imagine: pinterest.com
Ecoul unor timpuri despre care am tot citit în ultima vreme se aude tot mai insistent azi, când pacea n-ar mai trebui să fie sub asediu. E înfiorător acest sunet. E aducător de moarte. E sunetul oripilant al obuzelor ce și-au zidit aripi de oțel pentru a străpunge marea dimensiune a lumii într-o clipită.
Mă trezesc ca și altă dată cu iepurașii de soare zglobii în geamul meu și totuși parcă ceva mă face să mă îndoiesc de bunele intenții ale acestora. Îmi invadează spațiul personal în ultima vreme, mai mult ca altădată, mă ademenesc în ludicul intențiilor lor, dar parcă ceva îmi spune să nu-i cred. Să nu mă iau după aparențe. De aceea, sunt sceptică și stăpânită atunci când decid să le îmbrățișez fluidul curgător. Mi-e teamă că aș putea fi prinsă în frenezia jocului din care n-aș mai ieși întreagă. Iar lipsa veghii ar putea răpi pacea adorată.
Diminețile mele nu mai sunt surprinzătoare cum erau altădată, ci timorate și greu de dus fără ezitare și spaimă către apus. E geana războiului ce se revarsă peste omenirea obișnuită atât de mult cu pacea. Stă ca o santinelă gata să-și ia în mână artileria grea și să spulbere cu nepăsare zidul libertății unui popor încercat de secole.
Îmi povestea adesea bunicul despre aceste încercări, despre cum un popor atât de mic, mereu îngenuncheat, a trebuit să se ridice ori de câte ori i-a fost amenințată identitatea. Dacă a reușit este doar datorită rădăcinilor sale de luptător. Datorită credinței de a trăi în libertate și curaj. Și uite că azi, această libertate, până la venirea zorilor ar putea fi frântă de aceiași veșnici însetați de sânge liber. Sunt oripilată de simplu gând că tot ce am clădit de ani se poate surpa într-o clipită. Iar liniștea unui popor să terminte într-o groapă comună de la periferia unei vieți care abia începuse să se înfiripe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu