Era odată o Primăvară...Am ieșit în curte îmbiată de mireasma țipătoarea a caisului, care ne pregătise un spectacol feieric. Lampioane luminoase, stăteau agățate timid de fiecare crenguță împletite cu croșeta migăloasă şi dibace a unui artist pasionat, iar creştetul le era inundat de o ploaie torențială de alb, trimisă ca o binecuvântare în primăvara unui aprilie ce ne privea mohorât.
Am îmbrățișat cu toată ființa miracolul căzut peste ogradă ca un semn divin și m-am prins în mirajul parfumat, uitând de tot ce este lumesc. Vraja ce mi-a învăluit corpul venea din tărâmul de poveste pe care mi l-am imaginat copil încă fiind, zburdând feciorelnic peste livada plină de beculețe arginții în căutarea sublimului din care se trag. Căutam să mă pătrund de vraja botezului ce-mi era sortit, adulmecând cu tot cerul ființei mele mireasma dătătoare de viață și dintr-odată un înger cu flori de cais pe cap mi-a întins o mâna catifelată și m-a trecut hotarul unui ținut invadat de miroznele vii ale copilăriei. Bezele de toate culorile își desfăceau brațele mânate de briza caldă a zefirului; florile de lămâiță curgeau drăgostos în pletele anotimpului ce le-au dat viață, iar adierea de cais era stăpână peste zarea îmbrăcată în candoarea albului vrăjit, îmbiindu-mă să ascult sonata unei lumi de rai. Amețită de la atâta bine, am alunecat într-un univers paralel în care chipul meu a luat forma unui copac de cais, privindu-mă în oglinda timpului m-am speriat, și, deodată, mi-am dorit să revin pentru că prea searbătă mi se arăta viața unui pom - un ciclu interminabil de vieți în care nu prea reușești decât să înflorești la nesfârșit, cunoscând moartea plicticoasă la aceeași distanță de timp, pe când eu puteam să cunosc nemurirea doar adulmecându-i mirodeniile înflorite și coapte ce-mi străjuiau ograda mai multe primăveri
Așa că am revenit, îmbrățișânu-i coroana maiestuoasă din care aveam să ne înfruptăm ochii o viață..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu