Jocul dea visul

    

     

    Am început a visa încă de pe vremea când ghetuțele aveau nevoie de ajutor ca să pornească de-a colindatul prin lume. Încă de pe atunci mi- am însăilat gândul că am dreptul la un Moș care să pună umărul la încropirea visurilor mele. Și de atunci tot ce fac e să cos frânturi din miracolul vieții, pe care le agăț la peretarul sufletului, desenat și el în frenetice jocuri de-a visul.

    Era noaptea de dinaintea unui Crăciun sculptat în nea și beculețe vii când l-am văzut strecurându-se pe sub fereastră mea de zână. Era frumos, așa cum ochiul meu de jar l-a surprins. Cu părul în bucle și ochii cât o constelație. Rușinos ca o fată mare, dar cu determinarea călărețului ce-și îmblânzește necunten roibul pentru menținerea echilibrului de aur. Era el, cel pe care l-am văzut în nopți albe-albastre. Era ursitul ce-mi va pune pe deget inelul cu diamante. Ce naivă? Îmi scăpase că diamantele nu te fac mai regină decât te simți. Eram orbită de jocul de-a visul. Cu masca nevăzătorului pe față m-am lăsat dusă de sclipirea zorilor, care îmi gâdila dintr-o cârdășie conspirativă retina doar să mă trezesc pupată de lumina unor zori limpezi. 

     M-am trezit doar că la decenii lumină când tot ce mă-nconjura era bezna unui suflet sărăcit de eu. Acum mă plimb prin nopți de nesomn, prin cioburi de amintiri și-ncerc cu disperare să-mi reconstruiesc podul care s-a surpat, înecat de ape tulburi. O fac cu determinare, ignorând că din așchii sângerânde nu pot naște îngeri. 

Dar parcă sufletului îi poți porunci? Nu. El pompează neîncetat emoții, plantând puieți sau plăgi vii din ele în ADN. Și mă pirpilesc la umbra lor ca ultimul mohican, doar se va ivi o undă de mărgean care-mi va mângâia chipul, spunându-mi că un răsărit e sigur, un început de drum.

    Iată-mă jucând un ultim rol în această poveste cu moși, unul crucial. Sunt o visătoare iremediabilă, ireparabilă, incurabil de obsesivă. Sunt Eu!