E toamnă afară. E anotimpul ce ne binecuvântează de sus cu o ninsoare portocalie, pe care o așează părintește pe umerii supuși ai pomului din curte, pe cumpăna de la fântână, dar și pe bietul om împovărat de timp.
E toamnă, iar toamna-și are legile ei, legi pe care doar sufletul înrourat și capabil de iubire poate să le-nțeleagă.
E magică toamna, pentru că la braț cu ea
conștientizezi cât de valoroasă este clipa pe care o trăiești și cât de
impersonală și dezagreabilă poate fi
dacă n-o însuflețești în zeci de culori. E misterioasă când îți dă târcoale îmbujorată și cochetă,
nostalgică și tăcută, e divină când te despuiază de sentimente, făcând front
comun cu hoinarul șturlubatic și mucalit de la miază-zi. E savuroasă asemeni
mustului prelins peste buza puerilă a primilor pași. E dumnezeiască asemeni
concertului din lunca lui Alecsandri, care vrăjește și uimește în egală măsură.
E zâna copilăroasă, din basmele ce îți mângâie creștetul cu bucuria revederii și-ți
pune în poală toate desfătările adunate în plin forfot ca un bun gospodar ce știe că toamna se numără bobocii.
Iar bobocii pot fi mulți doar dacă minunea minunilor vine din iubire – o
adevărată iubire colorată, armonioasă, ieșită îndrăzneț de sub penelul
magicianului care a procreat-o.
Iubesc această toamnă, o respir, ca
să-mi ajungă să mă-nfrupt din ea ori de câte ori pe cerul sufletului meu se va
așterne negura. O adulmec de prin grădinile cu felinare, de prin podgorii
mustind a tărască și crască, de prin noianurile de vise înfiripate în nopțile
reci de brumar și mă transform în pasăre călătoare doar pentru a atinge cerul ei
ce mi-a intrat sub piele în vremea nașterii mele.
Iubesc toamnele, iubesc, cu multă patimă toamnele care m-au ajutat să
tălmăcesc povești cu feți din basme, unde s-a cuibărit, încă în vremi demult
apuse, magia unui tărâm întins, cu viță de tămâioasă și gutuile de la geam. Un
plai ca din poveste unde picior de zmeu n-a scăpat teafăr, pentru că făcliile
cerului, aprinse de la atâta toamnă, au vegheat necunten basmul din care s-au
ridicat și au prins a valsa.
Acum că toamna filtrează de după geam, întinzându-și ”pe deal, pe culme” pelerina atinsă de prima brumă, mă gândesc să o invit la o cafea, unde voi fi doar eu și ea, două anotimpuri cu sclipiri de văpaie în ochii lumii. Și poate emoționată, îmbătată de-a șoaptei dor va accepta să ne plimbăm aievea prin parcul secular, în care două frunze valsează, lăsând la vederea pleata despuiată a unui curcubeu autumnal.
.
