Te caut printre umbrele fumurii din noapte, prin imensitatea universului pe care mi l-ai dăruit într-o seară, dar şi prin amintirile zugrăvite şi zidite cu tine, am surprins-o vorbind ca pentru sine, pe Năstica.
Am întâlnit-o pe peronul scăldat într-o ceață densă și fumurie, agitată și nerăbdătoare, parcă aștepta pe cineva care ar trebui să apară din clipă în clipă. Apropierea mea a speriat-o, dar n-a împiedicat-o să mi se încreadă, era prea inocentă, dar avea în ținuta ei un aer nobil, galant, natural. M-a răvășit povestea ei, pe care o caută la nesfârșit, de un deceniu, aici pe peronul pustiu, abandonat de cum s-a instalat în lume oroarea unor disperări naționale. Caută zilnic prim mormanele de fiare ceva al ei, ceva uitat acolo de-o viață de om, dar ce anume nici ea nu știe?
Am întâlnit-o pe peronul scăldat într-o ceață densă și fumurie, agitată și nerăbdătoare, parcă aștepta pe cineva care ar trebui să apară din clipă în clipă. Apropierea mea a speriat-o, dar n-a împiedicat-o să mi se încreadă, era prea inocentă, dar avea în ținuta ei un aer nobil, galant, natural. M-a răvășit povestea ei, pe care o caută la nesfârșit, de un deceniu, aici pe peronul pustiu, abandonat de cum s-a instalat în lume oroarea unor disperări naționale. Caută zilnic prim mormanele de fiare ceva al ei, ceva uitat acolo de-o viață de om, dar ce anume nici ea nu știe?
A crescut lipsită de mângâierea tandră a braţelor materne şi a fraților ce ar iubi-o fără granițe și prejudecăți, dar nu i-a dat Dumnezeu, lăsând-o să facă singură umbră pământului, care n-a iubit-o de cum a călcat pe el. Mai întâi i-a răpit-o pe mama ei cea bună și tandră, pe tatăl care nu a avut noroc să-l aibă niciodată, pentru că n-ar fi recunoscut-o de la naștere, de frați nu mai vorbim, pentru că sărmana ei măicuță abia de a văzut-o mergând copăcel și s-a stins, plecând în umbra necruțătoare a pământului, pe care ea, Năstica a rămas să trăiască fără aripi. Cei drept, de când a luat s-o crească o mătușă rea și hapsână, visul din fiecare noapte era vegheat de mama ei, care îi tot ținea de urât seară de seară, alinându-i supărările și suferințele din timpul zilei.
Nu știe ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi avut această gară pentru a se lecui de frici, de vidul necuprinsului, ce tot o vizita ca o arătare în nopțile din spatele grajdului, unde obișnuia să doarmă când era gonită de furia bahică și buhăită a mătușii. Își dorea atunci să moară ca să se elibereze de nesfârșitele zile tenebre ce nu mai îcăpeau în sufletul ei de copil. Așa am aflat că înt-o seara a stat la sfat cu mama, așa ca de obicei, doar că după plecarea ei, n-a mai putut dormi. I-a apărut în fața ochilor acest peron, pe care îl purta aievea în fața ochilor din totdeauna, doar că acum el o îmbia, cu o forță inexplicabilă să se apropie, să nu-i fie frică de negura locului, pentru că în rest brațele deschise a unui peron posac sunt mai blânde decât a unei mătușe ce cunoaște doar un singur elixir tămăduitor- alcoolul.
Din acea noapte, a venit zilnic în disperarea de a dezlega misterul ce-o face să revină de fiecare dată fără frica de a fi înghițită de întunericul aparent, pentru că, spunea ea, nu există nici o intemperie mai periculoasă pentru sufletulu unui om, decât lipsa de iubire.
Am mai aflat că discuția cu mama i-a oferit credința că inima bună, ce i-a lipsit în toți acești ani, este foarte aproape, doar că rămâne a fi descoperită și primită cu promisiunea că n-o va mai lăsa să plece. Și de atunci viața ei s-a rezumat doar la așteptări și căutări interminabile.
Ascultând trista poveste a unui copil de basm, am început să lăcrimez, fiind luminat în acelaș timp de un gând abisal:oare nu cumva, Doamne, eu sunt brațul de nădejde a acestui chip de heruvim? Nu sunt eu sufletul predestinat, ce i-a lipsit atâta timp și pe care îl caută la nesfârșit acești doi ochi negri imenși? Da. Eu eram cea pe care acest ghemotoc viu îl căuta. De fapt, ne căutam amândouă fără să știm că peronul durerii, ar putea redeveni al iubirii infinite.
Nu știe ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi avut această gară pentru a se lecui de frici, de vidul necuprinsului, ce tot o vizita ca o arătare în nopțile din spatele grajdului, unde obișnuia să doarmă când era gonită de furia bahică și buhăită a mătușii. Își dorea atunci să moară ca să se elibereze de nesfârșitele zile tenebre ce nu mai îcăpeau în sufletul ei de copil. Așa am aflat că înt-o seara a stat la sfat cu mama, așa ca de obicei, doar că după plecarea ei, n-a mai putut dormi. I-a apărut în fața ochilor acest peron, pe care îl purta aievea în fața ochilor din totdeauna, doar că acum el o îmbia, cu o forță inexplicabilă să se apropie, să nu-i fie frică de negura locului, pentru că în rest brațele deschise a unui peron posac sunt mai blânde decât a unei mătușe ce cunoaște doar un singur elixir tămăduitor- alcoolul.
Din acea noapte, a venit zilnic în disperarea de a dezlega misterul ce-o face să revină de fiecare dată fără frica de a fi înghițită de întunericul aparent, pentru că, spunea ea, nu există nici o intemperie mai periculoasă pentru sufletulu unui om, decât lipsa de iubire.
Am mai aflat că discuția cu mama i-a oferit credința că inima bună, ce i-a lipsit în toți acești ani, este foarte aproape, doar că rămâne a fi descoperită și primită cu promisiunea că n-o va mai lăsa să plece. Și de atunci viața ei s-a rezumat doar la așteptări și căutări interminabile.
Ascultând trista poveste a unui copil de basm, am început să lăcrimez, fiind luminat în acelaș timp de un gând abisal:oare nu cumva, Doamne, eu sunt brațul de nădejde a acestui chip de heruvim? Nu sunt eu sufletul predestinat, ce i-a lipsit atâta timp și pe care îl caută la nesfârșit acești doi ochi negri imenși? Da. Eu eram cea pe care acest ghemotoc viu îl căuta. De fapt, ne căutam amândouă fără să știm că peronul durerii, ar putea redeveni al iubirii infinite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu