Azi sunt și mai neputincioasă decât ieri și mai infirmă decât voi fi mâine, pentru că pierderea este irecuperabilă, m-am pierdut pe mine. Nimic nu mă poate întoarce la ceea ce am fost. Sunt. Știu că sunt o nesuferită incorigibilă, o nimfomana făra dreptul la "a fi". Dar tot ce știu sincer, e că nimeni nu-mi poate lua fericirea din obraji. Ridic ochii spre cerul vieții mele, mă agăț de el ca de ocean soarele și-mi scald senină fericirea, uit de toate căutările din lume, uit că vreau să te inventez, uit că m-am pierdut prin miriști de suflet și că mai caut să îmblânzesc destinul ăsta sadic de care nu mă pot izbăvi oricâtă alifie n-aș turna între spițe.
De când m-am născut am dus-o greu. Pe la vârsta de 3 ani, m-am trezit fără tată, fără un tată de care să-mi agăț destinul, fară umărul pe care mama să-și sprijine capul cât eu mă legănam în poala ei. Am rămas de atunci cu impresia unui braț amputat, un braț de care mereu mi-a fost dor și pe care, am avut impresia, că l-am gasit peste ani. Dar nu mai era la fel, nimic nu mai era la fel: nici eu nici brațul. Era îmbătrânit și secătuit de același destin-greu de dus și meschin. Mi-a spus că a plecat purtat de avântul tineresc și s-a împotmolit în propria beție, iar când și-a
revenit n-a mai găsit drumul de întoarcere și a rămas să zacă de partea cealaltă a baricadei-în mocirla unei alte vieți, din care a scapat și el cu sufletul amputat și eu orfană de tata. L-am jelit atunci, i-am plâns în poală, dar brațul pe care l-am tot implorat n-a mai dat semne de viață decât după ce am sfidat soarta și am spus DA. Eram convinsă că sunt salvată, că izbăvirea mea infirmă vine gâlgâind din acel da, despre care ieri nu știam nimic, dar azi știu și mai puține.
Azi mă caut pe mine, nu mai caut brațul lipsă. Am înțeles că nimic nu mai e la fel dacă te-ai pierdut pe tine, de aceea azi, mă caut.
Mă caut și sper să mă găsesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu