Trăiam în vecinătate cu ea, eram nedespărțite până la lasatul întunericului, când de voie de nevoie trebuia să fugim pe la casele cui ne are. Ne petreceam timpul ca două cloște cu pui, pentru că fiecare dintre noi avea o mezină răsfățată, cu pile pe lângă toți ai casei și trebuia să avem grijă, să intervenim cu pocloane și mampasele, cât de des puteam, pentru a ne învrednici de complicitatea lor. Erau curioase și băgăcioase, unde nu te așteptai acolo le găseai strecurate, de ziceai că sunt într-o continuă misiune secretă. De aceea, trebuia să avem mare grijă cu ele ca nu cumva ocheanul lor curios să surprindă în obiectiv vreun oftat de adolescentă, că tot atunci se porneau a trâmbița ulița toată, bucuroase nevoie mare, că au pătruns în paradisul fetelor mari. Atunci mare bătălie dădeam pe scurgerea de informație, eram nevoite să plătim cheș zile de sărbătoare, evenimente, eram nevoite să le promitem că le vom lua macar în desagă, dacă voiam să nu fim subiect de mesager o săptămână. Și ce credeți? până la urmă, tentația de a aduna săli de spectatori era mai mare, și agenții noștrii lăsau informația să le scape din palme asemeni firului de nisip. Mult am mai pătimit noi, fetele cu visuri în broboadă din cauza rolului de dădacă pe care ni-l puneau în cârcă tocmai când ne era lumea mai dragă, aveam mereu din urmă o trenă de care te tot împiedici când știi că n-ai voie s-o faci.
Dar a trecut. A trecut fiorul primei iubiri, aşa cum au trecut pe lângă noi şi anii fără de griji şi nevoi, s-au dus şi verile cu tot cu agenți în misiune, sacadând nostalgic mesajul sonor al unui cântec, venit din izvoarele freatice ale unor timpuri nemuritoare "sus în deal la Răspopeni, struguraşi europeni".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu