Eu încă aștept

   

Stau într-o gară rece, la capăt de lume pustiit de zgomotul mașinăriilor ce-i cară, cu tot cu poveri, pe călătorii îmbrățișați cu drumul. Aștept să vină și pe peronul meu un tren, unul care m-ar adopta atât cât să ajung în miez de lume pentru mă convinge că și ei i-a fost dor de mine. Vreau să o cuprind cu nesaț și să -i declar că nu o voi părăsi atâta timp cât va exista străbunul dor, care s-a îngrijit mereu ca acolo, în prag de suflet să stea el, țanțoș și neaoș. 

     Acum că îmi aștept nerăbdătoare vagonul cu noroc, am timp să meditez la viața mea de mai departe, la tot ce vreau să mi se întâmple de aici în colo. Nu știu câtă fericire îmi va aduce această decizie, dar știu că tot ce vreau e să trăiesc cu plenitudine fiecare zori de zi pe care l-am ignorat în perioada exilului din mine. Vreau să-i văd chipul răsărit la geamul meu, de unde să-i surud și să mi-l însușesc pentru încă o viață. Vreau să mă regăsesc printre frunzele înnebunite de la atâta toamnă și să -mi odihnesc glezna amorțită de la cronica așteptare. Mai  aștept încă o văpaie de lumină care mi-ar confirma că tija bătătorită din fața ochilor e doar o undă verde pentru cei cu nazuințe ca mine și încă mai cred că această cronică stare mă va duce mai aproape de împlinirea propriului ideal.

    Aștept de multă vreme un tren, de-o veșnicie poate, care să-mi scoată în cale eclantante trăiri de inimă, tresăriri pe care le-aș recunoaște dintr-o mie că sunt cele pe care le-am așteptat de când mă știu. Lipsa lor m-au golit pe dinăuntru, m-au secătuit de miez. Nu mă mai recunosc, totul îmi pare străin, chiar și privirea parcă-mi e furată de grija unui răsărit pe care îl întâmpin cu nesaț în aceeași gară, care-și petrece cu ochi de gheață fiecare drumeț.