Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!

   

Povestea unui Goe

    

ro.pinterst.com

    Cred în povești și-n puterea lor de a survola vise. Știu să mă complac în puterea lui "a fost odată ca niciodată". Le citesc, caut chiar să le inventez atunci când soarele își încheie socotelile cu ziua care tocmai și-a pus geana la somn. Le trăiesc chiar. Atunci când nu le mai pot face față cu cititul. Mă văd zâna bună care înveșnicește miracolul binelui atingând cu bagheta fermecată firele de tristețe care li se preling prin vene. 

    Așa l-am întâlnit pe el, pe micul Goe. În carne și oase. Mic de stat, dar vrăjmaș de abil la a manevra cu minți mature. Mai ales cu mam Mița și mam^-mare. Da. Erau și ele acolo ca să-i cânte în surdină micului Goe.

    Chiar dacă întâlnirea cu acesta mi-a întărit convingerea că l-am mai văzut undeva, totuși, abia când am îndrăznit să mă apropii, am constatat că această întâlnire va reprezenta o experiență de viață de loc ușoară.

   Cine era acest Goe? Un ditamai prințișor, cu diadema iubirii posesive pe frunte și cu un set de alte „nonvalori” la purtător. Trebuia să îmblânzesc un ditamai prințul, eu care toată viața m-am îmblânzit pe mine? Nu știam cum o voi face, dar eram sigură că trebuie să rezist. 

    Dis-de-dimineață, cu zâmbetul unei modestii incorigibile agățat de buze, mi-am început ritualul de îmblânzire. Când în genunchi, când în picioare, când pe masă, când sub masă, micul Goe tot în top rămâne. Toate bune și frumoase dacă nu existau cele două mamițici care erau gata să-i aducă și luna de pe cer dacă i-ar fi putut-o cere micul lor. Deși sunt convinsă că o va cere într-o bună zi, iar eu sigur nu voi fi acolo ca să pun scara. Asta îmi spuneam când vedeam toată maimuțăreala lor, pe care domnu Goe o lua ca o confirmare că toate năzdrăvăniile lui sunt în măsura lucrurilor.

    Doamne, ce chinuitoare era momentul în care acest diochi de copil trebuia să mănânce. Nimic din ce trebuia să-i placă nu-i plăcea. Și atunci pornea iar parada militară să-și poarte pașii prin jurul mesei, invocând toate forțele naturii să se unească pentru un mic-mare dejun. Of! cât aș mai fi dat atunci să nu fiu acolo! Nu credeam până atinci  că un Goe atât de mic, poate face cât unul mare. Atunci m-am  convins că toți Goii din viața mea nu m-au epuizat vreodată atât. Știam că de asta sunt acolo-să mă împrietenesc cu micuțul bucălat pe care l-am îndrăgit cu tot cu ambâț, dar parcă tot nu mă încadram în decor. Hâd decor. Cu un triunghi amoros care-și începea activitatea o dată cu zorii.

     Și totuși, de dragul libertății mele, am reușit să fiu pentru băiețel -degețel ( numele pe care i l-am dat eu) o umbră. 

    Îmi amintesc și acum ziua care m-a dus ca la un examen în fața lui Goe. Eu timorată de necunoscut, el, din contra, mult prea obișnuit cu acesta. Abia foarte târziu am aflat de ce. Nici o îmblânzitoare nu rezista mai mult decât un anotimp. Toate își puneau sărăcia în valiză și duse erau.

- Nu, eu voi rezista, trebuie să o fac de dragul cutremurului din viața mea. Oare numai un goe am văzut eu la viața mea? Erau gânduri cu care mă îmbărbătam mai târziu când am înțeles că micul alintat, nu se încrede, cu toată ființa, decât în mam-mare. Iar o umilă umbră, cum devenisem eu, era la coada priorităților. 

                                                         (VA URMA)

Imaginea ta

 

pinterest.com

     Azi ai trecut pe la mine. M-ai întrebat ce mai fac, ca după aceea să mă lași să-ți scriu numele pe zăpada bătătorită din fața casei. Credeam că vei rămâne măcar o vreme să ne alintăm la umbra dulcegăriilor care ne-au legat, dar ai ales să pleci. Nimic din ceea ce am fost nu mai suntem. S-a așternut peste noi uitarea chiar dacă tu pretinzi că e doar un răgaz pe care ni l-am oferit cât ne maturizăm.

    Azi mi-e dor, dar nu mai e la fel ca acum mult timp în urmă. E de mucava starea. E golită de sentimentul care ne-a înălțat și  sună a vid și a pardoseală strivită sub urme de noi.

     Și totuși, atunci când mi-e dor mă abandonez, cu tot cu regrete, în brațele tale, din care azi ai făcut vâsle și le-ai aruncat în larg să mă caute. Ai ignorat să te asculți, sperând că vei reuși să dai de urma pașilor mei, pași pe care pretinzi că-i mai auzi aievea. Regreți clipa care ne-a despărțit, dar un simplu regret este insuficient ca să întorni din grele încercări un destin. Nu e de ajuns să speri, deși aceasta din urmă are menirea să moară ultima, totuși corabia noastră a naufragiat. Și nu de azi, ci de pe vreme când încă era în larg.

     Azi privesc la cioburile care au fost cândva o măreață navă și simt jena corăbierului care și-a lăsat coechipierii să se descurce cum pot în acest naufragiu. Trăiesc sentimentul că n-am făcut îndeajuns ca să o scap de la o asemenea peire, dar doar până în momentul când în fața ochilor îmi aparea imaginea aisbergului care s-a ridicat între noi. Nu fără ajutorul nostru. Rămâne acum să ne învățăm lecția, dacă tot ne-am salvat de la înec și să lăsăm valurile să ducă cioburile dintr-un noi care nu mai există. Dar care, cu siguranță, e capabil să se ancoreze în alte dimensiuni, unde există câte o fericire pentru fiecare.

Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!