Cazul Ludmilei Vartic m-a șocat. M-a destabilizat emoțional. 

Pentru Ludmila, pentru fetele ei, pentru fetele noastre, pentru noi, e necesar să cerem ferm legi care să ne protejeze. Să cerem programe sociale de educare a femeilor, care să le comunice clar unde să apeleze, ce instanță să sesizeze atunci când sunt supuse actelor de violență. 

In prezent, fiecare agresor, are un prieten, un cumetru, o rudă care îl protejează(a se citi "încurajează), asigurându-l că nu e unicul care trăiesc cu astfel de "femei-problemă". Din decență nu voi reproduce exact cum sunt numite femeile care au îndrăznit să se plângă polițistului de sector. Că unele sesizări acolo și se pierd.

Personal, am sesizat organele de drept, de câteva ori. Am depus cerere de divorț cam tot de atâtea ori. Am plecat de sute de ori și am revenit tot de atâtea ori. De ce? E simplu.

Pentru că există presiunea din partea societății care spune clar "femeia trebuie să rabde".

Pentru că tu ca victimă ești șantajabilă, vulnerabilă. "Cui trebuiești, fa, cu doi copii? "

Sau nici o instanță nu va lăsa copiii cu o dementă. Au ei grijă să te transforme. Mecanisme au. Dovadă și cazul Ludmlei.

...și apoi, o femeie care trăiește constant, în spatele ușilor închise un act de abuz, dar alege să tacă, nu mai este credibilă pentru societate atunci când alege să vorbească. 

Societate se divizează în cei care văd în victimă o femeie norocoasă că are așa statul social, dar nu știe să aprecieze. Și cei care o compătimesc. 

Dragă societate, o victimă a violenței domestice, nu vrea să fie compătimită, vrea să fie ajutată. Vrea suport concret. 

Centre care oferă protecție, cazare pe un termen lung. Acces la educație, psiholog, justiție. Cele câteva care oferă un astfel de suport sunt insuficiente și fără prea multe mecanisme. Am apelat. Mai bine n-o făceam.

De aceea, dragă stat, societate, dacă nu vom face nimic acum, riscăm să împingem în prăpastia disperării și alte femei ca Ludmila. Iar despre multe nici nu se va mai vorbi la televizor.

Semnat: o femeie care putea să sfârşească ca Ludmila. Doar micile diferențe au făcut-o să nu ajungă acolo.

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a înțeles că dreptul la viață și la propria libertate este fundamental. 

8 martie e despre tine, femeia,  care a prins la curaj și a ieșit din spatelor ușilor închise, strecurandu-se prin gaura cheii. 

8 martie e despre tine. E despre femeia ce-a decis să vorbească public despre violența domestică. E despre femeia ce s-a ridicat împotriva tuturor prejudecăților și regulilor impuse într-o lume a bărbaților.

8 martie e despre tine, e despre mine. E despre noi toate care am prins la voce, la putere.

 E despre noi, femeile, care ne-am trezit "din somnul de moarte" pentru a ne cere drepturile, drepturi fundamentale, drepturi firești.

8 martie e despre femeile care au voce și azi, în numele altor femei. E despre ele care au rămas tot "pe baricade", ca să ne facă vocea auzit.

8 martie e ṣi despre femeile care încă tac. E despre ele,  care încă n-au înțeles că prin această tăcere, condamnă și alte generații la tăcere ṣi frică.

8 martie încă e despre frică. 

Da! în secolul 21 femeiei încă îi mai este frică. Ea trebuie să strige, să ceară, să demonstreze constant că este și ea om.

Da! Femeia este om. Și încă ce Om?!

De aceea, nu ne aduceți flori, bărbaților, pentru că suntem firave și sensibile.

 Aduceți-ne flori, dacă vreți, pentru că ne respectați și pentru că ne iubiți. 

Aduceți-ne flori, pentru că vă inspiram și că împreună putem construi o lume mai bună. 

Nu ne mai aduceți flori pentru că suntem "sexul slab". Am tot demonstrat că nu suntem! 

...Și o vom face cât încă va fi nevoie, pentru că noi suntem FEMEI.