Casa Luci este tărâmul speranței. Este mâna întinsă zecilor de femei, mame neputinciose, fugite din calea unui agresor. Fie el soț, prieten, concubin. Toate își găsesc refugiu, și o dată cu el și liniștea între zidurile acestei case blajine și primitoare. Deși, pereții vizibil scorojiți, lasă parcă la vedere toată sarea lacrimilor ce au curs din durerea mamelor și a copiilor fugiți din calea unui tată abuzator, totuși este mâna întinsă în fața disperării. Locul devine cămin și cetate.
Toate acestea le-am aflat de la bunicuța noastră, dna Lucia Irimie, voluntară si prietenul tuturor celor care cer aici ajutor într-un moment de cumpană.
Eu am rămas impresionată de poveștile zguduitoare impregnate parcă în zidurile casei. A casei care ascunde povești sfâșietoare de durere, disperare, de umilință și neputința. O casă în care liniștea și căldura este singura avere. Pentru că zidurille îmbătrânite și ele de la atâta nepăsare, sunt singurile care rămân drepte și oferă real sprijin când ceilalți tac. Doar oameni ca dna Iremia nu pot tăcea. Nu vor să tacă.
Printre lacrimi, ea ne-a povestit că atunci când vine o femeie bătută/ abuzată de soț, în cele mai multe cazuri, ea retrăieste propria poveste. O poveste de groază, unde femeia merită să i se întâmple toate doar pentru că e femeie.
Tot de la ea am auzit un gând: nu există foste victime a violenței. O vicitima a oricarei tip de agresiune va ramane mereu o victimă. Atunci m-a revoltat gândul. Recunosc. Azi, intrând în profunzimea lui, mi-am dat seama de adevarul acestui greu verdict. Clar, raportându-mă strict la persoana mea, la poziția din care scriu.
Mulți ani am trăit și eu cu speranța că poate într-o zi Dumnezeu, văzându-mă cât sufăr, îmi va curma suferința. Cum, nu mă interesa? Tot ce știu, e că nu mai voiam să fiu acolo. Și zilnic dintr-un om care-și înscena sfârșitul, mă transformam în asasin. În asasinul propriului meu destin. Nu mai zic de suferința la care mi-am supus propriii copii? Și chiar dacă pare că tot răul a rămas în urmă, imediat ce aud despre un act de agresiune, mă transform în femeia gata să sară la gâtul agresorului ca să se apere. Azi am curaj. Am voce, dar tot mă înec în lacrimi de neputința când văd câtă durere pot să pricinuiască cei care au promis să ne iubească.
Violența asupra femeilor ia amploare peste tot in lume, durerea și disperarea în toate limbile se poartă la fel. Iar agresorii, indiferent de rasă, urăsc și iubesc la fel. Cu pumnul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu