Tic-tac

    

imag. vladturcanu

   Ce miracol e zborul. E colosal de antrenant chiar și pentru un neinițiat ca mine. Zbor prin vise sau prin ruinile acestora, ca să constat că măreția aripilor nu vine neapărat din abilitatea de a le cârmui, ci, și din ardoare cu care ești dispus să înveți a fi cârmaci. 

   Levitez prin fărâmițe de amintiri, foarte vag receptate prin retina anilor. Mă-ndrept să le șlefuiesc lustru de odinioară și constat că n-am mai dat pe aici de când aveam la cingătoare cea mai vie sclipre de stea- copilăria mea. 

    Cât de nevinovată și surprinzătoare era sărăcuța când trebuia să răspundă în fața unui justițiar fâră pereche- fratele, de ce a rămas desculță prin colbul mahalalei când în picioarele de zână erau cei mai frumoși conduri, primiți de la o verișoară. Dar ce mai conta când ei făceau cu ochii sau mai bine zis,  cu tocul, celor mai multe fete de pe ulița noastră. Așa că în schimbul unei gume turbo, le era asigurată o plimbare. Unora le venea doar pe un deget, altora nu le venea deloc, dar nu mai conta atâta timp cât își cumpărau momentul?

... Sau când, duminicile rezervate musafiriilor se încheiau obligatoriu cu cărat în spate, că vezi, Doamne,  pe ea, adică pe mine, mă dureau condurii și nu voiam nici în ruptul capului să merg altfel decât pe umerii titanicului meu frate. Și el mă aburca pe spate, la început cu supărare că n-a reușit să negocieze cu urechelnița ce eram, ca mai apoi să fie tare mândru că poartă pe brațe tot atâta soare cât era pe fața mea în acel moment.

   Cu nesaț privesc la acele timpuri și mă-nbujorez ca un boboc de fată mare când zăresc pe la colț de uliță, venind ca o sărbătoare copilăria mea. Poartă rochie de „cit„ cu floricele, sandale retezate în vârf, că draga de ea se grăbește, vrea să se facă cât mai repede fată mare și atunci o leapădă în fiecare sezon, ba câte o pereche de sandale, ba câte-o rochiță, de nu mai poate biata mamă să facă rând la coperativă. Așa că i le mai retează un pic în bot și are toată vara liber la numărat petricelele din colbul uliței. E năstrușnică, dar altfel nici nu i-ar sta bine. Așa că mai bine își dă unghiile din vârful sandalei cu ojă portocalie, ca să se asorteze cu ele, decât să stea să smiorcăie că nu-i place ceva. Că amuș se pomenește că mama, în loc să o întrebe de marea ei scârbă, îi zice: „de ce plângi, nu-ți place nirile?”. Așa era mămica în vremea rochiței cu buline-făcea rai din ce avea. Iar ea nu avea nevoie de mai mult. Era fericită că se aveau.

    De când a plecat o tot cheamă, o invocă atunci când privește în ochii fericiți de copil, o mângâie când prinde cosițe de zori în plete tinere, dar felinarul din care s-a aprins scânteia de odinioară e opac, mut, surd. E nepăsător ca toate scânteiele din viețile noastre care au murit înainte să fi vrut a se aprinde. Dar măcar e sincer, e pur, e neîntinat ca Biserica din care ne tragem. E dumnezeiasc atâta timp cât îi rezervăm un loc sub soarele din viața noastră.

     Azi, ca noi toți, mă opun, mă răzvrătesc împotriva crimei zilnice pe care o comitem, vorba lui Romanciuc: "ne omorâm timpul", dar constat că mai mult de atât nu pot face. Imi rămâne doar să mă îngrijesc ca această crimă zilnică să nu fie în zadar.

Tic-tac! Tic-tac!