Fac parte din generația anilor '80. Ani de tranziție socială destul de anevoioși pentru întreg spațiul basarabean. Părinții ancorați în slujirea unui sistem corupt și dominator. Vesnic obosiți și săraci.
Pe atunci, povestea maică-mea, era obligată să muncească peste 12 ore pe zi, cel mai adesea fără pauza de masă. Nu mai zic, că pe fratele meu de la 2 luni era nevoită să-l lăse la cresă, iar pe mine, zilnic mă lăsa cu paznicul și tot de la paznic mă lua. Deci, vă dați seama că pe părinți îi vedeam mai mult în vis? Pentru că, primii ani ai copilăriei, i-am petrecut mai mult în brațele bonelor, oamenilor străini, care aveau grijă să creștem "oameni cu caracter" sau mai hine zis fără. De altfel, asta își dorea și sistemul. Să ne crească umili și inhibați. Am crescut majoritatea cu multe frici și insiguranțe la purtător.
Dar ca să mă întorc la etapa când am devenit noi, cei doi frați, copii cu parinti in diasporă (azi, așa ne-am fi numit!), deși în acele timpuri încă eram copiii unui "imperiu" și ne numeam "copii sovietici". Îl adulam pe Lenin și pe alți succesori ai lui. Îi mulțumeam pentru lumină, pentru pace. Îi cântam ode și melodii ca să gâdilăm orgoliul mort al celui de care știam că are un întreg mauzoleu la piciorele lui tocmai în "Moscova iubită, mândră capitală". Totul era bine și frumos! Dar de fapt, nimic nu era. Eram săraci, incapabili să ne întrebăm ce fel de normalitate sunt cozile interminabile de la pâine, lactate, carne. Iar statul în asemenea cozi, chiar dacă mama mea era vânzătoarea, deseori se terminau cu eșec. Nu reușeam să aduc acasă mereu unt, lapte sau alte produse alimentare normale azi.
Aveam patru, cinci ani, când mamica mea, a fost și ea ademenita, ca mulți alții din satul nostru, de banii mulți din afară. Acest "in afara" era atunci unul: "Rusia mare". Prin urmare: Siberia, la tăiat de pădure. Forțele noastre de muncă erau necesare acolo. Deci, era un tărâm al fagăduinței. Maică-mea, o femeie cu doi copii, proaspăt divorțată, cu o tolbă de nevoi pe umeri, a luat drumul "siberiei de gheață" benevol, iar pe noi, fratele meu și pe mine, ne-a lăsat cu nana Galea, cea despre care spusesem anterior că ne este ca o mamă. Ea ne-a ținut loc de mamă, cât mămica noastră își pierdea tinerețea prin taiga.
Chiar dacă eram mică, iar matușa și verii mei, erau mai mult decât familia noastră, îmi amintesc foarte bine cât de mult am fost afectată de lipsa mamei. Nu mai zic de mesajele imaginare pe care i le trimeteam frecvent, unele rămase celebre până azi.
Deci, știu ce înseamnă să traiești departe de părinți. Să te simți abandonat și singur. Știu cum e să plângi de dorul mamei. Și toate astea în "regimul de glorie" a lui Brejnev, Andropov.
De atunci, mult timp încă ne-am simțit, copiii făra părinți. Pentru că după, ceea ce a urmat, a fost o muncă constantă pentru supravețuire. O luptă zilnică cu sărăcia care se instaura într-o țară secată de resurse, dar devenită liberă.
Această satisfacție multă vremea ne-a ținut de foame, de sete. Eram parte a unei lumi noi ce trebuia construită, iar noi, copiii anilor '80 ne-am adus aportul cum am putut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu