Lumina din brațe

     

              imagine: pinterest.com
      Pe cărarea de la poarta școlii erau răsadiți narciși. Aveai impresia că bulbii înrădăcinați în pământul pe care îl desțălinau primăvară de primăvară ce-i de a 10-a, stăteau acolo de o viață. Cu fruntea semeață către soare se ambiționau să trăiască în pofida faptului că deseori erau calcați în picioare de ștrengarii din clasele mai mici sau chiar de copiii din cartier. Așa i-am reținut și astfel i-am luat cu mine în viața de adult, pe aceste mici steluțe de aprilie. 

     Narcișii mi-au parfumat copilăria. De aceea când m-am trezit în brațe cu un imens buchet de lumină, m-am lăsat învăluită de aroma lor îmbătătoare. Dar și de gestul unui tânăr, suprinzator de carismatic. Era dintr-a zecea băiatul. Abia de ne cunoșteam, îi eram profesoară de vreo două luni. Timp în care am reușit să-i disting, printre multiplele calități,  firea ștrengărească, voalată de un fler tipic copiilor buni, în pofida aparențelor, pe care voia cu tot dinadinsul să le lase la vedere. Sunt astfel de tineri, care se răzvrătesc deseori doar ca adultul de lângă ei să aibă răbdare să-i citească. Unii adulti reușesc, alții, din contra, sapă prăpastii, lăsându-i pe aceștea să se recomande de unii singuri. Și de aici: fiecare cum poate. Totuși eu am reușit să-l fac să se descopere, odată ce a simțit nevoia unui asemenea gest. 

       Veți spune că elevii deseori dăruiesc flori profesorilor. Că e un gest ca oricare altul. Ba, bine că nu. 

      Acel buchet purta soarele cu el. Desi era noapte, electriza cerul cu razele de lumină ce-și aplecau gângurind căpșoarele în noaptea aceea de mai. Iar tânărul purta pe bulevard imensul braț de lumină pentru a-l dărui altor brațe care încă găzduiau la acea vreme întunericul.