Nimic fără iubire

imagine: pinterest.com

    Ecoul unor timpuri despre care am tot citit în ultima vreme  se aude tot mai insistent azi, când pacea n-ar mai trebui să fie sub asediu. E înfiorător acest sunet. E aducător de moarte. E sunetul oripilant al obuzelor ce și-au zidit aripi de oțel pentru a străpunge marea dimensiune a lumii într-o clipită. 

    Mă trezesc ca și altă dată cu iepurașii de soare zglobii în geamul meu și totuși parcă ceva mă face să mă îndoiesc de bunele intenții ale acestora. Îmi invadează spațiul personal în ultima vreme, mai mult ca altădată, mă ademenesc în ludicul intențiilor lor, dar parcă ceva îmi spune să nu-i cred. Să nu mă iau după aparențe. De aceea, sunt sceptică și stăpânită atunci când decid să le îmbrățișez fluidul curgător. Mi-e teamă că aș putea fi prinsă în frenezia jocului din care n-aș mai ieși întreagă. Iar lipsa veghii ar putea răpi pacea adorată.

     Diminețile mele nu mai sunt surprinzătoare cum erau altădată, ci timorate și greu de dus fără ezitare și spaimă către apus. E geana războiului ce se revarsă peste omenirea obișnuită atât de mult cu pacea. Stă ca o santinelă gata să-și ia în mână artileria grea și să spulbere cu nepăsare zidul libertății unui popor încercat de secole. 

  Îmi povestea adesea bunicul despre aceste încercări, despre cum un popor atât de mic, mereu îngenuncheat, a trebuit să se ridice ori de câte ori i-a fost amenințată identitatea.  Dacă a reușit este doar datorită rădăcinilor sale de luptător. Datorită credinței de a trăi în libertate și curaj. Și uite că azi, această libertate, până la venirea zorilor ar putea fi frântă de aceiași veșnici însetați de sânge liber. Sunt oripilată de simplu gând că tot ce am clădit de ani se poate surpa într-o clipită. Iar liniștea unui popor să terminte într-o groapă comună de la periferia unei vieți care abia începuse să se înfiripe.

O altfel de poveste

   

         Când i-a dat prima palmă si-a spus că a meritat-o, pentru că ea l-a adus la acea stare. Asa credea atunci, era convinsă că nevasta trebuie să se îngrijească de confortul și liniștea bărbatului său. Că trebuie să-și asume cu supunere treburile de soție, mamă, casă curată, ca nu cumva dragul de el să se împiedice în vreo jucărie lasată la intâmplare de copii. Ea, ca o soție bună, trebuie să ferească cu răbdare orice umbră din calea soțului, doar că în acea zi, sarea scăpată pe jos i-a purtat ghinion. Astfel a fost și următoarea dată.

     A doua oară când s-a întâmplat să se abată de la îndatoririle soției supuse, a mai primit alte două palme. Doar că de data asta au fost mult mai grele acele palme. Cu mult mai grele. Au răsunat pe obrazul firav de tinerețe ca niște obuze. Au spulberat, în acel moment, orice urmă de fericire, orice drag de viață. Acele două palme au luat cu ele toată bucuria căminului. Iar amprenta nesupunerii a purtat-o multă vreme de atunci. Chiar dacă locul păcatului s-a vindecat, durerea acelor lovituri i-a gâlgâit multă vreme prin amintiri. Clocotea ca un vulcan gata să erupă, dar cum avea o cruce de dus, a ales tăcerea - grea povară. Și-a oblojit cu propriile lacrimi rănile, sperând că e ultima oară când i se mai intâmplă. Așa i-a promis prima oară. La fel a făcut-o și a doua oară, bărbatul care i-a jurat să o iubească.

    Era seară, un asfințit de poveste când a înțeles că cele două perechi de palme primite la o zi distanță erau floare la ureche pe lângă ce avea să urmeze. S-a refugiat în tăcerea care dura de săptămâni, crezând că astfel va ocoli o altă năpastă. Atunci a bătut-o rău. A lăsat-o fără vlagă alte două săptămâni, timp în care a tot implorat-o de iertare. Și l-a iertat. Asta fac soțiile supuse. Iartă, acuzându-se, ignorându-se că tot ce li se întâmplă este doar din vina lor. 

   De la prima palmă și până la ce a urmat, a înțeles că a fost doar un pas. Atât cât să reușească să-și spună din nou: Vezi dacă n-ai fost o soție cuminte?

     Azi se pierde printre șirul de palme, printre injurii și amenințări. Îi este extrem de greu să înțeleagă unde a greșit și de ce s-a ajuns aici. Probabil  crede că dacă s-ar fi dedicat îndeajuns, azi nu ar fi fost o victimă fară căpătâi, ci un om integru, pentru care stima de sine e mai presus de orice.