Purificare

     

Ploaia mă spală de păcate, de uitare și neuitare. Mă revigorează, ștergând orice umbră din păcatul suprem. Ea mă deconspiră, mă dezghioacă de secretele ticăloase, mă pune față-n față ca la o spovedanie cu ființa mea, știe că am nevoie ca orice om de altfel, de o baie caldă, cu stropi plângăcioși, dar puri. Nu mă condamnă că am trăit în păcat, urând, iubind, ci din contra, mă ia în brațele-i de umbrelă protectoare și-mi mângâie obrazul crispat de jocurile hazardului. 

    Azi ploaia m-a surprins sub umbrela mea, pe strada mea, unde păsări cântătoare erau aliniate într-un cor de voci: toate aveau ceva de spus, toate voiau să fie auzite și mângâiate pe cap. Dar cine să o facă când eu eram sub umbrela mea, o adevărată cochilie împotriva necazurilor și supărărilor. Mă ascunsesem acolo ca soldatul după ambrazură, pitulită bine și cu încrederea că nimic nu mă poate afecta cât stau sub pălăria ei. 

    Ploaia, ca orice femeie, știe să facă legământ cu sufletul, cu dorul, cu emoția - e mai empatică ca vântul, care s-ar părea că vrea să te mângâie când îți trece pe dinainte, dar nu, nu are nici un dram din bunătatea ploii, nici soarele nu ar putea să-i ia locul când vine vorba de emoție, acesta, e suficient să se supere și  îți   aprinde imediat în obraji felinare multicolore. Dar, iată ploaia, ea va găsi mereu timp pentru durerea ta, va avea suficientă răbdare să te asculte veghindu-ți trăirile într-un colț de umbrelă.

 Cine, dacă nu ea te ademenește să pășești desculță prin bobițele de cristal, ca să te vindece de regrete, de ani? 

Cine dacă nu ea sapă în piatră pentru a da de izvoare trainice, cu apă vie și vindecătoare? Cine...?