Invazia de alb

   

pinterest.com

      Dulceața florilor de cireș e mai tandră și mai vărătică decât în alți ani, e mai catifelată când ți se lasă în palmele trudite de la atâta arat, e mai îmbălsămată decât orice parfum, chiar și decât aroma unei nopți de vară în care culegi stele ca să-ți faci salbă pentru toate dorurile din lume, e mai aromată.

    Această primăvară năbădăiosă își ține ferecată rochița cu floricele și condurii de cristal cu zece zăvoare sau poate i-a agățat în palatul de cleștar al suratei și acum n-are cu ce ieși în lume ca să aducă soarele. A uitat năstrusnica că oceanului de alb, abandonat în coroana pomului, are nevoie de îmbrățișarea caldă a soarelui pentru a se contopi cu ramul într-o beție de sărutări tandre. A abandonat și sufletele noastre înghețate de la atâta iarnă sub paltoanele ciufulite ale sorții, lăsându-ne străini și veștezi de atâta așteptare. 

    Primăvara aceasta suntem albi de așteptare, tânjim să ne scoatem diademele de cireș la plimbare prin câmpuri mătăsoase, cu boboci de migdale la braț. Suntem nerăbdatori să ne înfățișăm codrului ca la altar, cu dragoste fidelă și sinceră să-i mulțumim pentru speranța că verdele va invada lumea și-mpreună cu oceanul de alb va răspândi în lume nu doar materie, ci și spirit. Oamenii vor iubi mai mult, se vor juca interminabil cu viața, aducând-o la vârsta puierilă de cândva, o vor lăsa să zburde prin coclauri, iar seara îi vor așterne cearșaf alb pentru ca somnul să-i fie odihnitor și prielnic pentru faptele năstrușnice de a doua zi. 

     Uite așa vrea viața să trăiască, vrea să fie regină într-un trup sănătos, unde candoarea albului să stăpânească cea mai enigmatică insulă-veșnicia.