O altă lecție

     

                imagine: pinterest.com

       E dimineață. Năstica se trezește toată o transpirație. Dar n-are voie să-si plângă de milă. A învățat că nimeni n-are mai mult grija ei decât ea însuși. Chiar dacă n-a fost mereu asa. Dar, în schimb, poate să viseze. Mai are timp până ceasul deșteptător va suna.

     Îi e dor de Tudor, bărbatul cu care a împărțit mai mult de o viață totul. Îl vede aievea, cum o strânge la piept și-i confirmă că nimic nu i se poate întâmpla la umbra brațelor sale. Știe că în preajma lui poate să se descopere așa cum e ea: sinceră și naivă; firavă și copilăroasă. Că doar de asta a și luat-o. Il aude șoptindu-i seara de seară:

- Năstica, scumpa mea fată, sunt cel mai împlinit bărbat. Și așa voi fi toată viața dacă îmi vei fi alaturi.

- Nu-mi concep viața fără tine. Atât avea puterea sa-i răspundă la această declarație. Și se trezeau în îmbrățișarea zorilor și mai îndrăgostiți.

    Și acum încă mai simte fiori când se gândește la el. În acele momente aproape uită că a trădat-o. Că această tradare a facut-o și mai vulnerabilă în fața sorții. Dar gata, de azi nu-și mai permite să se piardă-n amintiri. De azi e puternică. 

    S-a trezit din visare când zorii zilei erau cocoțați pe pervazul ferestrei. Aproape că rata prima lecție dacă nu avea să se grăbească. Nu-și putea permite să întârzie în prima ei zi la o clasă nouă. Așa că și-a pus in grabă taiorul elegant și a trecut strada. Școala era chiar la un pas de casa ei. Asta a salvat-o să intre în clasă o dată cu ultimul elev. Ceva neobișnuit pentru ea până atunci. 

- Bună dimineața! îi răspund într-un glas cei de a cincea. Toți surprinși să o vadă. Doar un tânăr oacheș și bucălat s-a ridicat în picioare și i-a zis:

- Bun venit, doamnă profesoară, știam că veți veni într-o zi și-n clasa noastră. Mă numesc, Gabriel, se mai recomandă băiatul.

- Ce știai, măi Gabriel tu și eu nu știam?

- Doamnă profesoară, nu -l ascultați, se aude o voce de bariton din spatele clasei, el se pune bine pe lângă dv, că gura lui n-o prea are cu subiect și predicat. Vorbeste fără el, cu alte civinte.

      Așa sau altfel, acel copil extrem de sincer i-a amintit de rolul pe care îl are. Unul fundamental: de-a croi, din aceste firi naive, oameni onești, cu simțul frumosului în suflet.

    

Lumina din brațe

     

              imagine: pinterest.com
      Pe cărarea de la poarta școlii erau răsadiți narciși. Aveai impresia că bulbii înrădăcinați în pământul pe care îl desțălinau primăvară de primăvară ce-i de a 10-a, stăteau acolo de o viață. Cu fruntea semeață către soare se ambiționau să trăiască în pofida faptului că deseori erau calcați în picioare de ștrengarii din clasele mai mici sau chiar de copiii din cartier. Așa i-am reținut și astfel i-am luat cu mine în viața de adult, pe aceste mici steluțe de aprilie. 

     Narcișii mi-au parfumat copilăria. De aceea când m-am trezit în brațe cu un imens buchet de lumină, m-am lăsat învăluită de aroma lor îmbătătoare. Dar și de gestul unui tânăr, suprinzator de carismatic. Era dintr-a zecea băiatul. Abia de ne cunoșteam, îi eram profesoară de vreo două luni. Timp în care am reușit să-i disting, printre multiplele calități,  firea ștrengărească, voalată de un fler tipic copiilor buni, în pofida aparențelor, pe care voia cu tot dinadinsul să le lase la vedere. Sunt astfel de tineri, care se răzvrătesc deseori doar ca adultul de lângă ei să aibă răbdare să-i citească. Unii adulti reușesc, alții, din contra, sapă prăpastii, lăsându-i pe aceștea să se recomande de unii singuri. Și de aici: fiecare cum poate. Totuși eu am reușit să-l fac să se descopere, odată ce a simțit nevoia unui asemenea gest. 

       Veți spune că elevii deseori dăruiesc flori profesorilor. Că e un gest ca oricare altul. Ba, bine că nu. 

      Acel buchet purta soarele cu el. Desi era noapte, electriza cerul cu razele de lumină ce-și aplecau gângurind căpșoarele în noaptea aceea de mai. Iar tânărul purta pe bulevard imensul braț de lumină pentru a-l dărui altor brațe care încă găzduiau la acea vreme întunericul.

     

     

Fericirea începe azi

     

              imagine: google.md
      Viața ne pune la încercare. Ne oferă piste de zbor, lăsându-ne pe noi să alegem unde și când se va produce aterizarea propriu-zisă. E cam buclucașă uneori, alteori, din contra, e extrem e pasnică. Pusă pe pace. Cum n-ar fi, important e să îmbrățișăm cu fericire tot ce ni se dă.

      Fericirea. Nimic mai banal și nimic mai râvnit.

     E fericirea parte din întregul numit viață sau e totuși o clipă de răgaz pe care ne-o rezervă aceasta?

       Cu siguranță e momentul de respiro în care ne permitem să ne contopim cu cele naturale și umane simțiri. E scânteia clipei pe care o regăsim în tot ce ne face bine. Ea stă pitulită într-o floare, într-o boabă de cafea sau, mai nou, printre vitrinele imense ce-și scot la iveală marfa de import, mustind de ACASĂ.

      Fericirea e emoție, e gând sănătos. E toate ce seamănă bucurie. 

      Fericirea e imensă posesiune fără de care sufletul omului nu ar cunoaște adevărata înălțare. E cântecul zorilor ce-și întinde perdeaua maestuoasă peste retina capabilă de iubire. E veșnicia impregnată în fiecare ochi de lumină. E mană pentru visele născute și nenăscute. E agheazmă și credință deopotrivă.

      Această binecuvântare odată primită cu primul gângurit nu mai are dreptul să-ți scape. Nici măcar atunci când peste creștetul zilei se așterne noapte. Nici chiar atunci când roua îți scaldă geana în mărgele, nu ai dreptul să renunți la ea. Tu ești prin tradiție o mare binecuvântare și ai tot dreptul să o ții încătușată într-un colț de suflet dacă asta simți. 

     Fericire nu e o declarație searbădă și nici măcar nu e un gând pe vârf de limbă. E mult mai mult- e stare. E biserica ta și ai dreptul să-ți lași heruvinii să ți-o adăpostească, protejând-o de tot ce-i antilumesc. 

    Fericirea ta incepe azi. Aici. Acum. Nu ai dreptul să o lași să te deposedeze de materie, de întreg. Nu ai nici măcar voie să te lași alimentată de alte stări pentru a ajunge la ea. Pur și simplu trăiește. Bucură-te. Fii tu însuți. Fii fericită.

     

Izbăvirea

     

                 imagine: google.com

      Prin iureșul alarmant al străzilor din capitală, Năstica, își striga libertatea, bucuria de a se simți eliberată de teama femeiei singure. A colindat fară un țel zile în șir, privind cu teamă în ochii plecați de griji ca ai ei. Și, dintr-odată nu s-a mai simțit neputincioasă. A înțeles că fiecare, din cei care se amesteca cu ea, au aceleași frici. Fie condiționate de o dezamăgire sau de o imensă bucurie.

     Ea, femeie inteligentă, o doamnă in toată firea, își căuta cuminte un loc pentru a-și desăvârși menirea. Și l-a găsit. Sau a găsit-o. Era fericită că putea să privească în ochii tineri ai învățăceilor și să trăiască această desăvârșire, cea de a le fi învățătoare. Era mândră de noul ei statut. Doar că bucuria împlinirii profesionale era insuficientă atunci când se refugia în cămăruța searbădă de la periferia orașului. Ce-i drept, tanti Ilenuța îi mai ținea de urât în serile lungi de iarnă, știa femeia aceasta, trecută prin viață că sufletul fetei era incomplet. Nu poți peste noapte să ștergi cei douăzeci de ani de viață cu omul de care te-ai îndrăgostit nebunește încă atunci când nici nu știai ce-i cu adevarat dragostea.

      - Fata mea, trebuie să te mai destinzi, să mai ieși in lume ca să o cunoști și ea să aibă ocazia să te cunoască. Ești atât de frumoasă,  nu poți petrece toată tinerețea în fața vrafurilor de caiete. Nu poți să suferi pentru doi. Ți-e suficientă bătălia cu sine.

       -Ai dreptate, tanti Ilenuța, dar ceea ce fac îmi aduce liniște și o imensă satisfacție. Nu știu dacă mă crezi, dar munca mea e totuși prima mea dragoste, i-a răspuns ea.

      A înțeles femeia că e timpuriu să o convingă pe fata asta, care i-a devenit ca o fiică, că singuratatea nu e întotdeauna un medicament eficient.

       Rămasă singură, Năstica putea să evadeze fără de prihană în amintiri. Acolo se simțea bine. Era mică și iubită. În curtea casei parintești se simțea protejată și invincibilă. Trăia bucuria de a fi copilul sortit să împlinească destinul părinților ei. Colinda la nesfârșit colinele azurii în care aveai impresia că cerul își spăla zilnic fața. Era de poveste, când la cântatul cocoșului, toate orătăniile din curte își începeau cântecul buclucaș. Pe toate le-ar fi dat în acel moment pentru o cipă de somn. Iar azi, ar face orice pentru niște zori înrourați de dulceața parfumului lui. Încă mai suferea. Rănile trădării nu se coagulaseră. Doar se temperase durerea și atăt.

    - Năstica! Se aude dintr-odată strigată.

     - Ce e Veruța? De ce stigi de parcă dau turcii? Nu vezi că abia de mi-au mijit ochii?

     - Hai, fato, să prindem zorii. Ai uitat ce am vorbit aseară, că în zorii acestei nopți cu lună ni se va arăta ursitul. Ori nu mai ești interesată de cine și cum va fi?

       - Stai să-mi pun pe mine rochița în buline, nu vreau ca providența să-mi scoată în cale pe oricine. Vreau un bărbat cum numai în poveste gasești. De altul nici că-mi trebuie.

       - Fie cum zici, doar grabeste-te, că s-ar putea să nu mai prindem un asemenea noroc.

       Captivă în mrejele unor amintiri, Năstica a uitat pentru o clipă că cel pe care i l-a adus zorii unei zile de mai, strânge la piept un alt dor. Asa i-a spus când a plecat: 

      - Mă sufoc de dorul ei, Nastica. Tu ești un om inteligent și vei înțelege că dragoste cu sila nu se face. I-a spus și a plecat. Iar ușa în urma lui s-a închis asurzitor de durut.

      Plecarea aceasta, la început, a fost un potop nestăvilit de lacrimi, dar care mai târziu s-a transformat într-o mare de întrebări. Unde a greșit? Cum de a fost oarbă? De ce nu a văzut prăpasia ce s-a săpat între ei? Șirul de ce-urilor era de necontent.

        Azi, se surprinde la gândul că această alegere, a lui Tudor, i-a dat prilej să se descopere cu adevarat, dar si să găsească izbăvirea în lucruri simple, pe care să le transforme în momente unice, memorabile.

      Azi, în fața altarului sufletului ei, trăiește binecuvântarea pe care fiecare femeie și-o dorește. Iar golul lăsat de el, se materializează în noi forme. 

    Nu există expresie pentru durere, asta a invățat de cum s-a pomenit singură în fața dragostei.

   

     

     

       

O viață nouă

      

                 imagine: google.md

        I-a spus să mai aștepte și l-a așteptat până-n ziua când a înțeles că așteptarea-i e zadarnică. Fără sens. Pentru că el, cel care i-a creat senzația că o iubește nu mai e el. E lipsit de curajul de-ași recunoaște neputința în fața unei decizii monumentale. S-a refugiat, pur și simplu, într-un confort bolnav și stă cu capul plecat ca furtuna să treacă de la sine. Să se absoarbă, exact cum se întâmplă cu picăturile de ploaie pe timp de secetă. A înțeles mult prea târziu, dar a făcut-o ușurată într-un final. Cel de care se îndrăgostise nu-i merita suferința. Nu era demn de lacrimile pe care le vărsa noapte de noapte.

    Năstica s-a consolat multă vreme așa până când aceasta i-a adus alinarea. A început să privească la lumea din jur cu interes, cu dragoste de care credea că nu mai este capabilă. Azi trecea pe lângă un șir de copii și se prindea că bucuria lor nestăvilită e și a ei. Mâine se prindea în iureșul străzii, constatând, că de fapt, toți cei pe care i-a ignorat atâta amar de vreme sunt tot acolo, printre problemele și larma unei vieți agitate. Nici n-a băgat de seamă când s-a amestecat printre ei, căutând să dezlege misterul unei lumi noi de care avea cea mai mare nevoie.

    Într-o bună zi și-a pus în valiza cele câteva rochii, un fular pe care și l-a cumpărat din primul salariu de învățatoare și a plecat la oraș. Avea ceva economii care trebuiau să-i ajungă până se va angaja acolo. Dar de asta îi păsa mai puțin, tot ce voia acum era să-și demonstreze sieși că poate trăi și-n lipsa lui.

   Primul lucru pe care l-a facut la oraș, a fost să hoinarească pe strazile îmbâcsite de lume ca să se molipsească de aerul boem de capitală. Apoi s-a dus la vechea gazdă, pe care o mai vizita din când în când chiar și când a decis să se facă învățătoare în sat. Tanti Lenuța, o femeie intre două vârste, s-a bucurat nespus să o vadă. Chiar și când i-a spus că ar vrea să rămână aceasta i-a pus cu toată inima la dispozitie aceeasi odaiță serbădă, dar atât de familiară. Tanti Ilenuța o știa de când era o copiliță, știa ce-i place să mănânce, unde iubea să-și petreacă timpul, dar cel mai mult o cunostea când avea pe inimă o suparare. Dar nu a întrebat-o nimic. Pur si simplu i-a atins creștețul și i-a zis:

- Ziua în care mi-ai deschis portița a fost cea mai mare binecuvântare. Eu, care n-am avut copiii mei, am reușit să trăiesc această bucurie, a maternității având grijă de tine. De aceea voi continua și acum, când ești împovărată de griji, să te ajut. 

  A îmbrățisat-o pe femeia cu ochi de mamă și i-a promis că va fi fericită.

- Trebuie să scap de obsesia ce mă urmeaza ca o umbră, a zis, Nastica, uitând că de fapt nu era singură. Acum mai avea un suflet care ar trebui să-i aducă alinarea și echilibrul unei vieți perfecte.

   Asta a făcut din acea zi, a pus la temelia sufletului ei promisiunea că își va da voie să iubească, să înflorească alaturi de cel care va reuși să o citească cu adevărat. Și-i va promite să o facă fericită.

Umbra din noi

     

            Imagine: google.com

    Mi s-a confesat că n-a iubit niciodată. Că nu a simțit fiorii acestui sentiment decât foarte vag. Și că tot ce știe despre iubire e ca vine la pachet cu trădarea. 

     Să fie adevărată această confidență tardivă sau doar o modalitate de a se izbăvi de propriile responsabilități? Nu stiu cu certitudine, dar tind să cred că e totuși o măsură autoprotectivă, un fel de "a se închide" în propria carapace de teama de a nu fi rănit din nou.

       Asta se intâmplă cel mai adesea sufletelor încercănate de frustrări, eșecuri, oameni nepotriviți în viețile lor. De acolo, din întâmplări de cumpănă, se trag toate. Din imposibilitatea de a le gestiona cu discernământ și promt. Exact, ca în zicala aceea: "taie răul de la rădăcină" și poate atunci vei ajunge în punctul în care să conștientizezi că fiecare rău cu partea lui de bine. Asta trebuie să facem. Și să nu lăsam  tot ce a durut odată să  ne disece sufletul pe dinăuntru. Iar o dată conștientizând asta nu vom mai încerca să pozăm în oameni fericiți. Vom fi noi înșine. Sinceri cu noi. Ca la o spovedanie.

     A avut curajul, anume curajul de a-mi mărturisi că toate declarațiile de iubire nu sunt decât niște lamentări a unor oameni care-și strigă nevoia fără a apela la gesturi, acțiuni. Niște jocuri puierile din care nu iese mai nimic bun- doar ego-uri rănite și alte zeci de sechele. I-am spus evident că nu-i împărtășesc opinia, deși, în străfundul minții, am fost săgetată uneori și eu de aceeași frenetică senzație. Totuși, m-am ambiționat să -i spun că nimic în lumea asta nu e mai frumos decât iubirea, decât senzația ciudată de care ne umplem atunci când avem alături persoana potrivită. Decât forța supremă care a pus în mișcare omenirea și de care se mai agață și azi tot ce e dumnezeiesc.

    Nu l-am convins, cum era firesc, dar sunt convinsă în schimb, că am reușit să-i dau prilej pentru a-și revizui credința, că iubirea e cea mai frumoasă umbră, iar lipsa ei ne-ar aduce pieirea.