imagine: pinterest.com
Miracolul acestei zile noi mă surprinde privind în depărtata zare, acolo, unde s-a pitulit zănatica asta de speranță, de care mi-am agățat crezul mântuirii de viață. E iluzorie această speranță, o fata Morgana chiar, ce te poartă prin spații abisale, greu de atins cu o umbră de vis ca a mea. Această călătorie eterică e aproape zadarnică dacă nu ai săpat la rădăcina unei zile ca să dai de apă neîncepută a miracolului din care explodează viața. Ești conștient că această muncă de sisif te istovește, dar nu încetezi să cauți să sapi în adâncuri pentru a-ți satisface nevoia de cunoaștere, de zbor.
Trăiesc necuntem senzația nefirească că populez o altă viață. Una care nu-mi aparține, Știu că tot ceea ce fac vine din dorința puternică de a-mi schimba prioritățile. Unele dintre ele ignorate cu voie sau fără voie în toți acești ani. Dar totuși senzația de neliniște, de furtună ce urmează să vină persistă până la epuizare. Cum să alung acestă senzați? Unde trebuie să fug de ea? Sunt întrebări la care răspund fără încetare.
Am plecat azi în lume sperând să o găsesc agreabilă și primitoare. Dar m-a intâmpinat morocănoasă, bolnăvicioasă și tuciurie asemeni cerului cu grindină. Avea brațele strepezite de la dezinfectant și nu m-a putut îmbrățișa. I-am respectat decizia, mai ales că nici eu nu sunt adepta unor îmbrățișări insipide. Mi-a spus mai tărziu când și-a descrețit pleoapele și ele înnegurate de multiple suspine. Era ofticată. Nu reușea nici în ruptul capului să vegheze limpede asupra celor pe care îi avea în grijă, oameni pe care i-au siluit nevoile și au venit să i se alăture în marea de probleme.
Am ajuns, credeam eu, în paradis, locul pentru care mi-am ignorat răcnetele difuze ale sufletului. Dar aveam să mă dumiresc în clipa în care s-au ivit zorii în marea mea de probleme.
Azi parcă totul e mai simplu, poate mai superficial, deși, în adâncul sufletului de leoaică, nimic nu pare să fie la fel.
E oare firesc să -mi pun întrebări și tot eu să -mi răspund?
