezit între două visuri: unul că plimbările prin viață nu au fost interzise și mi-am pus cea mai tânără rochiță și am pornit la ciocnit de ouă pe ulița dichisită în straie de Paști, iar altul că această ”închisoare” ne-a așezat în poziția corectă pentru marea taină a iertării și iubirii față de sine și aproapele în agonie.
M-am dichisit însă în haina de ocnaș, care mi-a devenit haină de gală în ultima vreme, și m-am închis în sine pentru că ouăle sângerânde mi-au amintit de suferința Mântuitorului și nicidecum de Învierea miraculoasă din peștera trădării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu