Dincolo
de rutina zilnică și grijile cotidiene, vă îndemn să purtăm în căști și altceva. Ceva ce ne-ar
aminti de adevăratele valori, de măreția celor care populează acest pământ
semănând lumină printre oameni.
Se
știe, că dincolo de prezentul de-afară stă un trecut complicat, care a șlefuit
milenii pentru ca noi să îmbrățișăm formula de azi. Milenii ce au trecut
printr-o clepsidră generoasă, prin nisipul căreia s-a vărsat sânge, s-au gândit
teorii, s-au descoperit formule magice, formule ce au salvat omenirea și
formule ce ne ghidează existența, s-au invadat teritorii, s-au descoperit lumi,
ajungându-se dincolo de cer, s-au întemeiat religii, s-au pictat minți, s-au
colorat necunoscuturi, s-au cântat gânduri, s-au obținut drepturi, s-au
capturat zâmbete, iar numărând secundele s-au inventat mijloace care să te
poartă dintr-o parte-n alta a lumii, chiar și click-uri distanță și s-au pus
bazele a noi și noi ere.
Curios,
dar toate acestea izvorăsc din aceași
sursă, cresc din aceași rădăcină și stau la umbra aceluiași cer, e vorba de un
om care dă naștere începutului, un om umil, modest, pe care nu-l vezi, dar e
mereu acolo, un om ce dăruiește bucăți din el și le prinde-n oglinda altor oameni,
un om ce coase cu migală personalități și dă naștere indirect și în mod continuu a noi
și noi vieți.
E vorba de El, profesorul, imaginea căruia
ne-a îndreptate retina spre iubirea de frumos și cunoaștere, ne-a învățat să
pictăm vise și să privim realitatea cu discernământ. de la el am învățat să înșiruim litere pe hârtie și să
gândim în opinii verticale. Omul de la care izvorăște început de oameni.
În explorarea acestui subiect, am pornit de la câteva întrebări esențiale, care
urmăresc să recomande școala și profesorul ca adevărate miracole ce sunt,
făcătoare de minuni rezistente la incovenientele vremii.
De unde au pornit ADEVĂRAȚII oameni? Cum și-au
croit altarul de azi- școala și profesorul? Cum s-au orânduit lucrurile astea
la noi acasă, în spațiul României Mari, în spațiul cuprins între Carpați,
Dunăre și Nistru? Despre aceastea, dar și despre El- profesorul, ea- scoala care
luate împreună formează un templu maestuos-VIITORUL.
Dacă e să cautăm răspunsul acestor
întrebări vom fi surprinși să aflăm cât de vechi este începutul educației pe
pământul tricolor. Se spune că aici, la noi totul a pornit de la daci, prin
secolul II î.Hr., în zona dobrogeană unde au fost descoperite dovezi care să
confirme existența primei școli, era un
gimnaziu local pe malul lacului Sinoe, iar prima treaptă a învățământului, unde
se deprindeau lucrurile de baza, precum cititul, scrisul și noțiuni matematice
elimentare, conform unor fragmente epigrafice, se desfășurau în cadrul familiei
sub îndrumarea tatălui, iar în familii modeste, unde tatăl nu era învățat și
nu-și puteau permite să angajeze pe cineva care să se ocupe de acest aspect,
educația avea un loc de coadă și se făcea doar în cazul în care motivul era în
strânsă legătură cu un aspect profesional, dat de nevoia supraviețuirii.
În spaţiul dobrogean exista
preocupare pentru procesul educativ-instructiv doar dacă tinerii erau un
exemplu de buni cetățeni și ajungeau să fie recrutați ca soldați. Cei care se
încadrau în această categorie, erau înscriși în „gimnaziu”, care era condus de
un director numit „gimnaziarh”, care pentru activitatea de instruire era ajutat
de unul sau mai mulţi profesori. Gestionarea unei astfel de instituții
presupunea multă dirjenie și responsabilitate, drept penttru care „gimaziarh”-ul
era ales din rândul oamenilor de frunte, care aveau și o stare materială bună. De
asemenea, sunt mărturii ale existenţei
unor „efebii” (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau
destul de numeroşi. Educaţia primită prin gimnaziu putea fi continuată numai de
tinerii proveniţi din familii cu stare materială foarte bună la şcolile
superioare care funcţionau numai în oraşele greceşti.
O altă formă de școală cunoscută
este cea latină, prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda
Sfântului Gerard care funcţiona în Banat, încă din anul 1028. A fost înfiinţată
în ideea de a pregăti viitor misionari, avea aproximativ 30 de elevi. În
această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor”, într-o clădire amenajată
special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a
limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei
tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid. Tot în Banat, călugării de la mănăstirea
burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o
„abaţie” care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care
cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult, şi opere ale clasicilor
latini, precum Cicero și Seneca.
În următoarele secole, XIII-XIV,prind
formă și alte școli din spațiul nostru, școli de pe lângă episcopiile din
Oradea şi Alba- Iulia, unde predarea era în limba latină. Numărul tinerilor din
şcolile episcopale a crescut repede, pentru că mulţi nobili își doreau ca fii
lor să urmeze această școală. În
Transilvania şcoli asemănătoare funcţionau la Sebeş, Oradea, Arad şi Baia Mare,
Mediaş.
Secolul XVII,a venit și el cu schimbări noi, școlile săteşti
şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea: în Transilvania
şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Din cauza
numărului în creștere a știutorilor de carte, ajung să se pună bazele a două
niveluri de pregătire: unul pentru pregătirea diecilor, gramaticilor şi
slujbaşilor şi altul pentru pregătirea clerului. Cei din prima categorie
studiau gramatica necesară la redactarea documentelor și pe cunoașterea unor
operații aritmetice care să-i ajute să lucreze ca slujbași la vămi sau ca
negustori. Cei din a doua categorie, pe lângă cele menționate mai sus, trebuiau
să memorizeze texte și muzică religioasă. Pe când În Ţara Românească şi în
Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de
citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu, în care se punea accent
pe gramatica limbilor română şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi
pe caligrafie pentru redactat acte. Existau
şi şcoli de nivel superior, în care se studia gramatica, retorica, dialectica,
aritmetica, geometria şi muzica. Mai existau și școli mănăstireşti, şcoli domneşti și şcoli
orăşeneşti.
Învățământul modern apare la lumina zilei
în jurul anilor 1700, când pe la jumătatea secolului existau școli domnești în
majoritatea regiunilor.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
începului celui de-al XIX-lea, învățământul trece printr-un real proces de
modernizare. Apăruse ideeea organizării unei școli naționale, însă lipsa unui
buget punea bețe în roate ideii, astfel la mijlocul secolului al XIX-lea
funcționau 39 de școli naționale, dintre care 20 în Muntenia, iar restul în
Moldova. și alături de ele apare același martir- profesorul
care a stat din totdeauna să ardă întru viitor.
Și totuși, unul dintre cei mai
semnificativi ani din istoria învățământului este 1848, an care a adus o
mișcare de revoluție în organizarea și dezvoltarea învățământului, dar și a
culturii românești, cei care au pus bazele reformelor, erau oameni importanți
ai vremei, precum Gheorghe Asachi, care au susținut principii patriotice și au
pledat pentru învățarea în limba română, pentru întemeierea a cât mai multe
școli rurale, au înființat ziare românești și au creat manuale. O perioadă de
glorie este marcată de mandatul ministrului Spiru Haret, care a reușit să
crească considerabil numărul școlilor, atât urbane, cât și rurale. Accentul
cădea pe învățarea științelor exacte și învățarea limbilor moderne.
Următoarea reorganizare a învățământului a
venit la 1850, legea cuprindea ideea că învățământul va fi alcătuit din trei
trepte: Școala primară, clasele colegiale și învățăturile speciale, care
reprezentau un fel de facultate a vremurilor noastre.
Până la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial, învățământul s-a bucurat de reforme pe mai multe planuri, atât
învățământul superior, cât și cel profesional. Au fost adoptate legi care să
protejeze imaginea școlii românești, dar și a profesorul care, din totdeauna a
știut să se adapteze nevoilor vremii și să edifice oameni asemeni templelor.
Totuși, odată cu anumite întâmplări în
istoria țării, toate unitățile de învățământ intră în posesia statului, iar
învățământul profesional este primul din listă, pentru că pregătirea viitorilor
meseriași era un prerogativ al vremii, însă rolul profesorului nu s- a
diminuat, el având ca și pe vremuri aceleași îndatoriri: să-și urmeze vocația,
în față căreia toți să continuie să-și scoată pălăria.
După 1989, învățământul s-a confruntat cu
probleme, dar a continuat să urmeze un traseu bazat pe modernizare, care să
includă confortul elevilor și al profesorilor.
În
prezent, școala a devenit indispensabilă și are funcție vitală, trebuie să
formeze adevărate caractere umane capabile să se adapteze la condițiile vremii.
Azi, oricine are dreptul de –a merge la
școală și de a fi parte a celui mai viu sistem, unde vocația își dă mâna cu
devotamentul și hărnicia.
Având toate astea, un lucru e cert: toate
schimbările frumoase din sec. II î.Hr., până în prezent au la temelie aceeași
cărămidă absolut obligatorie, profesorul, dascălul, aceeași mână nesecată de
valori care surprinde prin forța sa, de secole.
