Anule, care-ai trecut...

Anule care- ai trecut...

     

   

  Îmi place să mă gândesc la anul care a trecut cu bucurie, chiar dacă tot ce am trăit n-a fost o constantă emoție pozitivă. Au fost de toate. N-a fost ușor, nu vreau să mint, dar instinctul de supraviețuire mi-a șoptit mereu: hai, tu poți! Și am reușit.

     Am reușit în acest an să mă cunosc mai mult. Să mă privesc în oglindă cu ochi de învingător. Până acum doar am jonglat că aș fi în stare de așa ceva. Astfel, în 2022, am avut treabă cu "descurcatul" ițelor. Poți, când vrei, mi-am spus și am reușit.

     Am reușit să descopăr oameni frumoși, pentru care verbul "a inspira" înseamnă, în toată plinătatea sa: devotament, pasiune și dragoste. 

     Am reușit să-mi înving teama de a fi singura. Ori, singuri suntem mereu, dacă ne pierdem pe noi, mi-am zis? Astfel griul a intrat în garderoba mea pe ușa din față. Eu l-am poftit.

     În acest an, am înțeles că singurătatea poate fi strigăt, dar și tăcere; stihie, dar și pace. Poate fi o clipă de răgaz, o pauză cu tine. O invitație romantică la "masa tăcerii". Dar mai presus de toate, am înțeles că singurătatea e RUGĂCIUNE. Un altar în care sufletul tău e cel mai de preț dar.

   În acest an, am învățat să mă iubesc și să iubesc. Mi-am învățat lecția. 

  Tot în acest an, m-am descotorosit de sechelele trecutului- frica de necunoscut, care- mi sufla în ceafă constant, ca adierea unui blestem. Tu nu poți! Nu vei reuși! Unde te bagi, nu vezi că nu-i de nasul tău? etc.

     Astăzi nu-mi mai este frica de toate astea, pentru că din oglindă zilnic îmi surâde un alt om- EU. 

   #crâmpeiedejurnal

Crăciunul acasă

   

E seara de Ajun. Seara care vestește Nașterea Fiului din Betleem. Copiii, toți laolaltă își fac loc lângă sobă încinsă, în poală mamei, care și- a găsit într- un final astâmpăr.

    E pace în căsuța din vârful dealului. E feerie pe la ferești. Iar cei trei perechi de ochi bulbucați așteaptà însetați povestea Mântuitorului, născut într- o iesle. Mama povestește și lăcrimează, cum Cel venit pe pământ să ne salveze, a fost răstignit chiar de cei pe care îi salvaseră.

   Fiind prea mici, cele trei ghemotoace nu prea înțelegeau rostul vorbelor murmurate cu atâta grijà. Abia, într- un târziu, când au început colindele pe la ferestre, glasul mamei a prins greutate. A început să- l ovaționeze prin colind și cântece de stea pe cel ce urma să se nască.

Apoi, dintr-o  dată, casa și- a deschis perdelele a bucurie, a mister și liniște. Colindele nu mai conteneau. Cetele de tineri și bătrâni au împânzit satul. Toți binedispuși aduceau aceeași veste: "Astăzi s- a născut Hristos". Cei mici, dosiți pe după uși așteptau înțepeniți să se împlinească cele scrise. Dar, cel mai mult, își așteptau rândul la bunătățile pe care mama le scotea din Casa Mare, în această zi sfântă.

    Poveștile cu miez continuau toată noaptea.

    Și, totuși, pe la miez de noapte, când lătratul câinilor din mahala se mai "ostoia", copiii, fermecați de magia ce urma să prindă glas până dimineață, adormeau legănați de "Flori dalbe flori" și străjuiți de "Cei trei Crai de la răsărit", care au pornit în lume să anunțe o mare bucurie. Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos.

   

Recviem pentru iubire

 

Ne-am reîntâlnit dupa două decenii. Eu bărbat în toată firea, cu aer de superioritate, mă uit la femeia din fața mea. Caut adolescenta timidă pe care o cunoscusem cândva. O întrezăresc abia- abia. Îi văd ochii. Sunt ai ei. 

... și totuși, femeia din fața mea e sclipitoare,  mult mai sclipitoare că acum mulți ani, doar că deja ochii ei azurii nu mai au același efect balsamic asupra ființei mele.

      Chiar dacă  căut să mă agăț de frumusețea lor, nu reușesc să mă pierd în ei, cum am crezut că aș fi putut- o face. Îi spus că mi- a fost dor, că m- am gândit toți anii iștea la ea, pentru că am înțeles că asta voia să audă. Doar eu știam adevărul, dar n- avea cum să i- l spun, pentru că astfel aș fi stins într- o clipită lumina din ochii ei mari, care era jar de pus la rană.

     ...  dar îmi pasă de cum mă privește. Îndrăgostită și toată o sclipire. Mi se topește în brațele, care încă păstrează lustrul stratului de gheață în care mi- am ferecat libertatea. E flămândă de iubire, nu știu acum cu exactitate dacă și de mine. Dar aflu mai târziu. Nu e musai acum.

-Ei, cum să- ți spun? E un sentiment plăcut chimia ce ia amploare. Nu neapărat și unduirea trupului. Aici, e neîndemânatică. Neștiutoare. Nu- mi plac astfel de femei.

Cu ea am încercat să- mi calc peste acest principiu. Trupul ei aproape perfect mă dorește cu toată ființa. Chiar  încearcă să mă atragă într- un joc de hazard, dar i-a scăpat un lucru: eu stăpânesc împărăția în care am lăsat- o să intre. Se supără când aude atâta adevăr. Zice că ar fi preferat minciuna. Dar n- am cum, i- o spun pe șleau. Adoarme suparată,  doar până când  trupurile flămânde se întâlnesc în plină noapte. E  nevinovată și inocentă, chiar dacă demult nu mai e o copilă. Iubește. Vrea să trăiască lângă mine acest sentiment. Să mă împlinească. 

     A trebuit, într- un final, să- i spun adevărul. Că n- o iubesc și că nu-i i pot oferi ce- și dorește. Că sufletul meu e prins într- o altă vrajă. Una cu ochi de caramel și privire aristocratică. Iar eu încă ador gustul fin de cramel. 

     A plâns mult. Dar m- a lăsat într- un final să plec fără să- mi asum un rol în viața ei. Cu ochi de rouă, mi-a promis să mă iubească chiar și atunci când nu mă va iubi nimeni și chiar când banii nu vor mai fi o prioritate în viața mea. 

   Ce să zic? Timpul le va așeza pe toate. E sloganul pe care îl urăște cel mai mult. Mi-a  spus într- o zi că e o crimă să ne lăsam sentimentele în voia timpului. O fi, încă nu știu...

   

   

Vibrații

 

                     imagine: pinterest.com

 

        Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.

   E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.

Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă. 

    Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire. 

    Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a  întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați. 

     Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.

- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...

I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite,  mai plutea peste întuneric.

   E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață. 

       Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?

    Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar. 

     ( Va urma)

   

    

     

La Roma plouă

       

                       imagine: pinterest.com

    

       La Roma plouă...

     Aici, în capitală, plouă de două zile și va mai plouă încă alte două, dacă e să ne luăm după prognoza meteo. Natura se răzvrătește, își linge cutele lăsate de indiferență și neghiobie umană( ea există peste tot). Și-a scos la atac tot arsenalul natural. Ne face din deget. Ba nu, din pumn, poate, poate ne vom solidariza cu ea. Dar nu e despre asta neapărat...

    E despre natura firească a omului, care în asemenea zile, deloc gri, își scoate la plimbare sufletul și-l lăsă în grija ploii, în grija boabelor de rouă, tămâduitoare că un balsam.

    Ca orice îndrăgostit de viață, îmi iau la braț ploaia din geam, cu tot cu fulgere și trăsnete și încep a-mi fredona colindul de "leru-i, Doamne, ler", că doar sufletul asta cere- Sărbătoare. Iar eu de fire sunt o mare de emoție( m-a inspirat priveliștea pe care promit să v-o aduc cât de curând😘), de aceea îl las să- și învețe colindul, dacă asta își dorește. 

     M- am trezit de dimineață cu sentimentul copilului căruia i-au dispărut jucăriile. Nu că aș ține la ele mai mult că la mine, dar atâta timp cât ele îmi țineau de vreme rea, m- am cam pierdut cu firea. Așa sunt eu, mai cu capul în nori de la prea multă ploaie în viața mea. Dar gata cu ploile care aduc furtună, mi-am promis nu o dată:

- Toate ploile din viața mea, le voi colora cu mult curcubeu. De altfel, ce rost mai are curcubeul? 

   Și astăzi, ca și ieri, m- am plimbat la braț cu ea prin amintiri. Ce amintiri!

Glodul până la genunchi, de te pomeneai că trebuie să stai la frământat până îți veneau ajutoare. Așa era ulița copilului ce am fost pe timp fără soare. Aparent neprimitoare. Dar în realitate, era cea mai plină de soare și voie bună. Mai ales când peste larma ei se așternea noaptea. Adolescenți, tineri de toate vârstele își ițeau la portiță dorurile. Unul mai frumos că altul. Și cine nu știe că la țară nopțile țes cele mai de vrajă povești, nu a pătruns cu sufletul în miracolul locului. Nu a fost de al locului.

    Îmi apare în orizontul meu vizual crâmpeie din acel miracol cântat și răscântat de fiecare liră- copilăria. Cea care azi îmi servește de umbrelă pentru amintiri. 

  

   ...dis- de-a dimineață, că un ecou, vorba mamei mele: "Fă, draga mea, rai din ceea ce ai". 

      Asta fac.