Prin iureșul alarmant al străzilor din capitală, Năstica, își striga libertatea, bucuria de a se simți eliberată de teama femeiei singure. A colindat fară un țel zile în șir, privind cu teamă în ochii plecați de griji ca ai ei. Și, dintr-odată nu s-a mai simțit neputincioasă. A înțeles că fiecare, din cei care se amesteca cu ea, au aceleași frici. Fie condiționate de o dezamăgire sau de o imensă bucurie.
Ea, femeie inteligentă, o doamnă in toată firea, își căuta cuminte un loc pentru a-și desăvârși menirea. Și l-a găsit. Sau a găsit-o. Era fericită că putea să privească în ochii tineri ai învățăceilor și să trăiască această desăvârșire, cea de a le fi învățătoare. Era mândră de noul ei statut. Doar că bucuria împlinirii profesionale era insuficientă atunci când se refugia în cămăruța searbădă de la periferia orașului. Ce-i drept, tanti Ilenuța îi mai ținea de urât în serile lungi de iarnă, știa femeia aceasta, trecută prin viață că sufletul fetei era incomplet. Nu poți peste noapte să ștergi cei douăzeci de ani de viață cu omul de care te-ai îndrăgostit nebunește încă atunci când nici nu știai ce-i cu adevarat dragostea.
- Fata mea, trebuie să te mai destinzi, să mai ieși in lume ca să o cunoști și ea să aibă ocazia să te cunoască. Ești atât de frumoasă, nu poți petrece toată tinerețea în fața vrafurilor de caiete. Nu poți să suferi pentru doi. Ți-e suficientă bătălia cu sine.
-Ai dreptate, tanti Ilenuța, dar ceea ce fac îmi aduce liniște și o imensă satisfacție. Nu știu dacă mă crezi, dar munca mea e totuși prima mea dragoste, i-a răspuns ea.
A înțeles femeia că e timpuriu să o convingă pe fata asta, care i-a devenit ca o fiică, că singuratatea nu e întotdeauna un medicament eficient.
Rămasă singură, Năstica putea să evadeze fără de prihană în amintiri. Acolo se simțea bine. Era mică și iubită. În curtea casei parintești se simțea protejată și invincibilă. Trăia bucuria de a fi copilul sortit să împlinească destinul părinților ei. Colinda la nesfârșit colinele azurii în care aveai impresia că cerul își spăla zilnic fața. Era de poveste, când la cântatul cocoșului, toate orătăniile din curte își începeau cântecul buclucaș. Pe toate le-ar fi dat în acel moment pentru o cipă de somn. Iar azi, ar face orice pentru niște zori înrourați de dulceața parfumului lui. Încă mai suferea. Rănile trădării nu se coagulaseră. Doar se temperase durerea și atăt.
- Năstica! Se aude dintr-odată strigată.
- Ce e Veruța? De ce stigi de parcă dau turcii? Nu vezi că abia de mi-au mijit ochii?
- Hai, fato, să prindem zorii. Ai uitat ce am vorbit aseară, că în zorii acestei nopți cu lună ni se va arăta ursitul. Ori nu mai ești interesată de cine și cum va fi?
- Stai să-mi pun pe mine rochița în buline, nu vreau ca providența să-mi scoată în cale pe oricine. Vreau un bărbat cum numai în poveste gasești. De altul nici că-mi trebuie.
- Fie cum zici, doar grabeste-te, că s-ar putea să nu mai prindem un asemenea noroc.
Captivă în mrejele unor amintiri, Năstica a uitat pentru o clipă că cel pe care i l-a adus zorii unei zile de mai, strânge la piept un alt dor. Asa i-a spus când a plecat:
- Mă sufoc de dorul ei, Nastica. Tu ești un om inteligent și vei înțelege că dragoste cu sila nu se face. I-a spus și a plecat. Iar ușa în urma lui s-a închis asurzitor de durut.
Plecarea aceasta, la început, a fost un potop nestăvilit de lacrimi, dar care mai târziu s-a transformat într-o mare de întrebări. Unde a greșit? Cum de a fost oarbă? De ce nu a văzut prăpasia ce s-a săpat între ei? Șirul de ce-urilor era de necontent.
Azi, se surprinde la gândul că această alegere, a lui Tudor, i-a dat prilej să se descopere cu adevarat, dar si să găsească izbăvirea în lucruri simple, pe care să le transforme în momente unice, memorabile.
Azi, în fața altarului sufletului ei, trăiește binecuvântarea pe care fiecare femeie și-o dorește. Iar golul lăsat de el, se materializează în noi forme.
Nu există expresie pentru durere, asta a invățat de cum s-a pomenit singură în fața dragostei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu