Azi mă identific cu mama

    

     Azi mă identific cu cea care mi-a dat viață mai mult decât am făcut-o ieri sau vreodată.       Azi îi înțeleg mai mult zbuciumul când îmi spunea că-și făcea griji atunci când trebuia să plec undeva. Era ca la o veghe tot acest timp, corvoadă ce nu se sfârșea decât după ce primea confirmarea că sunt bine. Astăzi mi se întâmplă să calc tot mai mult pe acceași bătătură, dureroasă și fragilă, pe care mai calcă și azi mămica mea.  Copiii mei pleacă în lume, iar eu la vârsta de aur a tinereții mă pomenesc că umerii grei și ploile cetoase sunt doar o scuză a propriilor mele nevoi de bază-teama de a nu fi singură. 

    Azi mă identific cu mămica mea. Mă identific prin moștenirea valoroasă pe care mi-a semănat-o: copiii trebuie să-și ia zborul, să-și urmeze propria legendă pentru ca ambele părți: și mamă, și fii să trăiască deplina fericire. E greu, e anevoios de greu să recunoști că ai tăi copii sunt ditamai fată și flăcău, dar mă încred în ochii lor satisfăcuți de zborul ce li se perindă prin față și în forța unului Dumnezeu, că tot ce-i mai impozant, valoros abia urmează să  se întâmple. Mă consolez.

    Azi mă identific cu omul miraculoas din viața mea care deține în brațe cele mai miraculoase poțiuni, fiecare din ele e leac indispensabil pentru retrăirile din copilărie, pentru umerii plecați de povara grijilor, dar și pentru sarea din oase care capătă greutate cu fiecare lacrimă venită cu voie sau fără de voie. 

     Azi o înțeleg mai bine pe mămica mea, că fiecare grijă îți adaugă ani și că fiecare bucurie îți adaugă aripi. Astfel că te pomenești într-o zi mult mai bătrână decât erai ieri și mai fericită decât ai fost azi. Și datorită forței izbânde a aripilor uiți de ani și te pui iar pe așteptat, trăit și retrăit fiecare moment. 

    Azi gândul îmi zboară la mămica mea, cea fără de care nu ași fi reușit să fiu o mamă bună pentru copii mei, fără de care înțelepciunea din brațe n-ar mai sta atât de feroce. Această valoare mă determină să cred cu răbdare și încredere că am niște copii fericiți, capabili să distingă alergatul după vis, de munca pentru vis.

   Asta cred azi, pentru că  mă identific cu mama mea...

Crâmpeie de azi

    Am surprins azi ploaia cum ze uita pieziș la mine. Nu știu de unde această atitudine, de vină o fi articulațiile care o rod, ca și pe noi de la atâta nori. Nori grei, dificili care nu se prind că și ploile, cele aducătoare de răcori au nevoie de respiro.

    Azi am surprins supărarea ploii, deși nu sunt sigură că și ea a distins-o pe a mea printre miile de alte supărări. Dar, nu-i nimic, eu tolerez ploile, chiar cu toane cu tot. Le tolerez până la adulare uneori, pentru că mă limpezesc de povara pe care o duc. O fi crucea cea care ni se dă la toți nu știu, tot ce știu e că această ploaie piezișă mă încurajează și mai mult să dau "crucea jos" și să-mi doresc o altă ploaie care mă va purifica de blestemul în care mi-am ancorat viața fără să am idee cum se cârmuiește o ancoră.

    Îmi plac ploile, dar nu le încurajez să dea buzna în lume cu tot cu păcate, ci doar cu curcubeie și iepurași de soare, despre care am tot auzit că există pe "Strada Speranței". Tot pe această stradă de lumină, am auzit că cârmuiește un împărat, mic de stat, dar care face din orice umbră soare. Acum nu știu cât de adevarată e povestea de pe "Strada speranței", dat un lucru e cert, că nici acolo Măritul Soare nu e împărat atâta timp cât ochii noștrii caută doar umbre.

Cum n-am învățat să merg pe bicicletă

 

...uite că m-a apucat așa un dor să mă răzvrătesc împotriva a tot ce mă ține captivă și surghiunită în proprile concepții, decepții, frici și incertitudini. Am zis că e timpul pentru senzații tare, că, vorba fiului, cu prefix sau fără prefix la anii mei e musai să merg pe bicicletă. Da! Ați auzit bine: pe bicicletă.

Ne-am tot amuzat, citând din TATĂL lui Guguță, și hai cu bicicleta. O mamă și-un fiu trâgând de ghidonul feroce a unui vehicul arhi dorit în copilărie de orice copil-nu și de mine se pare, pentru că la ai mei patruzeci n-am mai călărit o bicicletă. N-am mai îndrăznit și gata.

O să vă întrebați: ce s-a întâmplat acum? Nimic, dar așa cum v-am mai spus, mi-am dorit să trăiesc o experiență eco în trafic. De la vrut până la făcut, vorba mamei mele, e cale lungă. Așa mi s-a întâmplat și mie.

    Prima zi am ascultat teoria predată cu multă seriozitate de fiul meu. Ba chiar, un pic din teoria mi-a ajuns până la glezne. De asta m-au convins vânătăile de pe ele. În ziua a doua lucrurile s-au complicat trebuia să demonstrez că teoria e bună, dar practica e de aur. Astfel am ajuns să fac piruiete în jurul bicicletei ca să mă cunoască, căci nu cumva să-i fi dat în cap peste noapte să mă uite. Nu m-a uitat, însă tot ce știam din ziua anterioară e că vreau să îmblânzesc fiara și să mă lase s-o îmbrățișez. M-a lăsat, ba chiar am făcut și performanța să bat mai puține mătănii decât în ziua anterioară. Dar totuși au fost câteva care îmi vor aminti mult și bine cum un fiu își ține la braț o mamă ademenită de bicicleta, pe care acum ceva ani și-a cumpărat-o din propriile economii.

    Ziua a treia a fost o delectare. Mama, adică subsemnata, a făcut performanța de a-și zburli coada în vânt, stăpânind un ditamai ghidonul. În ziua a treia ca și la Facerea Lumii, s-a făcut lumină pe „strada mea” , am găsit echilibrul de aur, prinsesem chiar și confidență în ghidon, vorba  feciorului, lipsea doar o „velohora”, dar a avut grijă instructorul meu iscusit de calm să imortalizeze propria-mi horă. Nu pot să vă descriu extazut mamei care n-a mai mers pe bicicletă de când se știe, spunând, că-i mai ușor: ”dar pentru ce-mi trebuie mie”. Uite că-mi trebuie, vreau să am amintiri dintr-un august în care mi-am promis să -mi iau de la capăt visurile, să fac o inventariere și pe toate cele ignorate, cu voie sau fără de voie să le arunc în larg să simtă briza valurilor care sunt cele mai libere în zbuciumul lor.

    În ziua a patra ceva s-a întâmplat, startul n-a mai fost start, eu cocoțată ca o Ileană din poveste pe bicicletă, deși șiretlenia aici n-are nimic cu echilibru și, din acel moment, toate obstacolele din calea unei mame cu bicicletă erau dezmerdate măcar un pic. Astfel că până în seară loc viu nu era pe picioarele care, cu o zi înainte păreau că nu mai vor să coboare de pe fiara neîmblânzită a unei copilării demult apuse.

    Azi, la a cincea zi de la prima mea lecție de ciclism stau și mă gândesc oare să fie un vis care s-a născut în vis și-i este sortit să piară cu zorii? Ori anii de „surghiun” (așa numesc eu anii în care am încetat să mai fiu eu) s-au angrenat în oase, în piele sub piele și mă țin captivă până când nu voi înțelege că mersul cu bicicleta n-are nimic cu anii, ci din contra îți adaugă ani o mie dacă știi să îmbrățișeezi la timp un fiu și-o bicicletă.

Jucăria împăratului

Trăia odată, demult, într-un regat îndepărtat, un  fiu de împărat cu chip și coroană de înger, dar ranchiunos și găunos pe dinăuntru cum nu mai văzuse de când se știe acea împărăție. Deși i s-a ursit la naștere și frumusețe, și talent, și bani- într-uncuvânt n-avea ce să-i lipsească acestui tânăr atunci când va ajunge la vârsta împărăției, el usca de ură și firul de iarbă pe lângă care trecea, până și apele înghețau la gâlgâitul lui acid.

Trebuie să știți că se născuse acest flăcău din cei mai avuți părinți  și cum le stă bine ăstora ca ei, i-a dat fiului de toate, doar-doar să fie cu stare și căutat de împărățiile cu fete bune de măritat. De toate i-a dat împăratul-tată, ba chiar și împărăteasa cea nătângă i-a șoptit la ureche:

- Ai grijă pe unde calci, că calici și opincari sunt destui să-ți puie piedici și să te facă să încurci cărările.

-N-ai grijă mămucă, pe aceștea-i văd de la o poștă și-i nimicesc cu un bobârnac. Și-i flutură-n vânt de ai fi zis că-s zidul Berlinului în vârful puștii. Dar imediat și-a dat seama că maică-sa scurtă la minte cum este nu știe nici de zidul berlinului și nici de dorința lui de-a-și încerca bobârnacii și a lăsat-o mai moale, zicând mielușește " doar știi că ursitoarele m-au binecuvântat cu cele mai fine degețele și nu mi le murdăresc cu tot felul de peri de vară" Dar el stia că de le-ndoaie ajung cât munții Făgărașului și muștereiii și neghiobii n-au decât să-i se ferească din cale. Dar tot parcă căuta o confruntare cu ei.

- Unde-s toți opincarii și nespălații de nu-i poate maică-mea suferi să-i iau la pieptănat cu puterea din cele cinci degitare?

Asta credea împărățelul atunci când era ca o trestie, o mogâlgeață cu coroniță, că pe atunci ditamai coroană purta doar Împăratul- împărăților, adică taticul, care tot credea că mogâldeața asta care-și tot flutură bobârnacii în vânt se plictisește. Și atunci nevoie în ograda palatului - moștenitorului lui are nevoie de jucării vii. Și ce credeți? A dat sfoară în țară să se inventeze ceva ce nu mai era pe lume, ceva care l-ar ține pe fiul său legat de un loc. 

Au venit la împărăție care cu boi, adevărate jucării pentru bobârnacii  iuți ai fiului său. Au fost aduși copii de prin alte împărății ca să se joace cu micul mucalit. Dar nimic, tot ce i se aducea, acesta ignora și mai vehement. Până îm ziua când bătrâna găinăreasă, i-a cerut împăratului să-i spună și ea o vorbă.

-Spune, babo, ce te tot învârți de colo -colo, spune, nu vezi că-mi pierd fiul cu zile.

Atunci găinăreasa a vorbit:

- Mărite împărate, daca tot vrei să-l legi de acest loc, scoală-te, ți-ajunge cât ai împărățit pe acest ținut, dă-i tronul împărățelului, e jucăria de care se va ține cel mai bine.

                                ( va urma)