Dimineți

   

     Îmi încep ziua cu un surâs de soare, care-mi gâdilă geana înnebunită de somn. Mă las mângâiată și-mi vine să strig de fericire, fiindcă acești zori nebuni mă surprind contemplând seninul mioritic. Mă bucur ca un copil de acest mister pueril. Luând la pași mici fiecare părticică din gura de rai, mă îmbăt cu stropul de fericire ce mi-a fost dat. Alerg mâncând pământul de teamă ca ar putea cineva să -mi ea această stare de pomină. Nimic nu se compară cu ce simt în momentul când soarele din lunca cu păpădie își aprinde felinarele pentru a ne lumina supărările ori, din contra, bucuriile din care ne înfruptăm zilnic.

     Privesc cu sufletul însetat priveliștea ce mi se intinde în față și mă mir că această fidelă revelație a rămas aceeași, surprinzător de maternă. M-a primit cu bucuria părintelui ce-și strânge la piept odorul risipit în lume. De dorul lui chipul îi e brăzdat în nuanța holdelor pârguite, iar zâmbetul îi e o mare sărbătoare. Astfel ne-am revăzut după lungi așteptări. Ambele plângeam. Eu după o viață a mea. Ea după toți copiii risipiți prin lume.

     Mă întreb, de câtă suferință e nevoie ca acest pământ să răsufle a implinire și împăcare? Cât tribut vom plăti an de an exodului care ne sărăceste tot mai mult de oameni, oameni buni, cuminți, care, în pofida acestei cumințenii uită să se mai întoarcă?

Ne e apretat pe suflet cu lacrimi că suntem poporul cel mai împovărat de grijle care ne-au împrăștiat, la rândul lor,  prin lume ca găina orbului. 

Eu încă aștept

   

Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 

     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.

    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.

   

    

Vreau să nu mă mai iubești

     

          Imagine: pinterest.com
Gândul că l-a facut să sufere, nu-i dă pace. Nu o parăsește nici pentru o clipă regretul că n-a reușit să-l facă să înțeleagă că separarea lor e cea mai înțeleaptă decizie de până acum. 

    Era evident acest sfârșit, prea erau diferiți în gânduri, trăiri, abordări. Fiecare avea propria concepție despre lucrurile pe care trebuiau să le facă sau le făcuseră deja. Mimau un joc făcut la întâmplare și atât.

     I-a spus atunci că tot ce-și dorește e să nu o fi iubit vreodată. Ar fi vrut să-l știe în siguranță o dată cu plecarea ei, de aceea a fost sinceră când i-a vorbit despre durerea ce o chinuie de ani alături de el. Dar parcă vorbele ei nu aveau viața, erau duse de un val al cărui ecou răsuna opac în surdina unui glas înăbușit de incoveniente. Tot ce voia el să audă e că vor fi împreună până la adânci bătrâneți, că vor prinde dalbe flori îmbrățișați de același anotimp. Iar, ea, tot ce-și dorea e să uite că a trecut prin viața lui.

     - Oare a fost iubire sau un miraj toată întâmplarea din viețile lor? se întreba mereu. Nu credea că li se întâmplase tocmai lor să calce pe aceeași greblă de zeci de ori. Și chiar și așa au rămar corigenți la lecția unei căsnicii fericite. Au ratat de fiecare dată sunetul clopoțelului ce-i anunța stringent că ar putea să fie prea târziu. Dar nu, ei aveau timp pentru câte în lună și-n stele, dar de ei nu. Uitau că sufletul e tot de ce trebuie să te îngrijești în viața asta. Acum sunt măcinați de întrebări, incertitudini, regrete fără rost. 

 I-a spus că pleacă și că tot ce-l imploră, e să n-o iubească. S-o lase să zboare silită de împrejurările obscure în care se bălăcea alianța lor. Avea o ultimă și insistentă dorința: să n-o iubească, pentru ca să poată strânge la piept un alt dor, care l-ar iubi așa cum este: cu păreri de rău sau nu prea, cu dureri sau din contra cu fericirea unei evadări adulate, sau măcar pentru simplu fapt că a învățat să investească sclipire în orice răsărit. 

     O fi ascultat-o nu știe că prea o durea durerea din ochii lui, dar nimic n-o putea opri din hotărârea pe care o luase. Era convinsă că-i va trece, văzându-se eliberat de obligațiile unei căsnicii ratate înainte să fi început. Era o decizie asumată. Grea și valoros de fermă.

     

Azi voi pleca

   

           imagine: pinterest.com

     Azi voi pleca din calea unui naufragiu, nu mai vreau să-mi las corăbiile în larg. Mai bine să-și găsească obșteasca liniște la mal decât să piară în colții avizi a unor rechini incapabili să-și aprecieze prada.

   Azi voi pleca doar pentru că nu -mi doresc să te expun disecării din larg și nici să fii pradă ușoară pentru vârcolacul în al cărui duhnitoare gușă e ferecată libertatea ta. Vreau să te simți pește în marea ta și să înoți spre lume cu ochii deschiși, optimiști. 

-E greu, dar nu imposibil, îți voi spune. Te voi încuraja să te iubești mai mult, să te îngrijești de zăbrelele inimii, de rugina dintre ele ca să poată înmuguri la nevoie și alte vise. 

    Azi voi pleca doar pentru o clipă, atât cât să ajung până la colț de stradă unde mă așteaptă apa neînceputa de la răspântia zilelelor cu roșu în calendar, să-mi dea vestea unui nou început. Apoi mă voi întoarce să te privesc pentru ultima oara, cu ochii împăiengeniți de oftat. Nu-ți voi cere socoteală pentru greul din brațe și nici pentru apusul din ochii mei, în schimb voi pleca, ca să-i las timpului să te vindece de tine, de angoasa impermiabilă în care te-ai îmbrăcat de la o vreme, sper doar să nu-ți sugrume plânsul care purifică de orice încercare și să-ți găsești imensa răbdare din care discern atâtea minunății. 

    Azi am să plec, pentru că nu mai vreau să te vad imponderabil și pesimist. Vreau să te păstrez în amintire ca pe ultimul incurabil de iubire. Un nebun obsesiv de sincer în materie de tandrețuri. Așa te vreau, așa îmi doresc să te las, semânând iubire pe unde te poartă pașii. De aceea astăzi plec, plec pentru totdeauna într-o iluzie firesc de ademinitoare, plec ca să-ți las spațiu pentru propria cină de taină unde proptit în capul mesei te vei gândi poate la iluzia care am fost și n-am vrut să mai fiu.

   Azi plec.