Oamenii pe care-i iubesc...

   

pinterest.com

 ...nu prea am prieteni, în schimb, am mulți oameni pe care îi iubesc și oameni pe care încerc să îi iubesc.

     Oamenii pe care îi iubesc sunt centrul universului meu, sunt puntea de legătură dintre suflet și cuget. Ei sunt garantul că viața te iubește și că tot ce vei face nu te vor condamna, nu te vor trăda.

    Ca oricărui om mi-e frică și mie de decepții, dezamăgiri, mai puțin de bârfe. Deși, cele din urmă au cel mai mare impact asupra unei societăți, cu oameni care nu prea au cu ce se ocupa, trăiesc din pomene deochiate, din iluzia unor timpuri când pâinea era două copeici, din ce-o mai făcut cutare sau de ce cutărică e ursuz, are vreo boală, ori ce? Acesta e tabloul, de cele mai multe ori, condimentat cu „ihuri”și „ahuri”. Nimic mai deprimant decât moldovinismul ăsta bolnăvicios de care nu ne dezlegăm atâta timp cât așteptăm „sputnicul” să ne pună zile în traistă, ori „ghimnastiorca” pe care o ținem în dulapul din casa mare, acolo unde cândva doar busuiocul și prosopul cu horboțică avea dreptul să stea. Azi așteaptă „parada” și e tare mândră că sofca bunicăi nu dă drumul la molii, că de altfel, după atâtea decenii mai rămâneau doar nasturii cei „iubileinâie”. Pe acești oameni încerc să-i iubesc, pentru că mi-e milă de ei și de bezna în care s-au pomenit.
   ...Și cum spuneam, nu prea am prieteni, dar am oameni pentru care aș merge în lume să adun zile, dacă mi-ar cere-o, aș săpa în piatră seacă ca să scot la lumină firul de nisip salvator, aș umple cu imaginea lor tot universul, doar se va face mai bun. 

    Acești oameni mi-au inundat viață cu fire de soare. 

Cum aș putea să nu-i iubesc?

 

Invazia de alb

   

pinterest.com

      Dulceața florilor de cireș e mai tandră și mai vărătică decât în alți ani, e mai catifelată când ți se lasă în palmele trudite de la atâta arat, e mai îmbălsămată decât orice parfum, chiar și decât aroma unei nopți de vară în care culegi stele ca să-ți faci salbă pentru toate dorurile din lume, e mai aromată.

    Această primăvară năbădăiosă își ține ferecată rochița cu floricele și condurii de cristal cu zece zăvoare sau poate i-a agățat în palatul de cleștar al suratei și acum n-are cu ce ieși în lume ca să aducă soarele. A uitat năstrusnica că oceanului de alb, abandonat în coroana pomului, are nevoie de îmbrățișarea caldă a soarelui pentru a se contopi cu ramul într-o beție de sărutări tandre. A abandonat și sufletele noastre înghețate de la atâta iarnă sub paltoanele ciufulite ale sorții, lăsându-ne străini și veștezi de atâta așteptare. 

    Primăvara aceasta suntem albi de așteptare, tânjim să ne scoatem diademele de cireș la plimbare prin câmpuri mătăsoase, cu boboci de migdale la braț. Suntem nerăbdatori să ne înfățișăm codrului ca la altar, cu dragoste fidelă și sinceră să-i mulțumim pentru speranța că verdele va invada lumea și-mpreună cu oceanul de alb va răspândi în lume nu doar materie, ci și spirit. Oamenii vor iubi mai mult, se vor juca interminabil cu viața, aducând-o la vârsta puierilă de cândva, o vor lăsa să zburde prin coclauri, iar seara îi vor așterne cearșaf alb pentru ca somnul să-i fie odihnitor și prielnic pentru faptele năstrușnice de a doua zi. 

     Uite așa vrea viața să trăiască, vrea să fie regină într-un trup sănătos, unde candoarea albului să stăpânească cea mai enigmatică insulă-veșnicia.

    

     

Tații vitregi

imagine: facebook.com

     Încep această poveste inspirată de un articol citit recent. Se numea "Tații vitregi nu sunt tați", de fapt autorul își alege titlu inspirat din "gura târgului", dar, accentul cade, nemijlocit pe ideea că acești oameni- tați au tot dreptul să fie strigați pe nume atunci când țin locul unui tată, chiar și fără ADN, dar face sacrificii enorme pentru ca viața copilului care și-a asumat-o, adoptat-o, să fie minunată.

  M-am trezit, așa cum spuneam anterior, pe la vârsta de 3 ani, fără tată, fără un tată care să mă inspire, să mă încurajeze sau pur și simplu să mă iubească pentru că sunt. A plecat să fie tată vitreg pentru alți copii, la fel adandonați de tatăl lor. Nu mi-a părut rău că acești copii aveau să-i spună pe nume tatălui meu, astfel viața,  îi dădea o șansă să se izbăvească de acuzele propriei conștiințe. Altceva m-a durut, și anume negarea, renegarea propriilor copii. 

     Nu am uitat viața împovărată de griji și nevoi, nici cearcănele mămicăi de la atâta neputință și dor nu le-am uitat, dar, asta nu m-a împiedicat să-l iert, iar atunci când l-am întâlnit nu i-am reproșat nici  măcar vorbele acide ale copiilor din mahalaua noastră "tu nu ai tată, dar eu am!", pe care le port ca pe un blestem și azi. Nu am făcut-o poate din prea multă iubire pentru el, sau pentru mămica care ne-a creionat un portret al ADN-ului din noi superb, îndemnându-ne să ne respectăm rădăcinile, că și așa sunt mult prea fragile, ci dintr-un mare drag de omul care ne-a devenit între timp tată vitreg. 

    Tată vitreg, în concepția acelui care ne-a adoptat cu sufletul, însemna să faci casă pentru ei, copiii, să pui pe masă atât cât să le ajungă fiecăruia, însemna cuvinte tandre și de alint, însemna să ții loc de "ambrazură" atunci când vărguța năzdrăvană își căuta un punct de reper în persoana subsemnatei, însemna stat pe genunchi și nopți nedormite, dar și colete imense atunci când viața ne-a dus în lume. Acest tata vitreg, a făcut ceea ce nu a făcut tatal meu adevărat, mi-a purtat sora în brațe ca un adevărat munte de om, deși, în realitate era pe departe un munte. Acest om m-a ajutat, pe mine și frații mei să săpăm la rădacini și să dăm de viață, o viață nouă în care nu există tați și copii vitregi atâta timp cât sunt făcuți din IUBIRE.

    Acest om este tatăl meu, e bunicul copiilor mei. Acest om e cel mai veritabil tată.

Azi mă caut

   

   Azi mă sufoc, mă pierd printre cioburi de "a fost" și "sunt", mă pierd în disperarea mea cronică, aproape abulică, fară puterea de a riposta. 

    Azi sunt și mai neputincioasă decât ieri și mai infirmă decât voi fi mâine, pentru că pierderea este irecuperabilă, m-am pierdut pe mine. Nimic nu mă poate întoarce la ceea ce am fost. Sunt. Știu că sunt o nesuferită incorigibilă, o nimfomana făra dreptul la "a fi". Dar tot ce știu sincer, e că nimeni nu-mi poate lua fericirea din obraji. Ridic ochii spre cerul vieții mele, mă agăț de el ca de ocean soarele și-mi scald senină fericirea, uit de toate căutările din lume, uit că vreau să te inventez, uit că m-am pierdut prin miriști de suflet și că mai caut să îmblânzesc destinul ăsta sadic de care nu mă pot izbăvi oricâtă alifie n-aș turna între spițe. 

    De când m-am născut am dus-o greu. Pe la vârsta de 3 ani, m-am trezit fără tată, fără un tată de care să-mi agăț destinul, fară umărul pe care mama să-și sprijine capul cât eu mă legănam în poala ei. Am rămas de atunci cu impresia unui braț amputat, un braț de care mereu mi-a fost dor și pe care, am avut impresia, că l-am gasit peste ani. Dar nu mai era la fel, nimic nu mai era la fel: nici eu nici brațul. Era îmbătrânit și secătuit de același destin-greu de dus și meschin. Mi-a spus că a plecat purtat de avântul tineresc și s-a împotmolit în propria beție, iar când și-a

 revenit n-a mai găsit drumul de întoarcere și a rămas să zacă de partea cealaltă a baricadei-în mocirla unei alte vieți, din care a scapat și el cu sufletul amputat și eu orfană de tata. L-am jelit atunci, i-am plâns în poală, dar brațul pe care l-am tot implorat n-a mai dat semne de viață decât după ce am sfidat soarta și am spus DA. Eram convinsă că sunt salvată, că izbăvirea mea infirmă vine gâlgâind din acel da, despre care ieri nu știam nimic, dar azi știu și mai puține. 

    Azi mă caut pe mine, nu mai caut brațul lipsă. Am înțeles că nimic nu mai e la fel dacă te-ai pierdut pe tine, de aceea azi, mă caut.

Mă caut și sper să mă găsesc.

    

   

Purificare

     

Ploaia mă spală de păcate, de uitare și neuitare. Mă revigorează, ștergând orice umbră din păcatul suprem. Ea mă deconspiră, mă dezghioacă de secretele ticăloase, mă pune față-n față ca la o spovedanie cu ființa mea, știe că am nevoie ca orice om de altfel, de o baie caldă, cu stropi plângăcioși, dar puri. Nu mă condamnă că am trăit în păcat, urând, iubind, ci din contra, mă ia în brațele-i de umbrelă protectoare și-mi mângâie obrazul crispat de jocurile hazardului. 

    Azi ploaia m-a surprins sub umbrela mea, pe strada mea, unde păsări cântătoare erau aliniate într-un cor de voci: toate aveau ceva de spus, toate voiau să fie auzite și mângâiate pe cap. Dar cine să o facă când eu eram sub umbrela mea, o adevărată cochilie împotriva necazurilor și supărărilor. Mă ascunsesem acolo ca soldatul după ambrazură, pitulită bine și cu încrederea că nimic nu mă poate afecta cât stau sub pălăria ei. 

    Ploaia, ca orice femeie, știe să facă legământ cu sufletul, cu dorul, cu emoția - e mai empatică ca vântul, care s-ar părea că vrea să te mângâie când îți trece pe dinainte, dar nu, nu are nici un dram din bunătatea ploii, nici soarele nu ar putea să-i ia locul când vine vorba de emoție, acesta, e suficient să se supere și  îți   aprinde imediat în obraji felinare multicolore. Dar, iată ploaia, ea va găsi mereu timp pentru durerea ta, va avea suficientă răbdare să te asculte veghindu-ți trăirile într-un colț de umbrelă.

 Cine, dacă nu ea te ademenește să pășești desculță prin bobițele de cristal, ca să te vindece de regrete, de ani? 

Cine dacă nu ea sapă în piatră pentru a da de izvoare trainice, cu apă vie și vindecătoare? Cine...?

Iubire

    

pinterest.com

     Ți s-a întâmplat vreodată să te împiedici și să cazi în momentul când ai vrea mai puțin să ți se întâmple asta? Cu siguranță, pentru că și eu am pățit-o destul de urât într-un moment când tot ce-mi doream mai mult  era să fac impresie, să dau bine. Uite că aceste momente rămân impregnate în memoria noastră și de fiecare dată, când urmează scene similare te concentrezi cu toată ființa să nu te faci iar de poveste. Dar de unde? apar altele și mai nasoale și mai jenante. 
    De exemplu, azi mi s-a întâmplat să fac o ditamai piruietă în fața sorții, să bat chiar și mătănii. Am bătut... ca să fie tot tabloul perfect. M-am ridicat, am dat cu privirea prin unghere și, capul sus!

    Nu știu cum e la alții, dar eu când am ocazia prefer să nu fug, să nu mă eschivez de la ceea ce ar putea însemna ieșirea mea în larg, ci din contra, activez instinctul de autoapărare - conștientizarea. Conștientizarea că am în față un caz aparte și trebuie să-l iau ca atare, conștientizarea că  tăcerea e de aur, doar dacă dai nas cu un ditamai filozoful, dar... în alte condiții, riști să fii luat de prost. Și cum nu vreau să fiu neam cu Păcală și mai stiu că cel ce tace consimte, ripostez, că... doar nu vreau să fiu  momeală. Așa că las să triumfe zisa mea: Revendecă-ți dreptul la replică și nu lăsa norii să-ți tulbure privirea, asta ar însemna să îngenunchezi mereu. 

    Fii morală, senină  și, nu uita să fii umană, asta te ajută să rămâi integră.

Clipă și Oameni

  Dnei Rodica Gavrilița, un om luminos din viața mea

 pinterest.com

                                                        

          Azi m-a vizitat Poezia. A bătut la poarta zilei mele de joi misterioasă și cochetă, cu corp de atlet și aromă dulce-amaruie de cafea, a venit ca o divă savuroasă această poezie și mi-a sărit în brațe de cum s-a văzut în casă. Mi-a făcut îndrăzneț cu ochiul și ne-am prins într-un dans fără pereche- ea, poezia și eu-umilul muritor. A durat acel vârtej cât clipa de iubire, cât "te iubesc-ul"  pe vârf de buze, cât ochiul de lumină în geana nopții, dar a fost de-ajuns ca să rămână acolo, într-un suflet ce tânjea după căldură și lumină. 

   Azi m-am întâlnit c-o Poezie. M-a invitat într-un târziu, când vraja s-a mai risipit, la o cafea. Ce mai cafea! O cafea cu aromă și gust de duminică, cu horboțică și mama în cap de masă. Ce mai cafea! Ce mai fericire când toate în lume îți sunt prieteni: și florile, și umbrele, și oamenii - toate sunt experiențe de pe Strada Bucuriilor Pierdute, din toate ai învățat și ai găsit suficiente motive să-i inspiri și pe alții. 

    Mi-a venit la prag Poezia, m-a strâns la piept ca o mamă, cu tot cu cicatrici, cu doruri și misterul unei matematici nedeslușite de secole și a rămas smerită în prag până am invitat-o la masă. Ce mai masă! Ce mai mireasmă! Aveam și ceai și pădurea deasă, și albul zilei și câmpia de acasă. 

    Mi-a venit la prag Poezia și a rămas să-mi vegheze Fericirea Simplă, zâmbindu-mi dintr-o carte- FRUMOASĂ DEPENDENȚĂ.

   Mi-a intrat în casă Poezia, mi-a zâmbit cu ochi de primăvară și mi-a confirmat că sublima clipă ar putea lua drumul pribegiei dacă n-aș avea suficient curaj s-o rog să mai rămână. Am pus-o la masa, că doar așa se primesc musafirii, am rugat-o să guste din bucatele simple, binecuvântate de același Dumnezeu - SUFLETUL. 

   Azi am primit în ograda sufletului meu Poezia. I-am oferit găzduire, lăsând-o pe ea să aleagă în ce colț de ogradă i-ar plăcea să guverneze: în suflet, la suflet, pe suflet. I-am spus că oriunde nu se va cuibări o voi curta, o voi alinta doar să mă izbăvească de zile nefaste și prietenii false.

   Azi găzduiesc Poezia și mă simt privelegiată stând CU VIAȚA LA O CAFEA.

    

    

Poveste

pinterest.com

  E aproape miez de noapte, dar somnul, bată-l vina, se lasă așteptat și azi. O chinuie seri de nesomn, o chinuie și gata gândul că prăpastia ce s-a lăsat între ei este mult prea sângerie și riscă să rămână  așa mereu. 

 L-a lăsat să plece, chiar i-a urat să fie fericit, deși, gândul că nu-i va mai simți căldura brațelor după o zi de muncă i se pare de-a dreptul traumatizantă. I se pare că se sufocă, că n-are aer, că lumea ei s-a întors cu susul în jos și nimeni n-o mai poate aduce cu picioarele pe pământ. Dar azi e mai greu ca niciodată, azi e ziua când ei doi s-au întâlnit, și-au vorbit într-o limbă comună - a dragostei. Azi retrăiește fiece moment și-i pare că lumina unei dimineți ar putea doar să-i amplifice dorul. Nu știe ce va face cu el, dar e convinsă că perspectiva unei vieți solitare n-o ademenește, de aceea vrea să uite că a fost trădată, uitată ca un pardesiu în foaierul unui teatru de păpuși. Acest sentiment n-o lasă să

 trăiască, să iasă pur și simpu în fața soarelui și să-i zâmbească, să se îmbujoreze în fața lui ca o copilă. 

    De cum s-a trezit, a dat cu un pic de rouă pe față, a ieșit în grădina casei să culeagă un pui de lumină pentru a și-l pune pe chip, a ciugulit aromă de tei și cu rochița de albăstrele pe ea, a pornit să culeagă boabe de speranță și frumos din copleșitoarea lumea a basmului din grădina casei părintești. N-a mai putut face fața prea mult misterului că de odată, de prin mărăcinile vecine și-a făcut apariția o umbră... Era Nelu- prostovanu, cel mai ironizat coleg de clasă. Cel mai batjocorit dintre toți doar pentru că era diferit, doar pentru că lumea în care se simțea bine era străină celor de vârsta lui. Îl iubea pe Dumnezeu, iubea liniștea și cărțile. Acesta era păcatul lui. De aici și porecla și atitudinea mea și a altor copii față de Nelu. Nu l-am văzut de când am plecat de acasă, dar nici n-aveam cum- a plecat imediat cu ai lui undeva, unde nu știa nimeni? Acum iata-l în fața mea: un tânar carismatic, cu o figură atletică alergând după fluturi, cum aveam să aflu mai târziu. Era pasionat de aceste insecte firave și misterioase, avea în colecția sa peste 100 de specii rare, adunate de prin toată lumea. Spunea că-i mai lipsește din colecție un exemplar foarte rar, un fluture împărătesc care își are țara de origini aici. Atunci chiar credeam că e vorba despre cine știe ce specie incognito, dar mai apoi i-a spus că dorul de ea l-a adus acasă.

    - Salut, Adina!

    - Nelu, tu ești? Atât a reușit să vorbească.

    - Stiam că am sa te găsesc aici, mereu te ascundeai de lume când erai tristă, îmi amintesc foarte bine de zilele în care plângeam de supărare împreună cu tine: ba după un cățeluș rănit, ba de un cuvânt, ba de-o iubire neîmplinită. Da, știu și despre asta!

      - De  unde știi? De ce ai tăcut atâta? Au fost atât de multe zile în viața mea când am avut nevoie de un prieten, de un umăr fidel și n-a venit nimeni. Acum de ce ai venit? Ce te-a adus aici?

      - De tristețea ta, am fost chemat, de tânguiala nopților albe am fost strigat și acum că sunt aici îți cer să nu mă izgonești, dragă Adina. Tu ești fluturele alb ce m-a adus în grădina cu mărăcini, tu- mi lipsesti pentru a cunoaște desăvârșirea absolutului. 

La o asemenea descoperire nu s-a așteptat Adina, să-l întâlnească pe colegul ei față de care nu avea nici un sentiment pe vremea când erau școlari, ba, din contra își bătea joc de el ori de câte ori se ivea ocazia. Avea chiar și un obicei al ei, să-l tachineze când mergea să o conducă acasă: Ionică-bostănică. Așa i-a spus multă vreme până când nu i-a mai fost interesant acest joc. Acum, iata-l aici, salvând-o de tristețea imensă de care suferea de o vreme bună.

    - Nelu, cum de ai știut că am nevoie de tine? De un suflet cuminte și bun ca tine?

     - Adina, pasiunea mea pentru fluturi n-are limite, după o nouă specie aș merge și la capăt de lume, dar  pentru tine aș face înconjurul lumii ori de câte ori mi-ar fi dor. De asta și sunt aici, nu mă pot bucura îndeajuns fără tine de mirifica lume a mea. Te invit să fii regina vieții mele, fluturele alb după care sunt gata să alerg o viață dacă mi-ar cere-o.

   La o asemenea declarație Adina n-a visat nici chiar când credea că face parte dintr-o poveste frumosă, dar acum când sufletul ei plânge din iubire pentru un vis efemer, nu știe cum să reacționeze. Pe de o parte suferea enorm, iar pe de altă parte chipul de atlet chipeș și declarația de dragoste a lui Nelu i-a dat încredere că viața trebuie privită cu drag din orice unghi, din orice perspectivă pentru că nu știi de unde iese un Nelu îndrăgostit de tine așa cum ești: firească și nemachiată.