Îi ține în palme strălucirea ochilor și nu încetează să se minuneze de tot acest spectacol. Îl deposedează din privire de tot ce crede că-i aparține și-l lasă să contemple rece la lumea de afară. E egoistă în încercarea de a iubi. Tot ce-i al lui ar vrea să- i aparțină doar ei.
E îndrăgostită fata... E plină de vervă și emoție. Dacă ar avea aripi și- ar dori să zboare măcar atât cât să nu mai simtă cum îi fuge pământul de sub picioare. Deși e o stare firească, e speriată că s- ar putea pierde pe sine. Că ar da greș în încercarea de a fi fericită.
Nu știe cum e să fie fericită, că n- a prea fost în ultimă vreme. Dar știe exact că acest sentiment adolescentin o ține de veghe. Îi e jenă s- o recunoască, chiar și pentru sine, că această mare de emoție, a trăit nesupravegheată atâta timp și nu a erupt. Iar acum s- a dezlănțuit că o epavă.
Năstica își face curaj să iasă în lume purtând cel mai inocent dor la piept. Se uită la toată agitația străzii și nu o mai vede hâdă, dezagreabilă. Ba, din contra, acum toți îi zâmbesc a pace, a fericire. Da! Așa i se spune. Fericire.
Când l-a cunoscut era mică, inocentă în ale amorului și l-a respins, speriindu-se de ce avea să i se întâmple. Ce proastă a mai fost. Cum să- ți fie frică să iubești? Uite că i- a fost. Iar când l-a întâlnit pe Tudor n-a mai repetat greșeala. A zis da, confundând emoția cu dragostea. Anume așa crede acum când i-a văzut ochii. Au rămas neschimbați.
Toate au început când l- a zărit la colț de stradă. Era la braț cu o brunetă, din cele cu clasă.
- Ce păcat că nu sunt brunetă, și- a zis atunci...
I-a urmărit cu ochi curioși până au dispărut în noapte. Doar ecoul vocilor, aparent fericite, mai plutea peste întuneric.
E fericit! E fericit! A repetat de atâtea ori că mulțimea de trecători făcută roată în jurul ei încerca să o aducă la viață.
Din acea seară inima i-o luase razna. N- o mai putea ține în frâu. Nici că mai voia să i se supună. A trebuit să aibă o discuție cu ea, să o înduplece să contenească cu prostiile, că doar nu mai e o copilă. S-a liniștit pentru un timp. Atât cât să- i amintească că e femeie. O femeie frumoasă, pentru care jumătățile de măsură nu mai sunt o prioritate. Vreau totul sau nimic. Ecoul rațiunii cântă în surdină, abia perceptibil. Dar cine să- l audă?
Acum trăiește la negru o iubire. Mai mult doare decât vindecă. Dar e un rău necesar.
( Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu