Imagine: google.com
Mi s-a confesat că n-a iubit niciodată. Că nu a simțit fiorii acestui sentiment decât foarte vag. Și că tot ce știe despre iubire e ca vine la pachet cu trădarea.
Să fie adevărată această confidență tardivă sau doar o modalitate de a se izbăvi de propriile responsabilități? Nu stiu cu certitudine, dar tind să cred că e totuși o măsură autoprotectivă, un fel de "a se închide" în propria carapace de teama de a nu fi rănit din nou.
Asta se intâmplă cel mai adesea sufletelor încercănate de frustrări, eșecuri, oameni nepotriviți în viețile lor. De acolo, din întâmplări de cumpănă, se trag toate. Din imposibilitatea de a le gestiona cu discernământ și promt. Exact, ca în zicala aceea: "taie răul de la rădăcină" și poate atunci vei ajunge în punctul în care să conștientizezi că fiecare rău cu partea lui de bine. Asta trebuie să facem. Și să nu lăsam tot ce a durut odată să ne disece sufletul pe dinăuntru. Iar o dată conștientizând asta nu vom mai încerca să pozăm în oameni fericiți. Vom fi noi înșine. Sinceri cu noi. Ca la o spovedanie.
A avut curajul, anume curajul de a-mi mărturisi că toate declarațiile de iubire nu sunt decât niște lamentări a unor oameni care-și strigă nevoia fără a apela la gesturi, acțiuni. Niște jocuri puierile din care nu iese mai nimic bun- doar ego-uri rănite și alte zeci de sechele. I-am spus evident că nu-i împărtășesc opinia, deși, în străfundul minții, am fost săgetată uneori și eu de aceeași frenetică senzație. Totuși, m-am ambiționat să -i spun că nimic în lumea asta nu e mai frumos decât iubirea, decât senzația ciudată de care ne umplem atunci când avem alături persoana potrivită. Decât forța supremă care a pus în mișcare omenirea și de care se mai agață și azi tot ce e dumnezeiesc.
Nu l-am convins, cum era firesc, dar sunt convinsă în schimb, că am reușit să-i dau prilej pentru a-și revizui credința, că iubirea e cea mai frumoasă umbră, iar lipsa ei ne-ar aduce pieirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu