...uite că m-a apucat așa un dor să mă răzvrătesc împotriva a tot ce mă ține captivă și surghiunită în proprile concepții, decepții, frici și incertitudini. Am zis că e timpul pentru senzații tare, că, vorba fiului, cu prefix sau fără prefix la anii mei e musai să merg pe bicicletă. Da! Ați auzit bine: pe bicicletă.
Ne-am tot amuzat, citând din TATĂL lui Guguță, și hai cu bicicleta. O mamă și-un fiu trâgând de ghidonul feroce a unui vehicul arhi dorit în copilărie de orice copil-nu și de mine se pare, pentru că la ai mei patruzeci n-am mai călărit o bicicletă. N-am mai îndrăznit și gata.
O să vă întrebați: ce s-a întâmplat acum? Nimic, dar așa cum v-am mai spus, mi-am dorit să trăiesc o experiență eco în trafic. De la vrut până la făcut, vorba mamei mele, e cale lungă. Așa mi s-a întâmplat și mie.
Prima zi am ascultat teoria predată cu multă seriozitate de fiul meu. Ba chiar, un pic din teoria mi-a ajuns până la glezne. De asta m-au convins vânătăile de pe ele. În ziua a doua lucrurile s-au complicat trebuia să demonstrez că teoria e bună, dar practica e de aur. Astfel am ajuns să fac piruiete în jurul bicicletei ca să mă cunoască, căci nu cumva să-i fi dat în cap peste noapte să mă uite. Nu m-a uitat, însă tot ce știam din ziua anterioară e că vreau să îmblânzesc fiara și să mă lase s-o îmbrățișez. M-a lăsat, ba chiar am făcut și performanța să bat mai puține mătănii decât în ziua anterioară. Dar totuși au fost câteva care îmi vor aminti mult și bine cum un fiu își ține la braț o mamă ademenită de bicicleta, pe care acum ceva ani și-a cumpărat-o din propriile economii.
Ziua a treia a fost o delectare. Mama, adică subsemnata, a făcut performanța de a-și zburli coada în vânt, stăpânind un ditamai ghidonul. În ziua a treia ca și la Facerea Lumii, s-a făcut lumină pe „strada mea” , am găsit echilibrul de aur, prinsesem chiar și confidență în ghidon, vorba feciorului, lipsea doar o „velohora”, dar a avut grijă instructorul meu iscusit de calm să imortalizeze propria-mi horă. Nu pot să vă descriu extazut mamei care n-a mai mers pe bicicletă de când se știe, spunând, că-i mai ușor: ”dar pentru ce-mi trebuie mie”. Uite că-mi trebuie, vreau să am amintiri dintr-un august în care mi-am promis să -mi iau de la capăt visurile, să fac o inventariere și pe toate cele ignorate, cu voie sau fără de voie să le arunc în larg să simtă briza valurilor care sunt cele mai libere în zbuciumul lor.
În ziua a patra ceva s-a întâmplat, startul n-a mai fost start, eu cocoțată ca o Ileană din poveste pe bicicletă, deși șiretlenia aici n-are nimic cu echilibru și, din acel moment, toate obstacolele din calea unei mame cu bicicletă erau dezmerdate măcar un pic. Astfel că până în seară loc viu nu era pe picioarele care, cu o zi înainte păreau că nu mai vor să coboare de pe fiara neîmblânzită a unei copilării demult apuse.
Azi, la a cincea zi de la prima mea lecție de ciclism stau și mă gândesc oare să fie un vis care s-a născut în vis și-i este sortit să piară cu zorii? Ori anii de „surghiun” (așa numesc eu anii în care am încetat să mai fiu eu) s-au angrenat în oase, în piele sub piele și mă țin captivă până când nu voi înțelege că mersul cu bicicleta n-are nimic cu anii, ci din contra îți adaugă ani o mie dacă știi să îmbrățișeezi la timp un fiu și-o bicicletă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu